CUPRINS

CUPRINS

1. INTRODUCERE
2. TIMPUL CICLIC
3. VIAȚA ȘI MEMBRANA CELULEI
4. ADN-UL UMAN
5. TEORIA CUANTICĂ
6. MATERIA ȘI CONȘTIINȚA SUNT UNA
7. CREIERUL UMAN ȘI FIZICA CUANTICĂ
8. INTERCONECTAREA CUANTICĂ ȘI VIAȚA
9. INTERCONECTAREA ÎNTRE FIINȚE VII
10. INTERCONECTAREA ÎNTRE STRUCTURI VII ȘI NEVII
11. BIOFOTONII ȘI LUMINA CU 380 (nm)
12. ANTENA UMANĂ
13. GÂNDUL
14. CLARVEDEREA – TRECUT ȘI VIITOR

INTERCONECTAREA CUANTICĂ ȘI VIAȚA

INTERCONECTAREA CUANTICĂ ȘI VIAȚA

„O ființă omenească este o parte din întregul pe care îl numim “univers”, o parte limitată din timp si spațiu. Partea se experimentează pe sine, gândurile și sentimentele pe care le are ca fiind ceva separat de restul – un fel de iluzie optică a conștiinței sale.”

Albert Einstein

În fizică, dacă vrei sa afli cum se comportă un anumit lucru, cel mai bun mod este sa îl deranjezi și apoi să vezi ce se întâmplă. Pentru a crea dezordine, de obicei se adaugă căldură sau se aplică un câmp magnetic pentru a determina ce poziție de rotire – sau orientare magnetică – vor alege atomii.
Profesorul, Tom Rosenbaum, de la Universitatea din Chicago și fost director al Institutului “James Frank”, a studiat printre altele, sticla de spin – un hibrid ciudat de cristale cu proprietăți magnetice care, din punct de vedere tehnic, este considerate a fi un fluid cu deplasare lentă. Spre deosebire de cristale, unde atomii sunt îndreptați în aceeași direcție și aliniați perfect, atomii din sticla de spin sunt rebeli și înghețați în dezordine.
Folosirea temperaturilor extrem de scăzute i-a permis savantului să încetinescă atomii acestor compuși ciudați suficient de mult încât să-i observe cu migală și să distingă esența mecanicilor cuantice
La temperatură aproape de zero absolut, când atomii lor sunt aproape in staționare, acești compuși încep să capete alte proprietăți colective. Sistemele care sunt dezordonate la temperatura camerei, prezintă o aranjare conformistă odată ce sunt răcite. Atunci acești atomi încep să acționeze împreună.
Studiul comportamentelor moleculelor ca și grup în diferite circumstanțe ne arată foarte multe despre natura esențială a materiei.
Conform celei de-a doua legi a termodinamicii, toate procesele fizice din univers pot să decurgă numai dintr-o stare de energie mai mare spre mai mică.
Totul se desfășoară într-o singură direcție, de la ordine la dezordine.
Descoperirile recente sugerau că anumite materiale, în anumite circumstanțe ar putea să contrazică legile entropiei. Oare este posibil ca materia să meargă și în direcție opusă, de la dezordine la o ordine mai mare?
Experimentele de la Universitatea din Chicago, conduse de profesorul Tom Rosenbaum, și publicate în revista Science în 2002, au arătat că indiferent dacă bombarda cristalul cu un câmp magnetic puternic sau daca mărea temperatura, atomii treceau peste această perturbare indusă din exterior. Singura explicație era că atomii din mostra de cristal se organizau la nivel intern și se comportau ca un singur atom uriaș, ca și cum toți atomii erau interconectați.
Fizicienii moderni, de exemplu Alain Aspect și colegii săi de la Paris, au demonstrat in mod decisiv că viteza luminii nu este o graniță (299792,458 km/s) absolută în lumea subatomică. Experimentul lui Aspect, care implica doi fotoni generați dintr-un singur atom a arătat că măsurarea unuia dintre fotoni afecta instantaneu poziția celui de-al doilea foton, adică aceeasi rotire sau aceeași poziție. Cei doi fotoni continuau să comunice unul cu celălalt, iar ceea ce se întampla unuia dintre ei era identic cu ceea ce se întampla cu celălalt. Astăzi, chiar si cei mai conservatori dintre fizicieni acceptă caracterul non-local ca pe o caracteristică stranie a realității subatomice (Alain Aspect, Paris, 1982).
Deși în prezent, fizicienii moderni acceptă caracterul non-local ca pe o caracteristică dată a lumii cuantice, ei se consolează susținând că această proprietate stranie a universului subatomic, care contravine intuiției, nu se aplică la nimic ce este mai mare decât un foton sau un electron. Odată ce lucrurile ajung la nivelul atomilor și moleculelor – care în lumea fizicii este considerat nivelul macroscopic sau mare – universul începe din nou să se comporte cum se cuvine, după previziunile și măsurabilele legi newtoniene.
Tom Rosenbaum și colega sa Sayantani Ghosh de la Universitatea din Chicago au spulberat această descriere. Ei au demonstrat că și lucrurile mari, cum sunt atomii, sunt conectate în mod non-local, chiar și în bucăți de materie de dimensiuni suficient de mari, încât să poată fi ținute în mână.
Principiul non-localității cuantice nu fusese niciodată demonstrat la așa o scară. Deși se lucrase cu o simplă așchie de sare, pentru o particulă subatomică era vorba de un întreg palet, adăpostind un miliard de miliarde (sau 1018) de atomi. Ei au descoperit, practic, ceva extraordinar despre natura universului, mecanismul intenției: ei au demonstrat ca atomii-componentele esențiale ale materiei – puteau fi afectați prin influența non-locală. Obiectele mari, cum erau cristalele, nu respectau mărețele reguli ale jocului, ci regulile amorfice ale lumii cuantice, păstrând conexiuni invizibile, fără nicio cauză evidentă.
Ei au trimis articolul despre constatările lor la revista “Nature” în 2002, care după 4 luni l-a publicat. Unul dintre recenzenți Vlatko Vedral, șeful catedrei de științe cuantice informatice de la Universitatea din Leeds, lucra inclusiv la studiul fenomenului de interconectare cuantică.
Vedral a prevăzut, matematic, cu 3 ani înainte efectul pe care Ghosh și Rosenbaum îl descoperiseră în cele din urmă pe cale experimentală, publicându-l în prestigioasa revistă “Physical Review Letters”. După ce Nature a decis să publice studiul lui Ghosh și Rosenbaum, i-au permis lui Vedral să fie recenzent, iar apoi au oferit spațiu, în aceeași ediție, ca să își publice opinia cu privire la constatări.
Fizica cuantică este acceptată ca fiind mijlocul cel mai exact de a descrie modul în care atomii se transformă în molecule, iar având în vedere că relațiile moleculare stau la baza întregii chimii, iar chimia este baza biologiei, magia interconectării cuantice ar putea foarte bine să fie cheia vieții însăși, a scris Vedral.
Vedral și o serie de alți specialiști nu credeau că acest efect se reduce numai la holmiu (proba Ghosh-Rosenbaum).
Principala problemă în identificarea interconectării cuantice este starea primitivă a tehnologiei noastre, la ora actuală, izolarea și observarea interconectării este posibilă numai prin încetinirea atomilor în așa masură și în condiții de temperatură așa de scăzută, încât aceștia abia dacă se mai mișcă. Totuși o serie de fizicieni observaseră starea de interconectare în materie și la -74o C, temperatură care se găsește pe Pământ doar în unele dintre cele mai reci locuri.
Alți cercetători au dovedit matematic că peste tot, chiar și în interiorul corpurilor noastre, atomii și moleculele sunt angajate într-un transfer continuu de informații dintr-o parte în alta.
Universitatea Thomas Dust de Vrije din Bruxelles a demonstrat, prin formule matematice, că aproape toate interacțiunile cuantice produc interconectare cuantică, indiferent de condițiile interne sau înconjurătoare. Chiar și fotonii, cele mai mărunte particule de lumină care emană de la stele, sunt interconectate cu fiecare atom pe care îl întâlnesc, în drumul lor spre Pământ. Interconectarea la temperaturi normale pare să fie o stare naturală a universului, chiar și în corpurile noastre. Fiecare interacțiune între fiecare electron din interiorul nostru creează o interconectare. După Benni Resnik, fizician teoretician la universitatea din Tel Aviv, chiar și spațiul gol din jurul nostrum roiește de particule interconectate.
Matematicianul englez Paul Dirac, un arhitect al câmpului cuantic, a postulat primul că nu există ceea ce numim nimic sau spațiu gol.
Renumitul fizician specialist în fizica cuantică, Anton Zeilinger, șeful laboratorului pentru Fizica Experimentală a Universității din Viena, împreună cu Vedral a demonstrat un lucru extraordinar.
Moleculele pot să se afle în două locuri în același timp, că ele rămân într-o stare de superpoziție chiar și la această scară mare. Cercetătorii din acest grup au demonstrat ceea ce era de neconceput: că cele mai mari componente ale materiei fizice și ale ființelor vii există într-o stare maleabilă.
Munca lui Zeilinger a demonstrat ceva uluitor. Materia mare nu este nici ceva solid și stabil, nici ceva care se comportă neapărat conform regulilor lui Newton. Moleculele au nevoie de alte influențe, ca să se așeze într-o stare completă de a fi.
Ei au adus primele dovezi că proprietățile ciudate ale fizicii cuantice apar nu doar la nivel cuantic, în cazul particulelor subatomice, ci și în lumea materiei vizibile. Moleculele există și ele într-o stare de potențial pur, nu ca fapt definitiv. În anumite circumstanțe, ele scapă de sub imperiul regulilor newtoniene și prezintă efecte non-locale, cuantice. Faptul că un lucru așa de mare, cum este o moleculă, poate să ajungă în stare de interconectare cuantică sugerează ca nu există două seturi de reguli – fizica lucrurilor mari și fizica lucrurilor mici – ci un singur set de reguli, pentru tot ce este viață.
De asemenea aceste experimente arată modul în care gândurile pot să afecteze materia finită, solidă. Ele sugerează că efectul observatorului nu apare numai în lumea particulei cuantice, ci și în lumea de zi cu zi. Lucrurile nu ar trebui să fie văzute ca existând în și de la sine ci, la fel ca o particulă cuantică, ele există numai în relație. Cocrearea și influența ar putea să fie o proprietate elementară și inerentă a vieții. Faptul că noi observăm fiecare componentă a lumii noastre poate ajuta la determinarea stării ei finale sugerând că s-ar putea ca noi să influențăm toate lucrurile mari pe care le vedem în jurul nostru.
E posibil să creem și chiar să influențăm totul în fiecare clipă. Nu putem încă să demonstrăm acest lucru la temperaturi normale; echipamentele de care dispunem sunt încă rudimentare. Dar avem deja niște dovezi preliminare: lumea fizică – materia însăși – pare să fie maleabilă, susceptibilă la influențe din exterior.

FLUXUL BIDIRECȚIONAL CONTINUU DE INFORMAȚIE ÎNTRE TOATE FIINȚELE VII

FLUXUL BIDIRECȚIONAL CONTINUU DE INFORMAȚIE ÎNTRE TOATE FIINȚELE VII

Cleve Backster, cel mai mare expert în detectoare de minciuni, a fost printre primii oameni de știință care au sugerat că plantele sunt influențate de intenția umană. În urma unor serii de experimente, a demonstrat că organismele vii citesc și reacționează la gândurile unei persoane.
Fiecare organism, de la bacterii la ființele umane, se află într-o comunicare cuantică performantă, dovedind existența unui flux bidirecțional continuu de informație, între toate ființele vii. Această conversație neobosită oferă un mecanism prin care gândurile pot să aibă efect la nivel fizic.
Studiile au pornit de la conectarea unei plante la unul dintre poligrafele lui. Un detector de minciuni este sensibil la cea mai mică schimbare în ceea ce privește conductivitatea electrică a pielii care este provocată de o acțiune intensificată a glandelor sudoripare care, la rândul lor, sunt guvernate de sistemul nervos simpatic. Partea de reacție dermică galvanică la poligraf a testului prezintă rezistența electrică a pielii. Detectorul de minciuni monitorizează și schimbările la nivelul tensiunii sangvine, al respirației și al intensității și vitezei pulsului: niveluri scăzute de conductivitate electrică indică un nivel scăzut de stres și stare de calm. Valori mai ridicate ale activității electro-dermice arată că sistemul nervos simpatic, care este sensibil la stres sau la anumite stări emoționale, este chinuit, așa cum se întâmplă atunci când cineva minte.
În clipa în care, planta fiind conectată la poligraf, Backster a gândit să-i ardă frunza dintre electrozi, creionul care trasa graficul a țâșnit în partea de sus a graficului, aproape ieșind în afară.
Backster încă nu arsese planta; doar se gândise să o facă. După înregistrările poligrafului său, planta îi percepuse gândul ca pe o amenințare directă și înregistrase o stare extremă de alarmă. Cât timp a căutat chibriturile, poligraful încă mai înregistra la plantă o stare de alarmă. A aprins un chibrit pe care l-a fluturat sub una dintre frunze. Creionul își continua cursa sălbatică în zig-zag.
Backster a stins chibritul și a constatat că linia graficului înregistrat s-a calmat și a început să se stabilizeze la nivelul mediu. Monitorizând frecvent reacțiile altor plante din birou la mediul lor înconjurător, a descoperit o serie de caracteristici. Plantele se acordau la venirile și plecările persoanei care le îngrijea cel mai mult, păstrau o oarecare “teritorialitate”, astfel că nu reacționau la evenimentele din celelalte laboratoare.
Lucrul cel mai intrigant dintre toate este că între plante și celelalte ființe vii din mediul lor părea să existe un flux bidirecțional de informație continuu. Într-o zi, turnând apă fiartă în chiuveta laboratorului, s-a observat că graficul plantelor a înregistrat o reacție intensă. Analizând apa din scurgerea chiuvetei la microscop a descoperit o junglă de bacterii care de obicei trăiesc în țevile de scurgere ale unei chiuvete.
Oare atunci când au fost amenințate de apa fierbinte, bacteriile au emis un soi de semnal, de strigăt de ajutor înainte să moară, care să fi fost simțit de plante?
Pornind de la această întâmplare, Backster și colaboratorul său Henson Bob, au rearanjat laboratorul, astfel încât în acesta să nu existe nici un fel de alte ființe vii, în afară de plante, pentru a se asigura că plantele nu aveau să fie “distrase”. Au folosit pentru experimentare “creveții de apă sărată”, iar în laborator nu mai rămânea nici o persoană pentru ca acestea și gândurile lor să nu influențeze rezultatele.
Concluziile nu lăsau loc de îndoială, poligrafele de la plantele conectate la electrozi țâșneau de un număr semnificativ de ori, exact în momentul în care creveții atingeau apa fierbinte.
De menționat, ca fiind foarte important, că vasul cu apă fiartă în care erau răsturnați “creveții de apă sărată” pentru opărire, se afla la o distanță de trei camere (laboratoare) de locul în care erau montate poligrafele la plante.
Dacă plantele puteau să înregistreze moartea unui organism aflat la o depărtare considerabilă, trebuie că asta înseamnă că toate formele de viață sunt acordate fin una la cealaltă. Trebuie că ființele vii înregistrează și transmit informații telepatice dintr-un sens în altul, în fiecare clipă, mai ales în momentele de amenințare sau moarte.
Backster a demonstrat că lichidele din corp, cum ar fi mostrele de sânge și de spermă colectate de la el și de la colegii săi, înregistrau reacții care reflectau starea emoțională a gazdelor lor, celulele din sângele unui tânăr asistent de laborator au reacționat intens în clipa în care acesta a deschis o anumită revistă și a văzut o anumită artistă dezbrăcată.
Reacțiile acestea nu depindeau de distanță, orice sistem viu conectat la un poligraf reacționa în mod similar la gândurile sale, indiferent dacă el se afla în încăpere sau la kilometri distanță. Ca și la animalele de companie, aceste sisteme intraseră în rezonanță cu “proprietarii” lor. Organismele acestea nu îi înregistrau gândurile pur și simplu, ci comunicau telepatic cu toate ființele vii din mediul lor.
Bacteriile vii din iaurt prezentau o reacție la moartea altor tipuri de bacterii, iar iaurtul chiar prezenta o dorință de a fi “hrănit” cu bacteriile care îi făceau bine. Ouăle înregistrau un strigăt de alarmă, iar apoi o resemnare atunci când un “seamăn” al lor era aruncat în apă fiartă. Plantele păreau să reacționeze în timp real la orice întrerupere în continuitate, interacționând cu ființele vii din mediul lor. Ba chiar, ele păreau să reacționeze în clipa în care persoana care avea grijă de ele – și care nu se afla în birou – decidea să revină. Backster a constatat cu uimire că atunci când el părăsea biroul, plantele rămâneau acordate la el, oricât de departe s-ar fi dus. Dacă în timpul unui experiment Backster și partenerul său se aflau într-un bar, la o stradă mai încolo, acesta descoperea că plantele nu reacționau la crevetele de apă sărată, ci la momentele de animare și de tăcere din discuția de la bar. A trebuit să proiecteze experimente care să fie efectuate de persoane străine, într-un alt laborator.
Studiile lui Backster susțin cu putere existența unui soi de reactivitate și acordare la nivel primar, dacă nu chiar a unei conștiențe la toate organismele, indiferent cât de primitive ar fi. A descoperit comunicarea telepatică care are loc între fiecare ființă vie și mediul său.
Există un flux constant de mesaje care sunt trimise și primite și la care se răspunde. Mecanismul acestei comunicări a devenit evident când fizicianul Albert Popp a descoperit biofotonii, minusculele particule de lumină pe care le emit ființele vii. Mai întâi, Popp a crezut că organismele vii folosesc emisiile de biofotoni numai ca mijloc de semnalizare instantanee și non-locală de la o parte a corpului la alta pentru a transmite informații despre starea generală de sănătate a corpului, să spunem, sau despre efectele vreunui tratament anume. Lumina părea să fie un sistem de comunicații între ființele vii. La fel ca și Backster, Popp a descoperit că ființele vii se află într-o stare rafinată de acordare cu mediul lor, prin emiterea de lumină. Melinda Connor a demonstrat că intenția are un efect direct asupra acestei lumini. Van Wijk, psiholog olandez, a pus niște alge simple într-un borcan, în apropierea unui vindecător și a pacientului său, apoi a măsurat emisiile de fotoni ale algelor în timpul ședințelor de vindecare și în perioadele de pauză. După ce a analizat datele, a descoperit modificări remarcabile în ceea ce privește numărul de fotoni emiși de alge. Emisiile se schimbau semnificativ în timpul ședințelor de vindecare, ca și cum algele ar fi fost bombardate de lumină.
Backster, fără acreditări științifice, a descoperit primele dovezi că ființele vii sunt angajate într-un constant flux bidirecțional de informație între ele și mediu care le permite să înregistreze chiar și nuanțele gândului omenesc. A fost nevoie de cunoașterea științifică mai avansată a fizicienilor Fritz Popp și Konstantin Korotkov, pentru a descoperi mecanismul efectiv al acestei comunicări. Cercetările lor asupra naturii emisiilor de lumină cuantică de la organismele vii au dat dintr-o dată un sens constatărilor lui Backster. Dacă gândurile sunt și ele un flux de fotoni, atunci este perfect plauzibil ca o plantă să poată să surprindă semnalele și să fie afectată de ele.
Fiecare gând, cât de mic, părea să intensifice sau să diminueze lumina cuantică.

INTERCONECTAREA STRUCTURILOR VII CU CELE NEVII

INTERCONECTAREA STRUCTURILOR VII CU CELE NEVII

În anul 1972, savantul Hal Puthoff de la Universitatea Stanford, a realizat primul magnetometru superconductor diferenţial, SQUID=dispozitiv superconductor de măsurare a interferenţei cuantice. Hal îl considera drept testul perfect pentru evidenţierea puterii psihice paranormale. Pentru măsurarea quark-urilor, prin fluctuaţiile câmpului electromagnetic provocate la trecerea acestora era necesară blocarea tuturor emisiilor venite din Univers pentru a,,auzi” limbajul infinitezimal al unei particule subatomice.
Pentru a realiza acest lucru, componentele magnetometrului trebuiau să fie învelite în mai multe straturi de protecţie – din cupru, din aluminiu, un scut superconductor din niobium, chiar un scut,,µ-metal”, care limitează în mod deosebit câmpul magnetic. În cadrul Institutului de Cercetări Stanford, Hal lucra la implicaţiile pe care le puteau avea fluctuaţiile cuantice ale Punctului Zero şi era foarte interesat de posibilitatea interconectării dintre fiinţele vii. S-au ocupat si de tahioni, particule care se deplasează mai repede decât viteza luminii. Şi-a pus chiar întrebarea dacă tahionii puteau să explice unele studii pe care le întâlnise şi care arătau că animalele şi plantele aveau capacitatea de a se angaja într-un fe de comunicare instantanee, chiar şi atunci când se aflau la distanţe de sute de mile sau erau protejate prin diferite mijloace. Hal dorea să afle dacă putea să folosească teoria cuantică pentru a descrie procesele vieţii. Asemenea lui Mitchell şi Popp, el bănuia că toate procesele din univers, la nivelul lor cel mai de bază, aveau proprietăţi cuantice, ceea ce însemna că între fiinţele vii trebuia să existe efecte non-locale.
Era preocupat de ideea că, dacă electronii manifestau efecte non-locale, acest lucru putea să însemne la scară mare, în lume, mai ales la nivelul fiinţelor vii şi anume că existau anumite mijloace de a dobândi sau de a primi informaţii instantaneu. Hal îl antrenează pe Cleve Backster, expert în utilizarea poligrafului din New York, în nişte studii pentru a vedea dacă plantele înregistrau vreo,,emoţie” – sub forma unor semnale electrice – cu ajutorul echipamentului standard pentru detectarea minciunilor, în acelaşi mod în care oamenii răspundeau la stres. Backster a încercat să ardă frunza unei plante şi apoi a măsurat răspunsul galvanic, aşa cum ar fi măsurat reacţia dermică a unei persoane testate la detectorul de minciuni. Destul de interesant, planta a înregistrat același răspuns cu nivel crescut de stres ca în cazul unui om care ar fi fost ars la mână. Și mai interesant pentru Hal, în ceea ce îl privea, era faptul că Buckster arsese frunza unei plante învecinate care nu era conectată la echipament. Planta originală, încă legată la poligraf, a înregistrat din nou răspunsul specific durerii, ca atunci când propriile sale frunze fuseseră arse.
Acest lucru i-a sugerat lui Hal că prima plantă primise aceste informații printr-un mecanism extrasenzorial și demonstra manifestarea empatiei. Părea să indice existența unei anumite interconectări între toate ființele vii.
,,Efectul Backster” a fost observat și între plante și animale. Atunci când un crevete aflat într-o încăpere a murit brusc, acest fapt părea să fie înregistrat instantaneu de către plantele dintr-o altă încăpere, folosindu-se un instrument de înregistrare a răspunsului psihogalvanic standard (PGR) Backster desfășurase acest tip de experiențe la distanță de mai multe sute de mile, utilizând culturi de mucegaiuri și mostre de sânge, și de fiecare dată s-a evidențiat un anumit tip de comunicare misterioasă între ființele vii și plante.
Fiecare moarte era înregistrată ca o tulburare a Câmpului. Ingo Swann, un medium cunoscut ca fiind înzestrat cu capacități de percepții extrasenzoriale, i-a sugerat lui Hal că dacă era interesat să găsească o bază comună între structurile vii și cele nevii, ar trebui să înceapă unele experimente privind fenomenele paranormale.
Hal i-a arătat magnetometrul și i-a cerut lui Ingo să încerce să-i modifice câmpul magnetic. Acesta a cerut voie să vadă mai întâi ca medium, componentele mașinii, pentru a-și da seama cum să influențeze câmpul. În timp ce făcea asta, curbele în formă de S și-au dublat brusc frecvența timp de circa 45 de secunde, exact timpul în care Ingo se concentrase. Hal l-a întrebat pe Ingo dacă putea să oprească modificarea câmpului așa cum era indicat de curbele în formă de S. Ingo a inchis ochii și s-a concentrat alte45 de secunde, timp în care dispozitivul de înregistrare al mașinii a încetat să creeze unde echidistante: graficul trasa o linie dreaptă. Ingo a spus că revine la normal, iar aparatul a început din nou să traseze curbe în formă de S. El a explicat că, privind în interiorul mașinii și concentrându-se asupra unora din componentele sale, era capabil să modifice funcționarea aparatului. Hal nu știa ce să facă. Se părea că se manifestase un anumit efect non-local între între Ingo Swannși magnetometru. Hal a primit ca temă de experimentare, ghicirea unor obiecte ascunse într-o cutie, iar Ingo Swann a reușit să descrie cu mare precizie obiectele ascunse în cutii, având rezultate mult mai bune decât ar fi fost capabil și posibil prin simpla ghicire.
Experimentele vederii la distanță s-au făcut cu cele mai bune mediumuri și au concluzionat cât de departe putea să funcționeze vederea la distanță. S-a ajuns la dovada că o persoană individuală putea să ia coordonatele geografice ale oricărui loc de pe glob și să vadă direct ce se întâmplă acolo. Ingo Swann a avut chiar ideea să vadă planeta Jupiter, înaintea lansării de către NASA a navei spațiale Pioneer 10. Nici mai mult, nici mai puțin, Ingo a desenat un inel în jurul planetei Jupiter. Nimeni nu era pregătit să ia desenul în serios, până când misiunea NASA a dezvăluit că Jupiter avea într-adevăr un inel atunci. Experimentul lui Swann a demonstrat că nu era nevoie ca vreun om să fie prezent șide asemenea, că oamenii puteau într-adevăr „să vadă” ori să aibă acces la informații, aflate în mod virtual la orice distanță.
Treptat, Puthoff și Targ au ajuns să creadă ceea ce observau. Ființele umane, talentate sau nu, păreau să aibă o capacitate latentă de a vedea oriunde, la orice distanță. Cei mai talentați privitori la distanță puteau în mod clar să intre într-o anumită stare de conștiință, care le permitea să vadă scene ce se petreceauoriunde în lume. Însă concluzia inevitabilă a acestor experimente era că orice om avea această capacitate, dacă este pregătit cum trebuie – chiar și cei foarte neîncrezători în acest test, chiar față de întregul experiment. Elementul cel mai important părea să fie o atmosferă relaxată, chiar veselă, care să evite în moddeliberat apariția unor anticipări neliniștite sau nervoase la cel ce privește la distanță și asta era tot, în afară de puțină practică. Swann însuși învățase în timp cum să separe semnalul de zgomot deosebind cumva ce provenea din imaginație sa de ceea ce părea clar în scena vizualizată. Puthoff și Targ trataseră vederea la distanță ca oameni de știință, creând o metodă științifică pentru testarea fenomenului.
Brenda Dunne și Robert Jahn au perfecționat și mai mult știința lor. În opt studii, realizate cu doi studenți fără capacități parapshihologice, ei au demonstrat că participanții puteau reuși în descrierea corectă a unui loc.
În total, Jahn și Dunne au efectuat 336 de încercări formale, implicând 48 de primitori, cu distanțe între călător și privitor cuprinse între 8 – 9650 km și au elaborat o metodă de estimare analitică foarte detaliată pentru judecarea exactității rezultatelor. Au determinat până și scorurile probabilității individuale de a ajunge la răspunsul corect din întâmplare. Aproape două treimi erau mai exacte decât ne-am fi așteptat să apară aleatoriu. Raportul față de șansă în întreaga bază de date PEAR (de la Universitatea Princeton) privind vederea la distanță a fost de un miliard la unu.
Jahn ca și Puthoff, și-a dat seama că nimic din teoriile curente ale biologiei sau ale fizicii nu puteau să explice vederea la distanță. Rușii susținuseră despre clarvedere, că funcționa printr-un fel de unde electromagnetice cu frecvență extrem de joasă (ELF). Problema cu această interpretare este că, în multe experimente, privitorii erau capabili să vadă un sit ca o imagine în mișcare, de parcă ar fi fost la fața locului. Ceea ce însemna că fenomenul funcționa dincolo de o frecvență convențională extrem de joasă. Mai mult, folosind încăperea specială, ecranată cu pereți dubli de cupru, care ar fi blocat chiar și undele radio de joasă frecvență, nu era afectată capacitatea nimănui de a prelua scena și nici de a descrie până și evenimente petrecute la mii de mile distanță. Este foarte puțin probabil ca undele electromagnetice, chiar la o frecvență extrem de joasă, să reprezinte canalul de comunicare. Până și undele foarte joase de 10 Hz ale creierului ar fi blocate. Singurele unde care nu puteau fi blocate erau „efectele cuantice”. Cum fiecare obiect absoarbe din și re-emite în Câmpul Punctului Zero, informațiile aveau să fie re-emise prin cealaltă parte a scutului. Puthoff și Targ aveau câteva indicii despre caracteristicile deosebite ale vederii la distanță. Pentru un anumit lucru, fiecare privitor la distanță pare să aibă propria lui semnătură. Nu este nicio îndoială că informațiile vin spațial și holistic în secvențe de imagini. Ca și în cazul fenomenelor studiate de echipe PEAR și Braud, acest canal senzorial părea să folosească partea inconștientă și non-analitică a creierului. Așa cum descoperiseră Dunne și Jahn, cu ajutorul aparatelor REG, emisfera stângă a creierului este dușmanul Câmpului.
Atunci când își terminau activitatea, privitorii la distanță erau epuizați și copleșiți de un fel de suprasarcină senzorială, în momentul revenirii în realitatea de aici și de acum. Păreau că intraseră într-un fel de supraconștiință, iar imediat ce ieșeau din ea, lumea era mai intensă. Era ca și cum, acordându-se la acele semnale abia perceptibile, simțurile lor s-ar fi reglat la maximum. După revenirea în lume, volumul obișnuit îi „bombarda” în imagini și sunete.
Nu era nicio îndoială că, la un anumit nivel de conștientizare, noi avem toate informațiile despre orice lucru sau fenomen din lume. În mod clar, reperele sau călăuzele umane nu erau întotdeauna necesare. Până și un set de coordonate ne puteau transpune în acel loc. Dacă putem să vedem instantaneu locuri depărtate înseamnă că e vorba de un efect cuantic non-local.
Prin practică, oamenii și-ar putea mări capacitatea mecanismelor de receptare a creierului, pentru a dobândi acces la informațiile stocate în Câmpul Punctului Zero. Această criptogramă uriasă, codificată continuu cu fiecare atom din univers, deține toate informațiile din lume – fiecare imagine, sunet sau miros. Atunci când privitorii la distanță „vedeau” o anumită scenă, mințile lor nu erau transportate în vreun fel la fața locului.
Ceea ce vedeau ei erau informațiile pe care călătorul le codificase în fluctuația cuantică. Ei preluau informațiile cuprinse în Câmp. Într-un sens, Câmpul ne-a permis să deținem întregul univers în noi înșine. Cei care sunt mai înzestrați să vadă la distanță nu vedeau nimic invizibil nouă celorlalți. Tot ce făceau ei era să reducă alte distracții.
Cum fiecare particulă cuantică înregistrează lumea prin unde, purtând imaginile lumii în orice moment la un anumit nivel cuantic profund, ceva privind scena – o persoană țintă sau coordonatele geografice – acționează probabil ca un reper sau ca o călăuză. Un privitor la distanță preia semnalele de la persoana țintă, iar semnalul poartă imaginea, care este preluată de noi, la nivel cuantic. Pentru toți, în afară de cei experimentați și înzestrați, cum ar fi Pat Price, aceste informații sunt recepționate imperfect în imagini inversate sau incomplete, ca și cum ceva nu ar funcționa cum trebuie la transmițător. Deoarece informațiile sunt primite de mintea noastră inconștientă, adesea le primim în stare de vis, ca amintire sau ca iluminare bruscă – o secvență de imagini, o parte a întregului. Probabil Câmpul Punctului Zero ne pemrite să deținem imaginea universului fizic în noi înșine și, în anumite circumstanțe, ne deschidem gama de recepție destul de larg pentru a prinde o porțiune. Datorită dialogului nostru constant cu Câmpul Punctului Zero asemenea electronului lui Broglie, noi suntem, existăm peste tot în acelaşi timp.

BIOFOTONII ȘI LUMINA CU LUNGIMEA UNDEI DE 380 NANOMETRII (nm)

BIOFOTONII ȘI LUMINA CU LUNGIMEA UNDEI DE 380 NANOMETRII (nm)

F.A.Popp, biofizician la Universitatea din Marburg, Germania, care preda radiologie, interacţiunea dintre radiaţia electromagnetică şi sistemele biologice, a descoperit că benzo(a)pirenul, o hidrocarbură policiclică asupra căreia se proiectează lumină ultravioletă (UV) prezenta o proprietate optică impresionantă. El absorbea lumina, apoi o re-emitea cu o frecvenţă complet diferită. Era o substanţă chimică ce se comporta ca un receptor instabil al unei frecvenţe biologice. Pop a făcut apoi un test cu benzo(e)piren, altă hidrocarbură policiclică, care este virtual identică benzo(a)pirenului, cu o minusculă modificare a structurii moleculare. Acea diferenţă minusculă într-unul din inelele compusului era foarte importantă şi făcea ca lumina să treacă prin substanță nemodificată. El a desfăşurat testul pe alte 37 substanţe chimice. A constatat că substanţele care preluau lumina ultravioletă, absorbind-o şi schimbându-i frecvenţa erau substanţe considerate în medicină ca fiind cancerigene. Fiecare dintre substanţele cancerigene reacţiona doar la lumina cu o lungime de undă specifică – 380 nanometri.
În literatura de specialitate se cunoaşte despre reacţiile biologice umane, fenomenul numit „refacere cu lumină”. Dacă bombardăm o celulă cu lumină ultravioletă, astfel încât 99% din celulă, inclusiv ADN-ul este distrus, putem reface aproape în întregime structura distrusă, într-o singură zi, doar luminând celula cu aceeaşi lungime de undă, cu intensitate foarte slabă. Popp mai ştia că pacienţii cu o boală de piele numită xerodermă pigmentosum mureau în cele din urmă de cancer al pielii, datorită faptului că sistemul lor de refacere cu lumină nu funcţiona şi nu-şi puteau vindeca afecţiunile provocate de soare.
Popp a fost şocat să descopere că refacerea cu lumină funcţiona cel mai eficient la lungimea de undă care făcea substanţele cancerigene să reacţioneze şi să recepteze instabil lumina. Natura este perfectă pentru ca acest lucru să fie o simplă coincidenţă. Dacă substanţele cancerigene reacţionează numai la această lungime de undă, trebuia să fie o anumită legătură cu fenomenul refacerii cu lumină. Dacă era aşa, însemna că ar trebui să fie în corp o anumită lumină responsabilă cu refacerea cu lumină. O substanţă cancerigenă trebuia să provoace cancerul datorită faptului că bloca permanent lumina şi o recepta instabil, astfel încât refacerea cu lumină să nu mai funcţioneze.
Popp care îl citise pe Kant şi credea, asemenea filozofului, că lumina era creaţia sistemelor vii, era din ce în ce mai convins că observatorul trebuie să fie elementul central al creării lumii sale. Această credinţă a sa l-a făcut să susţină că o lumină slabă, cu lungimea de undă de 380 nanometri era produsă în corp. F.A.Popp, împreună cu Bernhard Ruth au construit un echipament, EMI9558QA, care folosea un multiplicator de fotoni şi putea cuantifica lumina, foton cu foton. Primele încercări le-au făcut pe răsaduri de castraveţi şi spre surprinderea lor aparatul, multiplicatorul de fotoni, identifica fotoni, sau unde luminoase, de o intensitate surprinzător de mare, emise de răsaduri. Considerând că ar fi ceva cu fotosinteza au horărât ca următoare testare – cu cartofi – să crească răsadurile la întuneric, astfel încât să nu poată avea loc fotosinteza. Cu toate acestea, atunci când i-au pus în multiplicatorul de fotoni, acei cartofi emiteau o lumină de o intensitate şi mai mare. Era imposibil ca efectul să aibă vreo legătură cu fotosinteza. Ba mai mult, acea emisie de fotoni din sistemele vii, pe care îi examinase, era mai coerentă decât oricare alta văzută până atunci. În fizica cuantică, coerenţa cuantică înseamnă că particulele subatomice erau capabile să coopereze. Coerenţa stabileşte comunicarea. Este ca o reţea telefonică subatomică. Cu cât este mai mare coerenţa, cu atât va fi mai bună reţeaua telefonică. De obicei, această coerenţă – numită comprimare Bose – Einstein – este observată numai la substrate materiale cum ar fi superfluidele sau superconductorii studiaţi în laborator la temperaturi foarte joase-la numai câteva grade peste zero absolut – şi nu în mediul fierbinte şi murdar al unei structuri vii.
Popp a început să se gândească la lumina din natură. Lumina, desigur, era prezentă în plante, sursa de energie folosită în cursul fotosintezei. Atunci când mâncăm plante, preluăm fotonii şi îi stocăm. Lumina o undă electromagnetică, trebuie stocată. Atunci când este preluată de corp, energia acestor fotoni se răspândeşte astfel încât, în cele din urmă, este distribuită pe întregul spectru de frecvenţe electromagnetice, de la cea mai joasă la cea mai înaltă. Această energie devine forţa matrice a tuturor moleculelor din corpul nostru. Fotonii pornesc procesele corpului asemenea unui conductor care porneşte fiecare instrument în cadrul sonor colectiv. La diferite frecvenţe, ei îndeplinesc diferite funcţii. Popp a găsit, prin experimentare, că moleculele din celule ar răspunde la anumite frecvenţe şi că o gamă de vibraţii emise de fotoni induc o diversitate de frecvenţe în celelalte molecule ale corpului. Undele luminoase răspund şi la întrebarea cum ar putea corpul să facă faţă efectuării unor acte complicate cu diferite părţi ale corpului instantaneu ori să facă două sau mai multe lucruri odată. Aceste „emisii biofotonice”, puteau asigura un sistem de comunicare perfect pentru transferul de informaţii către numeroasele celule din organism. Întrebarea rămânea fără răspuns: de unde veneau?
Inspirat de faptul că atunci când se aplică o substanţă chimică numită bromură de ethidium pe eşantioane de ADN, substanţa se comprimă în mijlocul perechii de bază a spiralei duble şi provoacă desfăşurarea sa, Popp s-a gândit să încerce măsurarea luminii provenite din eşantion. A descoperit că, pe măsură ce mărea concentraţia substanţei chimice, ADN-ul se desfăşura mai mult, însă şi intensitatea luminii devenea mai puternică. Cu cât concentraţia era mai mică, cu atât era mai mică emisia luminoasă. De asemenea, Popp a descoperit că ADN-ul era capabil să trimită o gamă largă de frecvenţe şi că anumite frecvenţe păreau să fie legate de anumite funcţii. Dacă ADN-ul ar stoca mai multă lumină, ar fi natural să emită mai multă lumină atunci când este desfăşurată. Aceste studii şi altele i-au demonstrat lui Popp că unul din cele mai esenţiale depozite de lumină şi surse de emisii biofotonice era ADN-ul. ADN-ul trebuie să fie asemenea diapazonului principal al corpului. El trebuie să aibă o anumită frecvenţă şi anumite molecule trebuie să-l urmeze, intrând în rezonanţă.
Rupert Scheldrake a elaborat ipoteza cauzalităţii formative, care susţine că formele fiinţelor vii auto-organizate – toate de la molecule şi organisme până la societăţi şi chiar galaxii întregi – sunt conturate de câmpuri morfice. Aceste câmpuri au o rezonanţă morfică – o memorie cumulativă – a sistemelor similare prin culturi şi prin timp, astfel încât speciile animale şi vegetale „îşi amintesc” nu numai cum să arate, ci şi cum să acţioneze. Rupert Scheldrake foloseşte termenul de „câmpuri morfice” şi un întreg vocabular creat chiar de el pentru a descrie proprietăţile de auto-organizare ale sistemelor biologice de la molecule la societăţi. „Rezonanţa morfică” este, în concepţia lui, „influenţa unor structuri asupra altora asemănătoare prin timp şi spaţiu”. El crede că aceste câmpuri (şi consideră că sunt de mai multe feluri) sunt diferite de câmpurile electromagnetice, deoarece ele reverberează de-a lungul generaţiilor, cu o memorie inerentă a formelor. Cu cât învăţăm mai mult, cu atât este mai uşor pentru alţii să meargă pe urmele noastre.
Popp a demonstrat în experimentele sale că emisiile de biofotoni, emisiile slabe de lumină erau suficiente pentru orchestarea corpului. Emisiile trebuie să fie de slabă intensitate deoarece aceste comunicaţii aveau loc la nivel cuantic, iar intensiile mai mari ar fi fost resimţite doar la nivel macrocosmic.
Se consideră că savantul rus Alexander Gurvici a fot cel care a descoperit ceea ce el a numit „radiaţia mitogenică” la rădăcinile de ceapă, în anii 1920. Gurvici a lansat ipoteza că un câmp, mai degrabă decât substanţele chimice singure, răspunde de formarea structurii corpului. Cercetările recente au reuşit să demonstreze că o radiaţie slabă din ţesuturi stimulează creşterea celulelor din ţesuturile învecinate ale aceluiaşi organism. Harold S. Burr de la Universitatea Yale, a studiat şi măsurat câmpurile electrice din jurul fiinţelor vii, şi anume în jurul salamandrelor. El a descoperit că salamandrele aveau un câmp energetic conturat ca o salamandră adultă şi că această schiţă există chiar şi într-un ou fertilizat.
De asemenea, Burr a descoperit câmpuri electrice în jurul tuturor categoriilor de organisme, de la mucegaiuri şi ciuperci, la salamandre şi broaşte, la oameni. Schimbări în sarcina electrică par să se coreleze cu procesele de creştere, cu somnul, cu regenerarea, cu lumina, cu apa, cu furtunile, cu dezvoltarea cancerului, chiar şi cu creşterea şi descreşterea lunii. De exemplu, în experimentele sale cu răsaduri de plante, el a descoperit câmpurile electrice care seamănă cu eventuala plantă adultă.
Un alt experiment interesant a fost desfăşurat de Elmer Lund, cercetător la Universitatea din Texas pe hidre, minuscule animale acvatice, care au până la 12 capete care sunt capabile să se regenereze. Lund (şi mai târziu şi alţii) a descoperit că el putea controla regenerarea aplicând curenţi electrici prin corpul hidrei. Folosind un curent suficient de puternic pentru a depăşi forţa electrică proprie a organismului, Lund putea să determine creşterea unui cap acolo unde trebuia să fie o coadă. G. Marsh şi H.W. Beams au descoperit că dacă puterea curentului era destul de mare, până şi viermii plaţi puteau începe „reorganizarea” – capul avea să se transforme în coadă şi invers. Şi alte studii au demonstrat că embrionii foarte tineri, cărora li s-a tăiat sistemul nervos şi au fost grefați pe un organism sănătos, vor supravieţui, ca un geamăn siamez, pe spatele embrionului sănătos. Alte experimente au arătat că regenerarea ar putea să fie chiar inversată prin trecerea unui curent de putere mică prin corpul salamandrelor.
Ortopedul Robert O. Becker a demonstrat un „curent al rănii” – în care animalele cum ar fi salamandrele cu membre tăiate dezvoltă la locul ciotului o schimbare a sarcinii, cu un voltaj care creşte până când apare noul membru.
În studiile sale, Herbert Fröhlich, de la Universitatea din Liverpool, a demonstrat că imediat ce energia atinge un anumit prag, moleculele încep să vibreze la unison, până ajung la un nivel înalt de coerenţă. În momentul în care moleculele ajung la starea de coerenţă, ele manifestă anumite calităţi descrise de mecanica cuantică, inclusiv non-localizarea. Ele ajung la un punct în care pot opera în tandem.
Fizicianul italian Renato Nobili, de la Universita degli Studi di Padova, a adunat dovezi experimentale că frecvenţele electromagnetice apar în ţesuturile animale. În experimente el a descoperit că fluidul din celule are tipare de curenţi şi de unde, iar acestea corespund cu tiparele undelor înregistrate de encefalogramele (EEC) cortexului cerebral şi ale scalpului.
Fizicianul maghiar laureat al premiului Nobel, Albert Szent-György a lansat ipoteza că proteinele din celule acţionează ca semiconductori, păstrând şi transmiţând energia electronilor ca informaţie.
Popp, cu cât cerceta mai mult, cu atât descoperea că toate fiinţele vii – de la cele mai simple plante la oameni, cu toată complexitatea lor sofisticată – emiteau un curent permanent de fotoni, de la câteva unităţi la câteva sute. Numărul fotonilor emişi părea să depindă de poziţia organismului pe scara evoluţiei: cu cât organismul este mai complex, cu atât erau emişi mai puţini fotoni. Animalele sau plantele rudimentare tind să emită 100 de fotoni pe centimetru pătrat pe secundă, cu o lungime de undă de la 200 la 800 nanometri, corespunzând unor unde electromagnetice de frecvenţă foarte înaltă, în cadrul luminii vizibile, în timp ce oamenii emit doar zece fotoni pe aceeaşi suprafaţă, unitate de timp şi lungime de undă. El a mai observat şi un alt lucru curios. Când erau expuse la lumină celulele vii preluau lumina şi, după un anumit interval de timp străluceau intens – procesul fiind numit „luminiscentă amânată”. Popp s-a gândit că acesta ar putea și un dispozitiv corector. Sistemul viu trebuie să menţină un echilibru delicat al luminii. În acest caz, atunci când era bombardat cu prea multă lumină, el avea să respingă excesul. El a început să studieze tiparele emisiilor de biofotoni ale unora dintre studenţii săi. Analizând datele experimentelor efectuate, a descoperit, spre surprinderea sa, că emisiile de fotoni urmau anumite tipare stabilite – după ritmuri biologice de 7, 14, 32, 80 şi 270 zile, în care emisiile erau identice, chiar după un an. Au fost corelate şi emisiile înregistrate la mâna stângă şi la cea dreaptă. Dacă se înregistra o creştere e emisiei de fotoni la mâna dreaptă, apărea o creştere similară şi la mâna stângă. La nivel subatomic, undele fiecărei mâini erau „pe fază”. În termeni de emisie luminoasă, mâna dreaptă ştia ce face mâna stângă.
De asemenea, emisiile păreau să urmeze şi alte ritmuri biologice naturale; au fost observate similarităţi zilnice (ziua sau noaptea) săptămânale, lunare, ca şi cum corpul ar fi urmat bioritmurile lunii, dar şi propriile sale bioritmuri.
În cazul persoanelor bolnave, de exemplu bolnavi de cancer, îşi pierduseră legătura cu lumea. De fapt, lumina se stingea.
În cazurile de scleroză multiplă, apărea un fenomen exact opus, era o stare cu prea multă ordine, preluau prea multă lumină, iar acest lucru inhiba capacitatea celulelor de a-şi îndeplini funcţiile. Coerenţa perfectă este o stare optimă între haos şi ordine. Pacienţii cu scleroză în plăci se înecau în lumină. Popp a cercetat şi efectele stresului. În stare de stress ritmul emisiilor de biofotoni creştea – un mecanism de apărare conceput să încerce reechilibrarea pacientului.
Toate aceste fenomene l-au determinat pe Popp să considere emisiile de biofotoni ca o încercare a sistemului viu de a corecta fluctuaţiile Câmpului Punctului Zero. Fiecărui sistem îi place să aibă un minimum de energie liberă. Într-o lume perfectă , toate undele s-ar anula unele pe altele datorită interferenţei distructive.
Totuşi, acest lucru este imposibil în cazul Câmpului Punctului Zero, în care aceste fluctuaţii minuscule ale energiei tulbură în mod constant sistemul. Emisia de fotoni este un gest compensator pentru stoparea tulburării şi pentru atingerea unui anumit echilibru energetic. În concepţia lui Popp Câmpul Punctului Zero „forţează” o fiinţă umană să funcţioneze ca o lumânare. Corpul cel mai sănătos ar avea cel mai scăzut nivel al emisiilor de fotoni şi ar fi cel mai apropiat de starea Câmpului Punctului Zero – fiinţele cele mai sănătoase s-ar apropia de nefiinţă.
Modelul lui Popp furnizează o explicaţie mai bună decât teoria neodarwinistă curentă privind modul în care evoluează fiinţele pe planetă. Mai degrabă decât un sistem de „eroare fericită”, dar în ultimă instanţă întâmplătoare, dacă ADN-ul foloseşte frecvenţe foarte diferite ca instrumente de informare şi comunicare, observaţiile îi sugerau că era vorba de un sistem de feedback al comunicării perfecte, prin unde care codifică şi transferă informaţii.
S-ar putea ca acest fenomen să explice şi capacitatea de regenerare a corpului. Numeroase specii de animale au demonstrat capacitatea de regenerare a unei părţi pierdute a corpului.
Experimentele descrise anterior au arătat că o întreagă parte a corpului, un maxilar, chiar şi cristalinul unui ochi, putea fi amputată şi se regenera în întregime, de parcă urma un tipar tainic.
Acest model ar putea să explice şi fenomenul membrelor fantomă, puternica senzaţie fizică pe care o au persoanele invalide, că braţul sau piciorul pierdut este încă prezent. Multe dintre aceste persoane, care se plâng de cârcei, de dureri sau de mâncărimi foarte reale la membrul lipsă, s-ar putea să aibă o senzaţie fizică adevărată – o umbră a membrului respectiv, aşa cum este ea înregistrată în Câmpul Punctului Zero.
Popp şi-a dat seama că lumina emisă de corp ar putea să fie însăşi cheia sănătăţii şi a bolii. Într-un experiment, el a comparat lumina emisă de ouăle făcute de găinile crescute în libertate cu cele obţinute în crescătorii intensive. Emisiile de fotoni emise de ouăle găinilor crescute în libertate erau mai coerente decât cele ale găinilor din crescătorii. El a mers mai departe, folosind emisiile de biofotoni ca instrument de măsurare a calităţii alimentelor. Cele mai sănătoase alimente au intensitatea cea mai scăzută şi cea mai coerentă. Orice tulburareîn sistem duce la creşterea emisiei de fotoni. Sănătatea este o stare de comunicare subatomică perfectă, iar boala este o stare în care comunicarea se întrerupe. Suntem bolnavi atunci când undele noastre sunt desincronizate.
Pentru Popp, homeopatia era un alt exemplu de „absorbţie de fotoni”. El considera remediile homeopatice drept „absorbante de rezonanţă”. Homeopatia se bazează pe noţiunea că o afecţiune se tratează cu mijloace care produc simptome asemănătoare. Un extract dintr-o plantă care în doză alopată produce erupţie şi mâncărime, este folosită într-o formă extrem de diluate pentru tratarea erupţiei şi a mâncărimii. Dacă o frecvenţă rătăcită în corp poate produce anumite simptome, înseamnă că diluaţia înaltă dintr-o substanţă care produce aceleaşi simptome ar susţine aceste oscilaţii. Asemenea unui diapazon în rezonanţă, o soluţie homeopatică potrivită ar putea să atragă şi apoi să absoarbă oscilaţiile respective, permiţând corpului să revină la normal.
Popp s-a gândit că semnalul electromagnetic molecular ar putea să explice şi mecanismele acupuncturii. Conform teoriei medicinii tradiţionale chinezeşti, corpul uman are un sistem de meridiane care străbat ţesuturile corpului şi prin care circulă o energie invizibilă, pe care chinezii o numesc „Qi” sau forţă vitală. Se presupune că acest „Qi” pătrunde în corp prin punctele de acupunctură şi circulă către structurile organelor mai profunde (care nu corespunde organelor din biologia umană occidentală), furnizându-le energie (deci forţă vitală). După opinia lui Popp, sistemele de meridiane s-ar putea să funcţioneze ca nişte unde călăuzitoare, care transmit o anumită energie corporală către zone specifice.
Studii ştiinţifice arată că multe puncte de acupunctură de pe corp au o rezistenţă electrică extrem de scăzută în comparaţie cu punctele din jurul lor (10 kilo-ohmi în centrul punctului, față de 3 mega-ohmi în punctele aflate pe pielea din jur). Cercetările au mai arătat că în corp sunt eliberate endorfine şi cortizon steroid pentru înlăturarea durerii atunci când punctele sunt stimulate la frecvenţe joase, iar la frecvenţe înalte sunt eliberați neurotransmiţători, cum ar fi serotonina şi norepinerina, care reglează starea de spirit, dispoziţia. Nu se întâmplă acelaşi lucru atunci când sunt stimulate punctele din jur. Acupunctura poate provoca dilatarea vaselor sanguine şi creşterea fluxului de sânge la organe aflate la distanţă. După alte studii Robert Becker, cercetând câmpurile electromagnetice ale corpului, a pus în evidenţă sarcinile electrice din aceleaşi locuri, la fiecare din persoanele testate, toate corespund punctelor situate pe meridianele chinezeşti de acupunctură.

ANTENA UMANĂ

ANTENA UMANĂ

Gary Schwartz, de la Universitatea din Arizona, a constatat prin experimentări că, corpul uman este un receptor al informației invizibile, cu capacitatea de a prinde semnale transmise prin timp și spațiu. Ceva din natura gândurilor noastre este o transmisie constantă, nu foarte deosebită de un canal de televiziune. Lucrând în domeniul psihofiziologic, analizând efectul minții asupra corpului a constatat existența biofeedbackului și modurile în care mintea poate să controleze tensiunea arterială și o serie de boli, precum și de puternicul efect fizic al unor diferite tipuri de gânduri.
Fizicianul Elmer Green, unul din pionierii biofeedbackului și-a propus să studieze dacă vindecătorii care practică vindecarea la distanță au mai multă energie electrică decât de obicei, atunci când efectuează o vindecare. În vindecarea la distanță, Green bănuia că semnalul produs era un semnal electric și că el emana din mâinile vindecătorului.
Green a descoperit că, atunci când un vindecător transmitea o vindecare, amplificatorul, EEG, o întregistra adesea ca pe un val uriaș de sarcină electrostatică, același gen de acumulare și descărcare de electroni care apare după ce îți freci piciorul de un covor nou, apoi atingi o clanță metalică.
În cadrul experimentului Green a constatat că dacă un vindecător abia mișca un deget, pe un amplificator EEG se înregistrau tipare. Pornind de la constatările lui Green, Schwartz emite ideea că mișcarea, chiar și fiziologia respirației noastre, creează un semnal electromagnetic suficient de mare, încât să fie înregistrat. Dar este posibil ca ființele omenești să nu fie numai receptori de semnale, ci și transmițători? Părea perfect logic că noi transmitem energie, mai ales că o serie de dovezi arătaseră deja că toate țesuturile își au o încărcătura electrică. Prin plasarea acestei încărcături în spațiul tridimensional se produce un câmp electromagnetic, care se deplasează cu viteza luminii. Mecanismele transmisiei de energie sunt clare, dar nu știm în ce măsură transmitem câmpuri electromagnetice,doar prin mișcări simple și dacă energia noastră este percepută de alte ființe vii.
Schwartz a constatat că această energie ciudată, care rezulta din mișcare avea toate particularitșțile electricității : descreștea odată cu distanța și era blocată de un scut electromagnetic. Schwartz a continuat cercetările interpunând între ele și amplificatorul EEG, un om care stătea cu mâna de amplificator, iar el sta la un metru de acesta. Mișcându-și brațul în sus și în jos, mișcarea era înregistrată de amplificator. Semnalul trecuse prin corpul lui Schwartz și se deplasase prin persoana interpusă, deci interpusul devenise antena, care primea semnalul și îl trimitea la amplificator, acesta acționând ca o altă antenă.
Simpla mișcare genera o sarcină electrică dar, fenomen și mai important, crea și o relație. Fiecare mișcare pe care o făcea pare sa fie resimțită de oamenii din jur, implicațiile fiind uluitoare. Ba chair s-ar putea ca unii oameni să aibă sarcini pozitive sau negative mai puternice ca alții. În experimentele lui Elmer Green, toate experimentele se stricau în prezența lui Roslyn Breyere, o vindecătoare vestită.
Schwartz a descoperit ceva fundamental despre energia efectivă pe care o emit ființele omenești. Este oare cu putință ca energia gândului să aibă același efect cu energia mișcării, în afara corpului celui care gândește? Oare gândurile creează și ele o relație cu oamenii din jurul nostru? Fiecare intenție îndreptată către altcineva s-ar putea să își aibă propriul ei corespondent fizic, care să fie înregistrat de receptor ca efect fizic.
Energia generată de gânduri nu se comportă în același fel ca energia generată de mișcare : semnalul de la mișcare descrește cu distanța, la fel cum se întămplă și cu electrostatica obișnuită. În cazul vindecării, distanța este irelevantă. Energia intenției este de o natură mai fundamentală decât cea a electromagnetismului obișnuit, aflându-se pe tărâmul fizicii cuantice.
Elmer Green a demonstrat că în timpul vindecării apare un val enorm de energie electrostatică. Atunci când o persoană stă nemișcată, respirația sa și bătăile inimii produc energie electrostatică de 10-15 milivolți. În timpul unor activități care necesită o atenție concentrată, cum ar fi meditația, energia crește până la 3 volți. În timpul vindecării, vindecătorii cu care a lucrat Green produceau valuri de intensitate de până la 190 volți; un vindecător a produs 15 astfel de valuri care erau de 100.000 de ori mai mari decât în mod normal. Investigând sursa acestei energii, Green a descoperit că pulsațiile proveneau din abdomenul vindecătorului, numit dan tien și considerat în artele marțiale chinezești ca fiind motorul central al energiei din corp.
Fizicianul William Tiller, de la Universitatea Stanford a descoperit că gândurile direcționate produc o energie fizică demonstrabilă, chiar și la distanță, vindecătorii emiteau niveluri de frecvență de 2-30 Hz.
O serie întreagă de cercetări științifice au demonstrat că această energie a intenției gândurilor modifică și natura moleculară a materiei.
Bernard Grad, de la Universitatea McGill din Montreal, a analizat efectul energiei vindecătoare asupra apei folosite pentru irigarea unor plante. Analizând chimic apa, prin procedeul spectroscopiei cu infraroșu, Grad a descoperit că apa tratată de vindecători suferise o modificare fundamentală în ceea ce privește legarea hidrogenului și a oxigenului în structura sa moleculară. Numărul de legături de hidrogen dintre molecule se micșorase, asemănător cu fenomenul care apare în apa expusă la magneți. Cercetătorii ruși au descoperit că în timpul vindecării, legăturile hidrogen-oxigen din moleculele de apă suferă distorsiuni la nivelul microstructurii cristaline.
Genul acesta de modificări pot apărea pur și simplu, prin actul intenției. Într-un studiu, un grup de persoane cu experiență în meditație au transmis intenția de a afecta structura moleculară a unor mostre de apă pe care le aveau în mână în timpul meditației. Ulterior, când apa a fost examinată prin spectrofotometrie în infraroșu, s-a descoperit că multe dintre calițile ei esențiale se modificaseră semnificativ, mai ales caracterul de absorbanță – cantitatea de lumină de o anumită lungime de undă absorbită de apă. Atunci când cineva menține un gând conștient, paote să modifice însăși structura moleculară a obiectului intenției sale. A apărut pentru Schwartz întrebarea firească dacă intenția se manifestă doar ca energie electrostatică. Cum influențează energia magnetică, care în mod natural, are mai multă putere, mai multă energie de genul “respingere-atracție”. Studiile întreprinse pe această direcție au arătat că persoanele cu capacități paranormale aveau performanțe mai slabe atunci când se aflau într-o încăpere protejată față de energia magnetică. Era posibil ca vindecarea să genereze un val inițial de eletricitate, dar adevăratul mecanism de transfer putea să fie magnetic. Fenomenele de natură paranormală și psihokineza puteau să fie influențate în mod diferit, pur si simplu prin tipuri diferite de ecranare. Semnalele electrice pot să interfereze cu procesul pe când semnalele magnetice pot să îl amplifice. Schwartz și-a pus întrebarea dacă oare creșterea oscilațiilor câmpului magnetic la vindecători în timpul vindecării ar putea să fie, pur și simplu rezultatul anumitor modificări biofizice periferice? Contracțiile musculare generează un câmp magnetic, la fel ca și modificările fluxului sanguin, creșterea sau scăderea dilatării vaselor de sânge, volumul actual de lichide din corp sau chiar fluxul de eletroliți. Pielea, glandele sudoripare, modificările de temperatură, inducția neuronală – toate generează câmpuri magnetice. Vindecarea putea să fie rezultatul unei acumulări de mai multe procese biologice, care sunt intermediate magnetic. Posibilitatea ca vindecarea să fie un efect magnetic nu explică vindecările la distanță. În unele cazuri, vindecătorii trimiteau vindecare de la mii de kilometri distanță, iar efectul nu scădea , cu distanța. Ca și câmpurile electrice, câmpurile magnetice descresc odată cu distanța, deci nu aceastea reprezintă aspectul central de rezolvare a problemei procesului de vindecare.
Schwartz s-a gândit dacă nu cumva este vorba de un câmp cuantic înrudit cu lumina, descoperită, de Fritz-Albert Popp, fizician german, în anul 1970, emisă de toate ființele vii, de la cele mai elementare plante monocelulare și până la cele mai sofisticate organisme, cum sunt ființele omenești. Toate ființele vii emit un mic curent constant de fotoni – particule minuscule de lumină.
Popp le-a numit “emisii biofotonice” și credea că a descoperit principalul canal de comunicare al unui organism viu și anume, că acesta folosește lumina ca mijloc de semnalizare către sine și către lumea din exterior.
Timp de peste 30 ani, Popp a susținut că, mai degrabă decît biochimia, această radiație slabă este adevărata forță motoare care orchestrează și coordonează toate procesele celulare din corp. Undele de lumină ofereau un sistem de comunicare perfect capabil să transmită informații aproape instantaneu în tot organismul. Faptul că mecanismul de comunicare al unei ființe vii ar fi pe bază de unde în loc de substanțe chimice, ar rezolva și problema esențială a geneticii – și anume, cum ne dezvoltăm și cum căpătăm forma finală, de la o singură celulă. De asemenea ar explica și modul în care corpul nostru reușește să îndeplinească sarcini cu părți diferite ale corpului în același timp. Teoria lui Popp era că această lumină trebuie să fie ca un fel de diapazon principal, care stabilește anumite frecvențe, ce vor fi urmate de alte molecule din corp.
Popp a demonstrat că aceste frecvențe minuscule, în principal, sunt stocate și emise din AND-ul celulelor. Intensitatea luminii din organisme este stabilă, de la câțiva fotoni pe secundă până la câteva sute de fotoni pe secundă, pe centimetru pătrat de suprafață a ființei vii – până când organismul este tulburat într-un fel sau bolnav, moment în care curentul crește sau scade foarte mult. Semnalele conțineau informații prețioase cu privire la starea de sănătate a corpului și la efectele oricărui tip de terapie. De exemolu persoanele cu cancer aveau mai puțini fotoni. Aproape ca și cum lumina lor s-ar fi stins.
Schwartz s-a gândit că ar fi posibil ca acestea să fie frecvențele care mediau vindecarea. În urma unor experimente de laborator împreună cu Kathy Creath au creat un dispozitiv cu care puteau să capteze și să înregistreze lumina, să verifice dacă și intenția de vindecare generează lumină. Au solicitat unor vindecători să-și pună mâinile pe plăcuța de sub aparatul de fotografiat timp de 10 minute. Claritatea imaginilor arată fără drept de apel că din mâinile vindecătorilor curgea un fascicul de lumină, ca și cum le-ar fi curs prin degete. Concluzia era clară fără nici un echivoc, că răspunsul cu privire la natura gândului conștient: intenția de vindecare creează undele de lumină cele mai organizate, unde de lumină ce se găsesc în natură.
Wolfgang Ketterle, de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts a descoperit superfluiditatea, la nivelul lumii subatomice, o stare în care anumite fluide pot să curgă fără să piardă energie, sau superconducția, o proprietate similară a electronilor dintr-un circuit. Teoretic, în stări de superfluiditate sau de superconductivitate, lichidele sau electricitatea ar putea să curgă veșnic la aceeași viteză.
Ketterle a descoperit și o altă proprietate uimitoare a atomilor sau a moleculelor aflate în această stare. Toți atomii oscilau într-o armonie perfectă, la fel ca fotonii dintr-un laser care se comportă ca un singur foton uriaș și vibrează într-un ritm perfect. Această structură duce la o eficiență extraordinară a energiei. În loc să trasmită lumină la aproximativ 3 metri, laserul emite o undă, la o distanță de 300 de milioane de ori mai mare.
Popp și oamenii de știință care colaborau cu el au făcut uimitoarea descoperire că o proprietate similară o deține și lumina slabă care emană de la organisme. Asta nu ar fi trebuit să se întâmple în lumea lăuntrică a ființelor vii, aflată în fierbere. Mai mult, biofotonii pe care i-au măsurat de la emisiile plantelor, animalelor și oamenilor aveau un grad foarte ridicat de coerență. Ei acționau ca o singură frecvență, superputernică – fenomen care mai este numit și “super-radianță”.
Biofizicianul german Herbert Frohlich a fost primul care a descris un model în care acest tip de ordine ar putea fi prezent și să joace un rol central în cadrul sistemelor biologice. Modelul său arăta că, la sistemele dinamice complexe, cum sunt ființele umane, energia din interior creează tot felul de relații subtile, astfel încât ea nu mai este discordantă. Energia vie este capabilă să se organizeze într-o stare coerentă unică, gigantică, ce deține cea mai înaltă formă de ordine cuantică știută în natură. Când se spune despre particulele subatomice că sunt “coerente” sau “ordonate” ele devin extrem de legate între ele prin intermediul unor benzi de câmpuri electromagnetice obișnuite și rezonează, ca mai multe diapazoane acordate toate pe aceeași frecvență.
După descoperirile lui Popp cu privire la lumina coerentă din organismele vii, alți oameni de știință au postulat că procesele mentale creează și ele condensați Bose-Einstein; atomii și-ar pierde individualitatea și ar arăta și s-ar comporta ca un singur atom gigantic.
Fizicianul britanic Roger Penrose și partenerul acestuia, anestezistul american Stuart Hameroff, de la Universitatea din Arizona erau în grupul de avangardă al savanților de graniță, care propuneau ipoteza că microtubulii din celula care formează structura de bază a celulelor, sunt “conducte de lumină”, prin care semnalele de undă dezordonate sunt transfomate în fotoni extrem de coerenți și transmiși sub formă de pulsuri la restul corpului.
Gary Schwartz observase tocmai acest flux de fotoni emanânnd din mâinile vindecătorilor, dându-și răspunsul la întrebarea referitoare la sursa vindecării dacă gândurile sunt generate ca și frecvențe atunci intenția de vindecare este o lumină ordonată.
El și colegii săi au descoperit dovezi că ființele omenești sunt atât receptoare, cât și transmițătoare de semnale cuantice. Intenția direcționată pare să se manifeste ca energie electrică, dar și ca energie magnetică, și să producă un curent ordonat de fotoni, vizibil și măsurabil cu ajutorul unor aparate sensibile. Poate că intențiile noastre operează și ca niște frecvențe extrem de coerente, care schimbă însăși componența și legăturile moleculare ale materiei. Ca orice altă formă de coerență în lumea subatomică, un singur gând bine direcționat poate fi ca o rază laser, care luminează fără a-și pierde vreodată puterea
Fiecare ființă vie emite un curent constant de biofotoni, care se deplasează, toți, cu viteza luminii; fiecare foton s-ar fi aflat după o secundă la 300.000 de kilometri, după două secunde la 600.000 de kilometri distanță. Lumina biofotonilor nu este deosebită de fotonii luminii vizibile, care emană de la stelele de pe cer. În cea mai mare parte, lumina de la stelele îndepărtate călătorise prin spațiu vreme de milioane de ani. Lumina stelară conține istoria individuală a unei stele. Chiar dacă steaua a murit cu mult timp înainte ca lumina ei să ajungă pe Pământ, informația ei rămâne ca o amprentă de necontestat pe cer. Putem considera omul ca fiind o sferă de câmpuri de enrgie, o mică stea, strălucind cu fluxul constant al fiecărui foton pe care îl produsese corpul lui vreodată. Toate informațiile pe care le transmitea, de pe vremea copilăriei, fiecare gând pe care îl avusese vreodată se afla încă acolo, strălucind ca lumina unei stele. Poate și intenția e tot ca o stea. Odată format, gândul radiază ca o lumină stelară, afectând totul în calea sa.

GÂNDUL

GÂNDUL

Corpul uman este format din nouă structuri piramidale duble, în care este conţinut sufletul omului, conştiinţa. Deci, atât gândurile cât şi ceea ce dorim să realizăm în viaţă, depind de această structură. Constatăm însă şi o coincidenţă cu apa cea mai pură care conţine 18 posibile structuri moleculare.
Aşa numitele Plasma-Blobs sau Orbs sunt formate din argon. Ele se formează în puternice câmpuri electromagnetice sau la o diferenţă de temperatură foarte ridicată. Iniţial sunt vizibile ca nişte sfere de culoare albicioasă-gri, după care se colorează. Aceste sfere se formează sus deasupra corpului unui om, după care se desprind şi merg prin atmosferă, în sus până în mezopauză, adică până la stratul intermediar dintre mezosferă şi termosferă. Aici aceste Plasma-Blobs se dizolvă sau formează un mare câmp comun şi cu ajutorulradiaţiilor UV ale luminii, pot transporta informaţiile noastre înapoi pe Pământ. Aici se regăsesc toate gândurile produse de toţi oamenii. Acest câmp, la care fiecare dintre noi are acces, în mod teoretic, se defineşte ca fiind memoria colectivă umană.
Cu cât mai des este gândit un gând, cu atât mai puternică este reacţia asupra noastră – pe Pământ, şi se va manifesta mai puternic decât un gând care nu a fost gândit aşa de mult. O exprimare mai simplă din culturile religioase ar fi : „Credinţa poate muta munţii.”
Fizicianul englez Rupert Scheldrake numeşte câmpul unde se adună gândurile câmp morfogenetic.
Cercetătorul James Aurtak admite că formele gândurilor care vin din Univers merg până în substratul atmosferei; pe care îl numeşte ca fiind punctul de intersecţie al gândurilor. Acelea care provin de la noi, prin plasma-orbs (Plasma Blobs) urcă prin troposferă (12km), trece mai departe prin stratosferă (45 km) şi mai departe prin mezosferă (85 km) şi se opresc în mezopauză înainte de ionosferă (termosferă 85 km – exosferă de la 600 km, ionosfera terminându-se la 800 km). Acelea care vin de la alte fiinţe, alte planete şi alte universuri se opresc tot în mezopauză intersectându-se cu gândurile noastre.
Este vorba de fapt tot de plasmă biologică, ca fiind un corp epicinetic, care poate fi folosit ca un vehicul pentru vibraţiile conştiinţei, care poate trece de paradigmele valabile în mod obişnuit pentru viteză şi masă.
Schimbul gândurilor poate fi explicat prin faptul că noile forme ale gândurilor şi ideilor ies prin diagonalele piramidelor duble în afară şi părăsesc Pământul – cub pentru a fi emise în alte cuburi, gândurile deja gândite odată rămân în atmosfera Pământului şi sunt reflectate înapoi cu ajutorul luminii. Se presupune că este o lege valabilă pentru toate planetele. Prin energia gândurilor se ajunge la un schimb permanent de informaţie.
Referitor la Plasma-Blobs sau Orbs, s-a constatat că învelişul lor este în exterior încărcat pozitiv şi pe interior încărcat negativ asemănător unei celule, în interiorul lor, ele posedă un nucleu, format de asemenea din argon. Pot creşte, preluând argon din mediul înconjurătorşi sunt în stare să se dividă şi să crească mai departe, independent una de alta. Cel mai interesant este că pot comunica între ele! Emit unde electromagnetice care pătrund în alte orbs, pentru a schimba frecvenţa de vibraţiede acolo, respectiv pentru a o transforma într-o frecvenţă ca a lor. Argonul este un element chimic din sistemul periodic al elementelor cu număr de ordine 18 (18 protoni în nucleu). Argonul, gazul monoatomic fără miros şi fără culoare este prin procentul volumetric 0,933 gazul nobil cel mai prezent în atmosferă. În apă, argonul este aproape la fel de solubil ca şi oxigenul.
Dacă urmăreşti pe fotografii făcute succesiv cu camere digitale, observi o creştere a dimensiunilor acestor globuri, ceea ce înseamnă că ele se formează din puncte mici şi pot să devină foarte mari.
Referitor la transmiterea informaţiei prin lumină trebuie să menţionăm teoria privind rolul biofotonilor, care s-a confirmat în practică. Această teorie susţine că pot fi transferate informaţii de la un corp la altul, fără existenţa fizică a unui contact material între substanţele respective. Acest fenomen poate fi accelerat prin expunerea celor două substanțe într-un spaţiu în care se realizează întuneric total, pentru ca celulele să dezvolte o activitate biofotonică mai puternică, pentru a putea comunica între ele. Condiţia impusă la materializarea acestui fenomen este ca, containerele de sticlă în care se află substanţele cercetate să fie despărţite prin ferestre de cuarţ, care pot fi traversate de razele ultraviolete de 220-360 nm. De exemplu, în cazul moleculei de apă, pentru a o informa sunt necesare un miliard de cuante de lumină active pe moleculă, deci un miliard de biofotoni activi. Mai precis este vorba de 1:9,746x108constantă descoperită de Dr.Carlos Rubbia pentru care a primit premiul Nobel în 1984.
Ştiinţa a demonstrat că materia nu este în realitate nimic altceva decât vibraţie, nu există nicăieri atingere şi totul este într-o permanentă mişcare. Totul în Univers vibrează şi posedă o lungime de undă proprie. Din perspectiva principiilor vibraţionale, energia vibraţiei trebuie să rămână în mişcare continuă. Vieţile noastre se datorează mişcării unei energii nevăzute.
Mecanica cuantică, anumite teorii psihologice (teoria lui Jung) şi ingineria genetică ne învaţă că există şi altă lume decât cea pe care o cunoaştem atât de bine. Această lume nu poate fi văzută cu ochiul liber, nici atinsă cu mâna. Este o lume unde însuşi timpul nu există.
Cunoscutul teoretician al fizicii cuantice David Bohm numeşte lumea accesibilă simţurilor noastre „ordinea explicită”, iar firea dinăuntru „ordinea implicită”. Concepţia sa este că tot ce există în ordinea explicită a fost cuprinsă în ordinea implicită şi că fiecare element al ordinii explicite conţine toate informaţiile din ordinea implicită. De fapt, el spune că fiecare element din Univers conţine informaţiile despre toate celelalte elemente din Univers. În fiecare individ, chiar şi într-o singură celulă – se găsesc toate informaţiile din şi despre Univers. Aceste informaţii ale Universului includ timpul. Altfel spus, faptul că existăm aici şi acum este inclus în informaţiile din Univers, împreună cu toate informaţiile din trecut, prezent şi viitor. Deci, schimbarea lumii într-o clipă nu este o simplă fantezie.
Să reflectăm un moment la clipa de faţă. Cum poate fi explicată ştiinţific? David Bohm explică cum un anumit aspect al Universului interior este proiectat asupra fiecărei clipe din timp, creând astfel prezentul. Următorul moment în timp este de asemenea, o proiecţie a unui alt aspect ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, în fiecare clipă ne este arătată o altă lume. Doar că fiecare lume momentană va influenţa următoarea lume momentană, iar astfel avem impresia acelei lumi continue. Conform acestei teorii, lumea se schimbă în fiecare clipă, fiind recreată continuu. Conştiinţa noastră are un rol în această creare a lumii. Astăzi ştiinţa a ajuns la un punct în care ignorarea conştiinţei şi a minţii ne limitează capacitatea de înţelegere a lumii din jurul nostru. Totul în lumea aceasta este interconectat. Orice ai face în clipa asta, o altă persoană face acelaşi lucru altundeva, conştiinţa putem afirma că reprezintă sufletul. Afectele şi sentimentele noastre influenţează lumea în fiecare clipă. Potrivit învăţăturilor budiste, toate lucrurile şi fenomenele din lume se află în continuă schimbare şi nimic nu se schimbă vreodată.
Pornind de la această teorie, a rolului conştiinţei, că totul ia naştere din ea ca parte a întregului Univers, atunci energia vibraţiei trebuie să rămână în mişcare continuă. Se pune întrebarea firească atunci ce structură din Univers poate face ca mişcarea permanentă să fie posibilă fără consum de energie?
S-a dovedit ştiinţific că într-o piramidă energetică există o mişcare sistematică ce produce o concentrare de energieîn vârf, iar aceasta se refectă în piramida virtuală aflată deasupra.
Deoarece în piramida inferioară a piramidei duble se produce acelaşi proces ca în partea superioară, energia este retrimisă înapoi în prima piramidă. Astfel în timp, în vârful piramidelor ia naştere o presiune energetică.
Mişcarea din interiorul piramidei este sub formă de spirală. Se cunoaşte că într-o mişcare în formă de spirală, în interiorul spiralei ia naştere simultan o forţă de sucţiune în direcţie contrară. Apa care curge în formă de spirală prezintă curenţi centripeţi care formează spirala. Prin această spirală are loc un schimb de informaţie.
Prin procesul de mişcare din piramida energetică, apar la marginea diagonalelor, aceste spirale care se întâlnesc sus în vârf, determinând aici o concentrare energetică, care este emisă apoi de aici. Aceste spirale nu ajung până în colţurile interioare, ci se întâlnesc înainte de acestea.
Admiţând că Pământul din punct de vedere geometric ar fi un cub, compus din trei piramide duble, atunci prin emiterea de energie în centrul acestor piramide duble ia naştere gravitaţional. Ceea ce înseamnă că această concentrare de energie numită şi biocâmp este egală cu gravitaţia. Sarea care prezintă o structură cubică, este utilizată în „curăţarea energiei” a diverselor obiecte contaminate cu energii negative.
Gravitaţia s-a dovedit că se află în legătură cu timpul. O gravitaţie mare înseamnă o scurgere rapidă a timpului, iar o gravitaţie mai slabă – o trecere mai lentă a timpului. Dacă stăm pe Pământ, timpul trece mai repede decât dacă ne-am afla în spaţiu, pe un satelit. Deci în vârful piramidei trecerea timpului este mai rapidă decât la baza sa, respectiv pe diagonalele bazei.
În forma de cub a Pământului se produce un schimb de informaţie pe deasupra diagonalelor piramidei, prin spirale.
Având în vedere că manifestarea conştiinţei se reflectă prin gând rezultă că gândul poate fi definit ca declanşatorul mişcării în structurile piramidale duble. Gândurile sunt energie şi vibraţie şi se pot mişca numai în aceste structuri. Gândul se poate foarte bine defini ca „energie în mişcare”. Deci un gând pe care-l trimitem, produce automat o forţă de sucţiune şi prin rezonanţă atrage o formă de energie corespunzătoare. Aşa se explică de exemplu multele percepţii paranormale dintr-o piramidă energetică, deoarece aceasta reprezintă prin forma sa, un uriaş câmp de rezonanţă.
Creierul uman lucrează electromagnetic, fiind străbătut de mici curenţi, asemenea unei staţii radio de emisie recepţie. Un gând este un câmp de vibraţie iar aceste câmpuri străbat dincolo de calota craniană. Energiile gândurilor sunt preluate de creier şi din câmpul cuantic iar noi hotărâm ce acceptăm din aceste gânduri şi ce nu. Un câmp cuantic este un câmp al tuturor posibilităţilor fiind înregistrat în creier prin medulla oblangeta şi prelucrat mai întâi de creierul mic.
Thalamusul este partea creierului care posedă un „filtru înculcat” şi decide ce acceptă din câmpul cuantic prin prisma modelului nostru educaţional şi ce nu. Numai modelele astfel acceptate devin apoi conştiente.
Este nevoie ca Pământul să aibă un câmp magnetic stabil pentru o funcţionare ireproşabilă a creierului uman. Dacă această reţea magnetică nu este stabilă se poate ajunge la probleme corporale şi la tulburări de memorie. De aceea în cazul staţiilor spaţiale, este creat un câmp magnetic artificial, pentru că altfel astronauţii ar avea de suferit. Anomaliile produse în acest câmp, chiar uşoare, vezi situaţiile când este Lună plină, sporesc tulburările de somn şi agresiunile.
Astăzi studiile ştiinţifice au concluzionat că exploziile solare respectiv particulele din acestea, electroni şi protoni parcurg Universul cu viteze de 2 milioane de km⁄h, produc schimburi şi perturbări ale câmpului magnetic al Pământului care la rândul său modifică conştiinţa şi psihicul omului.
Totodată electronii şi protonii rezultaţi fiind purtători de sarcină (ioni) aceştia modifică diferenţa de potenţial (tensiune) dintre Pământ şi atmosferă, conducând la apariţia unor fenomene biologice. Aceste fenomene pot avea repercusiuni majore până la modificări genetice, sau comportamentale psihotice (creşte agresivitatea, numărul deceselor şi al sinuciderilor etc).
Un gând nu este numai un lucru – gândul este un lucru care influențeaza alte lucruri. Gândurile pot să afecteze totul, de la cele mai simple mașini la cele mai complexe ființe vii. Dovezile prezentate de instituții științifice prestigioase din toata lumea, arată ca gândurile si intențiile omenești sunt „ceva” efectiv fizic, energii, care au puterea de a schimba lumea. Putem afirma fără să greșim că, gândurile, conștiința afecteaza materia, fie ea organică sau anorganică.
Știința cuantică a descoperit și capacitatea particulelor cuantice de a se influența unele pe altele, în ciuda absenței oricărui lucru obișnuit care, zic fizicienii, răspunde de procesele de influențare – cum ar fi un schimb de forțe care să se producă la o viteză finită, adică legea cauzalității, cauză – efect, nu funcționează în lumea cuantică. Odată aflate în contact, particulele ramân interconectate unele cu altele, indiferent de distanța la care se află, într-un timp, practic instantaneu. La nivel subatomic, schimbul rezultă prin transferuri dinamice de energie; aceste mici pachete de energie vibratorie iși dau în permanență energie una alteia, prin intermediul unor „particule virtuale”.
Materia subatomică este implicată într-un schimb permanent de informație, care duce la o perfecționare continuă și la modificări subtile, de la haos spre ordine. Universul este un organism unic de câmpuri de energie interconectate, într-o stare continuă de devenire. La nivelul ei infinitezimal, avem o uriașă rețea de informație cuantică, în care toate părțile componente se află într-o legătură continuă. Singurul lucru care dizolvă norișorul de probabilitate în ceva solid și măsurabil este implicarea unui observator. Privită și măsurată, particula subatomică, care existase ca potențial prin „colapsa”într-o stare anume. Mai simplu spus, conștiința vie este „influența”care transformăposibilitatea a ceva în ceva real. În momentul în care ne uităm la un electron sau îi facem o măsurătoare, îl ajutăm să își determine starea finală.
Efectul observatorului scoate în evidență că, într-un fel, conștiința vie este în centrul acestui proces de transformare a lumii cuantice neconstruite în care să semene cu realitatea de zi cu zi. Ideea este nu numai că observatorul face ca ceea ce este observat sa ia ființă, ci și că nimic din univers nu există ca „lucru”efectiv, independent de percepția noastră asupra sa. Implicația este că observarea-care este tocmai implicare conștiinței – este „ingredientul” care face ca jeleul să se lege. În continuare, implicația este că realitatea nu este ceva fix, ci este fluidă sau mutabilă – și ca urmare, ceva care poate fi influențat.
Dacăactul atenției afectează materia fizică, atunci care este efectul intenției – adică, al încercării deliberate de a face o schimbare? În actul nostru de participare la lumea cuantică în calitate de observatori, s-ar putea să nufim doar creatori, ci și factori de influență.O definiție a intenției o caracterizează ca fiind un „plan deliberat de a face o anumită acțiune, care va duce la un rezultat dorit”, spre deosebire de dorință, care înseamnă simpla concentrare pe un rezultat, fără un plan gândit despre cum să ajungi la realizarea ei. Intenția este direcționată pe propriile acțiuni ale celui care intenționează și necesită un fel de raționament și un angajament să faci acțiunile intenționate. Intenția implică existența unui scop: înțelegerea unui plan de acțiune și un rezultat satisfăcător planificat. Intenția mai poate fi definită ca pe proiectarea conștiinței cu scop și eficiență, către un anumit obiect sau rezultat. Pentru a influența materia fizică, gândul trebuie să fie foarte motivat și bine țintit.
Printr-o serie de experimente s-au furnizat dovezi că gândirea anumitor gânduri direcționate poate afecta corpul cuiva, obiectele neînsuflețite și practic, orice fel de lucruri însuflețite, de la organisme monocelulare la ființe omenești. Timp de peste 25 de ani, Jahn și Dunne au condus un proiect, cunoscut sub numele de „micro-psihokineză”, de a cuantifica efectul minții asupra generatoarelor de evenimente aleatoare, care sunt varianta electronică a aruncării cu banul. În decursul a 2,5 milioane de încercări, cei doi, Jahn și Dunne, au demonstrat în mod decisiv că intenția omenească poate să influențeze aceste dispozitive electronice în direcția specificată, iar rezultatele lor au fost replicate independent de alți 68 de cercetători.
În timp ce laboratorul PEAR se concentra pe efectul minții asupra obiectelor și proceselor neînsuflețite, mulți alți savanți au făcut experimente pentru a determina efectul intenției asupra ființelor vii. O serie de diverși cercetători au demonstrat că intenția omenească poate să afecteze o varietate enormă de sisteme vii: bacterii, fermenți, alge, păduchi, pui, șoareci, șobolani de deșert, șobolani pitici și câini. Câteva dintre aceste experimente au implicat și ținte omenești și s-a dovedit că intenția afectează multe procese biologice la receptor, printre care și mișcările motorii grosiere și cele ale inimii, ochiului, creierului și sistemului respirator.
Și animalele s-au dovedit capabile de acte de intenționare efectivă. Am arătat într-un material prezentat anterior studiul deșfășurat de Rene Peoc’h din Nantes, în Franța. A construit o „găină mamă” robot, dintr-un generator de evenimente aleatoare mobil, și a fost „implantată” pe un grup de pui de găină, la scurt timp după nașterea acestora. Robotul a fost pus în afara coliviei puilor, unde se deplasa liber, drumul acestuia fiind urmărit și înregistrat. În cele din urmă, a devenit clar că robotul se deplasa către pui de două ori și jumătatemai des decât ar fi făcut-o de obicei; „intenția implicată a puilor – dorința lor de a fi aproape de mama lor – părea să afecteze robotul, atrăgându-l mai aproape de colivie, cușcă”.
În peste optzeci de studii similare, în care a fost plasată o lumânare aprinsă pe un generator mobil de evenimente aleatoare, puii de găină ținuți în întuneric și pe care lumina îi liniștea au reușit să influențeze robotul să petreacă mai mult timp decât în mod normal, în apropierea coliviilor lor.
William Braud și colegii săi au demonstrat că gândurile omenești pot afecta direcția în care înoată peștii, mișcările altor animale, cum ar fi șobolanii de deșert, precum și diviziunea celulară în laborator. În altă serie de studii, Braud a demonstrat că o persoană poate să afecteze sistemul nervos autonom (sau mecanismul „luptă sau fugi”) al altei persoane. Tot el a demonstrat în mod repetat că oamenii sunt influențați la nivel subconștient atunci când sunt priviți. Domeniul influenței la distanță care a fost studiat cel mai mult este cel al vindecării la distanță. Targ a demonstrat că vreo 40 de vindecători la distanță, au reușit să îmbunătățească starea de sănătate a unor pacienți cu SIDA în fază terminală, deși vindecătorii nu își cunoscuseră niciodată pacienții și nu fuseseră niciodată în contact cu aceștia.
Cel mai intrigant lucru este că, în cele mai multe studii cu privire la psihokineză, influența mentală de orice fel a produs efecte măsurabile, indiferent cât de mare era distanța dintre emițător și obiect și indiferent de momentul la care acesta își genera intenția. Conform dovezilor experimentale, puterea gândului transcede timpul și spațiul.
Într-un fel se pare că mintea este conectată în mod inextricabil cu materia și că este capabilă chiar să o modifice. Materia fizică poate fi influențată – ba chiar alterată în mod irevocabil – nu pur și simplu prin forță, ci prin simplul act de a formula un gând. Atenție la faptul că s-au făcut constatări ale influenței gândurilor, nu s-a explicat mecanismul fizic cum afectează gândurile realitatea. Unele studii efectuate cu rugăciuni în masă – cele mai mediatizate dintre ele – nu au produs niciun efect. Oare anumite condiții și stări mentale pregătitoare au o rată de succes mai mare decat altele? Câtă putere are un gând, în bine sau în rău? Cât din viața noastră poate să schimbe, efectiv, un gând?
Descoperiri recente oferă dovezi că lumea noastră este extrem de maleabilă și deschisă unei influențe subtile permanente. Ultimele cercetări demonstrează că ființele vii sunt transmițători și receptori permanenți de energie măsurabilă.
Noile modele de conștiință descriu intenția ca pe o entitate capabilă să depășescă granițe fizice de orice fel. Intenția poate să fie ceva semănător cu un diapazon, care face diapazoanele altor lucruri din univers să rezoneze pe aceeași frecvență.
Ultimele studii despre efectul minții asupra materiei sugerează că intenția are efecte variabile, care depind de starea gazdei și de momentul și locul în care își are originea. Intenția a fost deja utilizată în multe cercuri, pentru a vindeca boli, a modifica procese fizice și a influența evenimente. Ea nu este un dar special ci o aptitudine invățată, deja posedată. De fapt, deja folosim intenția în multe aspecte ale vieții noastre de zi cu zi.
O serie de cercetări sugerează și că puterea unei intenții se multiplică, in funcție de numărul de oameni care gândesc același gând în același moment.
Studiile lui Braud, mai ales, sugerează că intenția umană ar putea să fie folosită ca o extraordinară forță potențială de vindecare. Se pare că noi am putea ordona fluctuațiile aleatorii din Câmpul Punctului Zero și am putea folosi acest lucru pentru a obține mai multă “ordine” la o altă persoană. Cu o astfel de capacitate, o persoană ar trebui să fie capabilă să acționeze ca un canal vindecător, permițând câmpului să realinieze structura celeilalte persoane.
Conștiința umană ar putea să acționeze ca element de reamintire, așa cum credea Fritz Popp, pentru a restabili coerența altei persoane. Dacă efectele non-locale, adică proprietatea care se referă la capacitatea unei entități cuantice, de a influența o altă particulă cuantică instantaneu; la orice distanță, deși nu există niciun schimb de forță sau de energie, adică ne sugerează că particulele cuantice intrate odată în contact păstrează această legătură chiar și atunci când sunt separate, astfel încât acțiunile uneia le vor influența pe ale celeilalte, indiferent cât de departe ar fi fost separate, ar putea fi introduse în procesul de vindecare, atunci vindecarea la distanță ar trebui să fie posibilă.
Se pune în mod firesc întrebarea dacă conștiința umană este răspunzătoare de psihoneuroimunologie, adică de efectul vindecător al minții asupra trupului? Cât de puternică este intenția ca forță și exact cât de infecțioasă era coerența conștiinței individuale?
Putem oare să ne conectăm la Câmp pentru a ne controla propria stare de sănătate sau chiar să-i vindecăm pe alții? Ar putea oare Câmpul să vindece boli grave cum ar fi cancerul, SIDA etc?
Activitățile lui Hal Puthoff și Russel Targ în domeniul vederii la distanță de la Institutul de Cercetări Stanford evidențiază cu putere existența unei anumite legături extrasenzoriale între oameni și un câmp care lega toate lucrurile și fenomenele. Se punea întrebarea firească dacă acea capacitate specială observată în cercetările privind vederea la distanță putea fi folosită și în cadrul vindecării la distanță.
Puthoff și Targ demonstrează că experimentele bine concepute puteau să demonstreze pănă și existența și manifestarea fenomenelor miraculoase. Rezultatul era „literă de Evanghelie” indiferent dacă „încălcau” orice așteptări ale cercetătorului.
Toate experimentele bune reușesc, problema este că s-ar putea să nu convină concluziile.
Într-o lume ateistă, oamenii au doar două categorii de credințe: ceva era adevărat sau nu. Într-o lume neateistă există a treia categorie, religia, care plasează anumite lucruri dincolo de limitele stricte ale investigației științifice. Orice lucru pe care oamenii de știință puteau să-l explice, orice fenomen legat de vindecare, de rugăciune ori de paranormal părea să intre în această a treia categorie, declarată în mod oficial „dincolo de graniță”. Înțelepciunea dobândită era inamicul științei oficiale.
Elisabeth Targ avea să supună vindecarea la distanță celui mai curat test, punând-o la încercare la pacienții cu SIDA în stadiu avansat, un grup atât de convins de moarte încât nimic altceva în afară de speranță și de rugăciune, nu le mai era la îndemână.
Dorea să afle dacă rugăciunea și intenția transmise la distanță puteau să vindece oameni fără speranță aflați într-o situație extremă. A început să caute dovezi ale vindecării, în studiile elaborate până la acea dată în laboratoarele lumii științifice.
Căutările sale cuprindeau trei mari categorii de încercări: încercări de izolare a celulelor sau a enzimelor; vindecarea animalelor, a plantelor și a sistemelor vii microscopice; și studiile asupra ființelor umane. Erau cuprinse aici și cercetările efectuate de Braud și Schlitz, care demonstraseră că oamenii puteau să aibă o influență asupra tuturor tipurilor de procese vii. De asemenea, existau dovezi interesante privind influența oamenilor asupra plantelor și animalelor. Erau chiar cercetări care arătau că sentimentele și gândurile pozitive și negative ar putea fi cumva transmise altor ființe vii.
Biologul dr. Bernard Grad, de la Universitatea McGill din Montreal a făcut niște studii prin care să stabilească dacă vindecătorii paranormali transmiteau într-adevăr energie pacienților lor. În loc să folosească pacienți umani, Grad folosise plante pe care le planificase să le „îmbolnăvească” prin muierea semințelor în apă sărată, care le întârzia creșterea. Înainte de a înmuia semințele în apă sărată, el a rugat totuși un vindecător să țină mâinile deasupra vasului respectiv.
Restul semințelor au fost înmuiate cu apa din vasul asupra căruia vindecătorul nu lucrase. Semințele din vasul asupra căruia lucrase vindecătorul au crescut mai înalte decât semințele la care nu se lucrase.
Grad s-a întrebat atunci dacă se putea întâmpla și fenomenul invers – dacă semințele negative ar fi putut avea un efect negativ asupra creșterii plantelor. Grad a cerut mai multor pacienți cu afecțiuni psihiatrice grave să țină în mână vase cu apă obișnuită, care urma să fie folosită la încolțirea semințelor.Mai târziu când Grad a încercat să folosească apa influențată de pacienți, apa ținută în mână de bărbatul cu depresie gravă a suprimat complet creșterea plantelor.
În experimentele următoare, Grad a analizat apa din punct de vedere chimic, prin spectroscopie în infraroșu, și a descoperit că apa tratată de vindecător avea mici transformări ale structurii sale moleculareși un numaăr mai mic de legături de hidrogen între molecule, situație asemănătoare cu ceea ce se întâmplă în cazul apei expuse unui câmp mgnetic. Și alți oameni de știință au confirmat rezultatele obținute de Grad.
Grad a continuat cercetările folosind șoareci cărora li se provocaseră răni la nivelul pielii, în laborator. După controlarea unui număr de factori, chiar și efectul mâinilor calde, el a observat că pilea șoarecilor se vindeca mult mai repede atunci când aceștia erau tratați de vindecători.
Grad a mai descoperit că vindecătorii puteau reduce creșterea tumorilor canceroase la animalele de laborator. Animalele cu tumori care nu erau tratate de vindecători mureau mai repede. Alte studii asupra animalelor au arătat că țesuturile amiloide, tumorile și gușa indusă în laborator puteau fi vindecate la animalele de laborator.
Alte cercetări au arătat că oamenii pot influența drojdiile, fungii și chiar celulele canceroase izolate. Într-unul din aceste experimente, un biolog Carroll Nash, de la Universitatea St. Joseph din Philadelphia, a descoperit că oamenii pot influența ritmul de creștere a bacteriilor doar prin voință.
Rex Stanford, pe experimentele pe care le-a făcut a demonstrat încă din 1974, că oamenii puteau influența evenimentele doar „sperând” că totul va merge bine, chiar dacă nu înțelegeau exact ce trebuiau să spere.
Elisabeth a fost surprinsă să descopere că se efectuaseră numeroase studii privind vindecarea – cel puțin 150 de experimente pe oameni. Erau cazuri în care un intermediar folosea o mare diversitate de metode pentru a încerca să trimită mesaje vindecătoare, prin atingere, prin rugăciune sau printr-un anumit fel de manifestare laică a intenției. Prin atingere terapeutică, se presupune că pacientul se relaxează și încearcă să-și îndrepte atenția spre interior în timp ce vindecătorul pune mâinile deasupra pacientului și iși manifestă intenția de a-l vindeca. Targ și Sicher au pregătit propriul experiment timp de mai multe luni. Desigur, trebuia să fie dublu orb, astfel încât nici pacienții, nici doctorii să nu poată ști cine fusese supus procedurilor de vindecare. Grupul de pacienți trebuia să fie omogen, astfel încât au selectat pacienți cu SIDA în stare avansată la un nivel asemănător – același număr de celule T, același număr de afecțiuni asociate SIDA. Era important să fie eliminat orice element al mecanismului de vindecare ce ar fi putut încurca rezultatele, cum ar fi ca pacientul să se întâlnescă cu vindecătorul ori să fie atins de acesta. Ceea ce înseamnă că, așa cum au hotărât, toate procedurile de vindecare trebuiau să fie făcute de la distanță. Deoarece testau vindecarea în sine și nu o anumită formă de vindecare, cum ar fi rugăciunea creștină, au decis ca vindecătorii să provină din diverse medii culturale și religioase și să acopere întreaga gamă de abordări. Urmau să elimine orice vindecător care părea mult prea plin de sine, care era interesat de bani sau intenționa să înșele. Era necesar ca vindecătorii să participe din pasiune, pentru că nu primeau bani și nu dobândeau glorie personală. Fiecare pacient urma să fie tratat de cel puțin zece vindecători diferiți. După patru luni de căutări, Targ și Sicher și-au ales vindecătorii – un grup format din patruzeci de vindecători religioși și spirituali din toată America, mulți dintre ei foarte respectați în domeniile lor. Doar o minoritate infimă dintre ei se prezentau ca fiind religioși în mod convențional și își desfașurau munca rugându-se la DUMNEZEU sau folosind rozariul; mai mulți vindecători creștini, câțiva evanghelici, un vindecător cabalist evreu si câțiva budiști. Singurul criteriu era ca vindecătorii să creadă că procedurile folosite aveau să dea rezultate. Vindecătorii mai trebuiau să aibă un alt element comun: să fi avut succes în tratarea unor cazuri fără speranță. La nivel colectiv, vindecătorii aveau o medie de 17 ani de experiență în vindecare și o medie de 117 vindecări la distanță fiecare.
Targ si Sicher au impărțit apoi grupul în douăzeci de pacienți în două părți egale. Planul era ca ambele grupe să primească tratament tradițional obișnuit, însă doar membrii uneia dintre ele să fie supuși unor proceduri de vindecare de la distanță. Nici doctorii, nici pacienții nu aveau să știe cine fusese supus procedurilor de vindecare si cine nu. Singurii participanți care aveau să știe cine urma să fie supus procedurilor de vindecare, erau vindecătorii înșiși. Vindecătorii trebuiau să nu aibă niciun fel de contact cu pacienții lor, să nu îi fi intâlnit niciodată. Nu li se dădea decât o fotografie, un nume si numărul de celule T.
Fiecărui vindecător i se cerea să mențină intenția privind sănătatea și starea de bine a pacientului timp de o ora pe zi, șase zile pe săptămână, trei săptămâni la rând, alternând cu săptămâni de odihnă. Fiecare pacient din grupul de tratament avea să fie tratat de fiecare vindecător pe rând. Pentru a înlătura orice abatere individuală, vindecătorii erau rotiți săptămânal, astfel încât să le fie atribuit un nou pacient în fiecare săptămână, ceea ce permitea tuturor vindecătorilor să aplice procedurile de vindecare tuturor pacienților, iar vindecarea în sine să fie studiată și nu un anumit tip de vindecare. Trebuia ca vindecătorii să țină o evidență a ședințelor de vindecare, consemnând informații despre metodele de vindecare și despre impresiile lor privind starea de sănătate a pacienților. La sfârșitul studiului, fiecare pacient trebuia să fi fost tratat de zece vindecători.
Elisabeth deși era destul de deschisă, tendințele conservatoare din educație și propriile predilecții își făceau loc. Era destul de convinsă că fumatul pipei de către nativii americani și silabele cântate pentru fiecare chakră nu aveau nimic de a face cu tratarea unui grup de oameni cu o boală atat de gravă și atat de avansată, încât pacienții erau virtual siguri că vor muri.
Si apoi a văzut cum pacienții bolnavi de SIDA în fază terminală se simțeau mai bine.În cursul celor șase luni ale perioadei de tratament,40% din membrii grupului de control au murit. Însa toți cei zece pacienți din grupul de vindecare nu numai că erau in viață, ci se și însănătoșiseră,situație dovedită atât pe baza propriilor consemnări, cât și pe baza evaluărilor medicale. La încheierea studiului, pacienții au fost examinați de o echipa de oameni de știință, iar starea lor de sănătate ducea la o singură concluzie de neocolit: tratamentul dădea rezultate.
Elisabeth și Sicher au hotărât să repete experimentul, dar la o scară mai amplă, să controleze vârsta și alți factori pe care îi trecuseră cu vederea la primul experiment. În noul studiu se dorea să se știe dacă vindecarea la distanță putea să încetinească evolutia SIDA. Putea să fie vorba de mai puține afecțiuni specifice pacienților cu SIDA, îmbunătățirea nivelelor de celule T, mai puține intervenții medicale, o stare de bine la nivel psihologic mai bună. După șase luni, grupul tratat era mai sănătos la toți parametrii. Rezultatele erau inevitabile. Indiferent de tipul de vindecare folosit, indiferent de concepția pacienților despre o ființă superioară; vindecătorii contribuiseră în mod dramatic la starea de bine fizică și psihică a celor tratați.
Rezultatele obținute de Targ și Sicher au fost confirmate peste un an, când un studiu intitulat MAHI (Mid-America Heart Institute) privind efectul rugăciunii la distantă a altor persoane asupra unor pacienți internați. La o secție de cardiologie, timp de 12 luni, a demonstrat că pacienții aveau mai puține reacții adverse și o perioadă de spitalizarea mai scurtă, dacă se ruga cineva pentru ei. În acest studiu, totuși “cei care se rugau” nu erau vindecători inzestrați; pentru a fi primiți în grupul de rugăciune, trebuia pur și simplu ca ei să creadă în DUMNEZEU și în faptul că EL răspunde atunci când ne rugăm LUI să vindece pe cineva care este bolnav. În acel caz, toți participanții foloseau o anumită formă de rugăciune standard și cei mai mulți erau creștini protestanți, romano-catolici sau fără apartenență la un anumit cult. Fiecaruia i se atribuise un anumit pacient pentru care să se roage. După o lună, simptomele celor din grupul pentru care se rugau se reduseseră cu mai mult de 10%, comparativ cu cei care primeau îngrijirile standard. Deși procedurile de vindecare nu le-au scurtat perioada de spitalizare, pacienții pentru care se rugause simțeau mult mai bine sub toate celelalte aspecte.Era suficient ca persoane din afara spitalului să pronunțe ori să se gândească la numele pacienților spitalizați cu atitudine specifică de rugăciune, pentru ca respectivele persoane spitalizate să aiba stări de spirit și de sănătate mai bună.
Insă ceea ce toți vindecătorii păreau să aibă în comun era o capacitate de a se detașa, de a se da la o parte. Cei mai mulți dintre ei susțineau că și-au manifestat intenția și apoi au făcut un pas inapoi și s-au lăsat în seama unei altfel de forțe vindecătoare, ca și cum ar fi deschis ușa și ar fi permis intrarea unei forțe superioare. Mulți dintre cei mai eficienți ceruseră ajutor de la lumea spirituală sau de la conștiința colectivă, ba chiar de la o entitate religioasă cum ar fi Iisus. Nu era o vindecare egoistă din partea lor ci mai degrabă o cerere: “Te rugăm, fă ca această persoană să se vindece”. O mare parte din imaginile folosite de ei se refereau la relaxare, la eliberare sau la permisiunea de a permite spiritului luminii sau iubirii să patrundă. Entitatea în sine, indiferent că era vorba de Iisus sau de altcineva părea irelevantă.
Succesul studiului MAHI a sugerat că vindecarea prin intenție este accesibilă oamenilor obișnuiți, cu toate că vindecătorii s-ar putea să fie mai experimentați sau mai înzestrați natural în privința conectării la câmp.
Elmer Green, în proiectul „Cooper Wall” din Topeka, Kansas, a demonstrat că vindecătorii experimentați au tipare ale câmpului electric anormal de înalte în timpul ședințelor de vindecare. Închiși în încăperi izolate, cu pereți din cupru, care blocau orice manifestare electrică din alte surse,vindecătorii generau suprasarcini electrice mai mari de 60 de volți. Aceste suprasarcini nu aveau legătură cu mișcarea fizică. Studii privind natura energiei vindecătoare a maeștrilor chinezi de Qigong au pus în evidență dovezi ale prezenței unei emisiuni fotonice și a unor câmpuri electromagnetice în timpul ședințelor de vindecare. Aceste impulsuri bruște de energie s-ar putea să fie dovada în plan fizic a nivelului mai înalt de coerență al vindecătorului – capacitatea sa de a-și utiliza propria energie cuantică și de a o transfera către un primitor mai puțin orgnizat.
Studiul Elisabethei și cercetările lui William Braud au evidențiat un număr de implicații profunde privind natura bolii și a vindecării. Ele sugerau că intenția în sine vindecă, dar că vindecarea este o forță colectivă. Felul în care au lucrat vindecătorii lui Targ ar sugera că s-ar putea să existe o memorie colectivă a spiritului vindecător, care ar putea fi concentrată ca „forță medicinală”. In cadrul acestui model boala poate fi vindecată printr-un tip de memorie colectivă. Informațiile din Câmpul Punctului Zero ne ajută sa păstrăm sănătatea structurilor vii. S-ar putea chiar ca sănătatea si boala oamenilor, luați individual, să fie, într-un anumit sens, o manifestare colectivă. Anumite epidemii s-ar putea sa cuprindă societățile ca manifestare fizică a unui tip de isterie energetică.
Dacă intenția generează sănătate – adică ordine îmbunătățită – la o altă persoană, acest fenomen sugerează că boala este o tulburare a fluctuațiilor cuantice ale individului. Vindecarea asa cum sugerează cercetările lui Popp, s-ar putea să fie o problemă de reprogramarea fluctuațiilor cuantice individuale, astfel încât acestea să se manifeste mai coerent. De asemenea, vindecarea poate fi considerata ca o furnizare de informații pentru revenirea sistemului la starea de stabilitate. Oricare din numeroasele fenomene biologice are nevoie de o “cascadă perfect pusă la punct“ de procese, care ar fi sensibile față de efectele minuscule, observate in cercetările PEAR.
S-ar putea, la fel de bine, ca boala să fie o formă de izolare, o întrerupere a legăturii cu starea de sănătate colectivă a Câmpului și a comunității. Într-adevăr, în studiul Elisabethei, Deb Schnitta, practicând tehnicile de aliniere a fluxului de energie din Pittsburgh a descoperit că virusul HIV pare să alimenteze teama – tipul de teama care ar putea să fie trait de orice persoană evitată de comunitate, așa cum au fost mulți homosexuali în perioada de început a SIDA. Mai multe studii privind pacienții cu boli de inimă au arătat că izolarea – de noi înșine, de comunitatea și de spiritualitatea noastră – mai degrabă decât condițiiile fizice, cum ar fi valorile mari ale colesterolului, este unul dintre factorii cu cea mai importantă contribuție la apariția bolii. În studiile privind longevitatea, oamenii care trăiesc cel mai mult sunt adesea nu numai cei care cred într-o ființă superioară, ci și cei care au cel mai puternic sentiment de apartenență la o comunitate.
Aceste observații s-ar putea să însemne că intenția vindecătorului este la fel de importantă ca mijloacele medicale folosite de acesta. Medicul stresat, care ar dori ca pacientul să poată dispărea pentru ca el să ia masa de prânz, medicul tânăr care a stat treaz trei nopți la rând, medicul care nu vrea să trateze un anumit pacient – toate acestea pot avea influențe dăunătoare asupra pacientului.
Elisabeth a început să examineze ce era în conștiința ei exact înainte de a intra să își vadă pacienții, pentru a se asigura că trimitea intenții pozitive. A început să studieze și fenomenul vindecării. Dacă putea să funcționeze în cazul creștinilor care nu îi cunoșteau pe pacienții pentru care se rugau, s-a gândit că putea să funcționeze și în cazul ei.
Procedeele – modus operandi – folosite de vindecători i-au sugerat cea mai neașteptată idee, și anume – conștiința individuală nu moare. Într-adevăr, unul dintre primele studii serioase de laborator cu un grup de mediumi, efectuat la Universitatea din Arizona, părea să valideze ideea că, de fapt, conștiința poate “să trăiască” după ce noi murim. În studii atent controlate pentru a se elimina orice posibilitate de a trișa, mediumii erau capabili să furnizeze peste 80 de informații despre rude decedate, de la nume și curiozități personale pană la cauzele reale amănunțite ale morții acestora. În ansamblu, mediumii au obținut un grad de precizie de 83% – iar unul dintre ei a atins chiar nivelul de 93%. Un grup de control, format din oameni fără calități de medium, a obținut un procent mediu de 36%. Într-un caz, un medium a fost capabil să spună o rugăciune pe care o mamă decedată, obișnuia să o spună pentru altcineva când era copil. Profesorul Gary Schwarz, coordonatorul echipei a spus: ”Cea mai simplă explicație este că mediumii sunt în comunicare directă cu persoanele decedate.”
Visul este o hartă de parcurs, o prezicere a ceea ce li se va întâmpla lor tuturor din acea colectivitate.
Visul nu aparţine doar celui care visează ci este o proprietate colectivă a grupului, iar visătorul individual este un simplu vas pe care visul a hotărât să-l împrumute pentru a discuta cu întreaga colectivitate. La indienii amazonieni Achuar şi Huaorani în vis ei iau legătura cu strămoşii lor si cu restul universului. Visul este cel real. Viaţa lor în stare de trezire reprezintă falsitatea sau irealitatea.
Visătorul este vasul folosit pentru păstrarea unui gând împrumutat considerat o noţiune colectivă prezentă în vibraţiile microscopice dintre visători. Starea de vis este mai autentică fiindcă ea scoate în evidenţă legătura. Starea de trezie în care ei sunt izolaţi, fiecare în încăperea lui separată, este „impostorul” în concepţia indienilor amazonieni.
R. S. Broughton în Parapsihologia: ştiinţa controversată (New York, Ballantine, 1991) prezintă descoperirea unui grup de oameni de ştiinţă şi anume că visurile nu aparţineau visătorului adormit într-o cameră izolată sonic, în spatele unui scut electromagnetic, având electrozi fixaţi pe craniu. Ele aparţineau unei persoane aflate într-o încăpere la mai multe sute de metri distanţă şi care examina o pictură. Această persoană primise instrucţiuni să transmită visătorului imaginea picturii prin manifestarea voinţei. Peste câteva clipe, visătorul, specialist în psihanaliză era trezit. Visul pe care îl avusese reda imaginea picturii care îi fusese indusă.
Una din întrebările specialiştilor în domeniu era în legătură cu proprietatea asupra gândului. Dacă putem influenţa maşinile atunci apare întrebarea: unde anume se află gândurile? Unde anume se află mintea umană? În cultura occidentală se presupune în mod obişnuit că este localizată în creierul nostru. Însă, dacă acest lucru este adevărat, cum pot gândurile sau intenţiile să-i influenţeze pe alţi oameni? Înseamnă că, oare, gândurile noastre se află afară, undeva în altă parte? Ceea ce gândim sau visăm influenţează pe altcineva?
Acest tip de întrebări l-au preocupat pe William Braud, care ţinea cursuri despre memorie, motivaţie şi învăţare la Universitatea Houston. Devenise interesat de o activitate care se ocupa de o remarcabilă proprietate a creierului uman. Pionierii cercetărilor despre biofeedback şi relaxare demonstrează că oamenii îşi pot influenţa propria reacţie musculară sau ritmul bătăilor inimii, doar prin îndreptarea atenţiei către părţile respective ale corpului. Biofeedback-ul avea chiar efecte măsurabile asupra undelor cerebrale, presiunii sângelui şi activităţii electrice de pe suprafaţa pielii.
Erau multe cercetări despre telepatie dar cele mai convingătoare erau studiile de la Centrul Medical Maimonides din Brooklyn, desfăşurate în laboratorul special pentru studierea viselor. Cercetările au avut un asemenea succes încât atunci când au fost analizate de un statistician de la Universitatea din California, expert în cercetări psihice, întreaga serie avea uimitoarea valoare a preciziei de 84%. Şansele ca acest scor să fie realizat din întâmplare erau de un sfert de milion la unu. Erau chiar unele dovezi că oamenii pot simţi prin empatie durerile altor persoane. Charles Tart, din Berkeley, a conceput un studiu, administrându-şi şocuri electrice pentru a vedea dacă putea să-şi „transmită” durerea şi să o înregistreze cu ajutorul unui primitor ce fusese conectat la aparatele cu care avea să măsoare ritmul cardiac, volumul sângelui şi alte modificări ale stărilor psihice. Ceea ce a descoperit Tart era că primitorii săi preluau durerea sa, însă nu la nivel conştient. Orice manifestare a empatiei era înregistrată prin scăderea volumului sângelui sau prin accelerarea ritmului cardiac dar nu conştient. Atunci când erau întrebaţi, participanţii nu ştiau când Tart îşi provoca şocurile.
Tart mai demonstrase că atunci când doi participanţi se hipnotizau reciproc, ei resimţeau halucinaţii comune intense. Participanţii mai susţineau că aveau o comunicare extrasenzorială în cadrul căreia îşi cunoşteau reciproc gândurile şi sentimentele.
Fiinţele umane, ca şi aparatele REG, făceau parte dintre sistemele cu deosebită plasticitate şi capacitate potenţială pentru schimbare. Aceste sisteme dinamice erau întotdeauna în mişcare şi puteau fi supuse unor influenţe psihokinetice la un anumit nivel cuantic sau de alt fel. Braud a început să se minuneze de cât de departe putea să acţionezeinfluenţa minţii umane. Braud a hotărât să dezvolte o serie de experimente pentru a explora cât de mare putea fi influenţa intenţiei individuale asupra altor fiinţe. Dacă oamenii îşi puteau influenţa propriile corpuri prin atenţie atunci gândurile şi sentimentele lor ar putea să aibă acelaşi efect asupra altor fiinţe. Şi dacă putem crea ordine în obiectele neînsufleţite, cum erau aparatele REG, probabil putem să stabilim ordinea şi în celelalte fiinţe vii. Aceste gânduri duc către un model al conştiinţei care nu numai că nu era limitat la trup ci era o prezenţă eterică ce pătrundea în alte obiecte şi fiinţe vii şi le influenţa ca şi cum ar fi fost ale sale. Problema majorităţii sistemelor vii este dinamismul lor delicat. Sunt atât de multe variabile încât este greu de măsurat schimbarea. Braud a decis să înceapă cu animalele simple şi să avanseze lent către animalele mai complexe pe scara evoluţiei. Avea nevoie de un sistem simplu, cu o anumită capacitate de schimbare, pe căi uşor măsurabile. Braud a luat peştele „cuţit” care emite un semnal electric slab, care-i permite să stabilească direcţia cu mare precizie. Electrozii fixaţi pe pereţii unui acvariu aveau să preia semnalele electrice emise de peşte şi să dea un feedback imediat de influenţare pe ecranul unui osciloscop. Întrebarea era dacă oamenii puteau schimba direcţia în care înota peştele. Studiul a avut succes, voluntarii au reuşit să schimbe direcţia peştelui.
Gerbilii mongoli erau alţi candidaţi potriviţi pentru experiment, fiindcă le place să pună în mişcare o roată şi îi permiteau lui Braud să măsoare anumite valori. El putea să măsoare viteza unui gerbil în deplasarea sa şi apoi să vadă dacă intenţia umană putea să amplifice viteza. Şi în acest experiment voluntarii au reuşit să măsoare viteza gerbililor.
Braud s-a hotărât să testeze efectele intenţiei asupra globulei (celulei) roşii a sângelui. Atunci când globulele roşii erau puse într-o soluţie cu acelaşi nivel de sare ca şi plasma sanguină, membrana lor rămânea intactă şi supravieţuiau mult timp. O cantitate mai mică sau mai mare de sare în soluţie provoca slăbirea membranelor celulare şi celulele „explodau” în cele din urmă, hemoglobina din celule răspândindu-se în soluţie, într-un proces numit „hemoliza”. Controlarea ritmului acestui proces este adesea o problemă care depinde de diferenţierea cantităţii de sare din soluţie. Cum soluţia devine mai transparentă pe măsură ce hemoliza continuă, putem cuantifica ritmul procesului măsurând cantitatea de lumină care trece prin soluţie cu ajutorul unui spectrofotometru. Este vorba de un sistem uşor de măsurat. Braud a hotărât să găsească nişte voluntari, să-i aşeze într-o încăpere aflată la distanţă şi să determine dacă, prin simpla dorinţă, ei puteau să „protejeze” acele celule de „explozie”, încetinind ritmul hemolizei atunci când o cantitate fatală de sare era adăugată în eprubetă. Rezultatul experimentelor a fost pozitiv, reuşind să protejeze globulele roşii umane într-o măsură însemnată.
Pentru a trece la fiinţe umane, Braud avea nevoie de o anumită metodă de izolare a efectelor fizice. A apelat la aparatul care măsoară activitatea electrică a pielii (Electrodermal Activity – EDA) cunoscut ca detectorul de minciuni. Cu testele detectorului de minciuni aparatul pune în evidenţă orice creştere a conductivităţii electrice a pielii, care este provocată de creşterea activităţii glandelor sudoripare, acestea fiind, la rândul lor, guvernate de sistemul nervos simpatic. Aşa cum medicii pot măsura activitatea inimii, cu ajutorul electrocardiogramei (ECG) şi a creierului cu ajutorul electroencefalogramei (EEG), detectorul de minciuni înregistrează activitatea electrică crescută a pielii. Activitatea electrică crescută a pielii ne arată că sistemul nervos simpatic, care guvernează stările emoţionale, este suprasolicitat. Această situaţie indică stres, emoţie sau stări sufleteşti oscilante. Aceste manifestări sunt adesea numite răspunsuri de tipul „luptă sau fugi” care apar şi devin mai pronunţate atunci când ne confruntăm cu ceva periculos ori tulburător: inima ne bate mai repede, pupilele ochilor ni se dilată, pielea tinde să transpire mai mult şi sângele este retras de la extremităţi pentru a fi trimis în acele locuri din corp în care e nevoie mai mare de el. Mărimea acestor valori ne poate da măsura răspunsului inconştient, iar atunci când sistemul nervos simpatic este stresat înaintea testării, persoana este chiar mai conştientă de acest lucru. În acelaşi sens, valorile scăzute ale activităţii electrice a pielii sunt un indiciu de stres redus şi de calm – starea firească a celui care spune adevărul.
Braud a început experimentarea pe fiinţe umane cu ceea ce urma să devină studiile sale predilecte şi specifice: efectul acţiunii de a fi privit cu insistenţă. Cercetătorii privind natura conştiinţei sunt foarte apropiaţi, ataşaţi de acest fenomen, deoarece este un experiment extrasenzorial relativ uşor, în care putem aprecia succesul. La experimentele de transmitere a gândurilor sunt multe variabile de luat în considerare atunci când determinăm dacă răspunsul receptorului corespunde cu gândurile expeditorului.
În cazul privirii cu insistenţă, receptorul fie simte, fie nu simte. Este cel mai apropiat experiment prin care putem reduce senzaţiile subiective la nivelul opţiunii binare simple a aparatelor REG.
Braud a efectuat experimentul de şaisprezece ori. În majoritatea cazurilor, persoanele privite manifestau, în cursul şedinţelor de „privire” o activate electrică mult mai crescută a pielii decât ne-am aştepta din întâmplare (59% faţă de 50%) cu toate că persoanele nu erau conştiente că sunt privite. Braud a hotărât după acest prim experiment să încerce un alt mod de abordare a aceleiaşi probleme şi anume el a aranjat o întâlnire între „privitori” şi „priviţi”. Le-a cerut să facă o serie de exerciţii care implicau privirea reciprocă intenţionată în timp ce vorbeau. Ideea era reducerea oricărui disconfort de a fi privit şi, de asemenea, cunoaşterea reciprocă a participanţilor. Atunci când acest grup a efectuat testul, au fost obţinute rezultate opuse faţă de testele anterioare. Atunci când persoanele erau privite, aveau nivelul cel mai redus de activitate electrică. Ca în cazul sindromului Stockholm, afecţiune psihică în care deţinuţii încep să-şi iubească gardienii, privitorii începuseră să-i iubească pe cei pe care îi priveau. Am putea spune că deveniseră dependenţi. Erau mai relaxaţi atunci când erau priviţi, chiar de la distanţă, şi le simţeau lipsa atunci când nimeni nu îi privea.
Din aceste ultime studii Braud a devenit şi mai convins că oamenii aveau anumite mijloace de a comunica şi de a răspunde faţă de atenţia manifestată de la distanţă, chiar dacă nu ar fi conştienţi de ea. Asemenea oamenilor „supuşi” unor şocuri electrice de către Charles Tart, persoana privită nu era conştientă de acest lucru. „Trezirea” avea loc doar în profunzime, la nivel subliminal.
Multe elemente ale acestei cercetări au inspirat o dezbatere importantă – măsura în care necesitatea dicta amploarea efectului. Era evident acum pentru Braud că sistemele aleatorii sau cele cu potenţial ridicat de influenţare puteau să fie influenţate de intenţia umană. Însă putea fi efectul şi mai puternic dacă sistemul avea nevoie de schimbare? Dacă era posibil să calmezi pe cineva, efectul ar putea fi oare şi mai mare la cineva care are nevoie de calmare – cineva, să zicem, care suferă de suprasolicitare nervoasă? Cu alte cuvinte, necesitatea ar permite oare cuiva un acces mai mare la influenţele provenite din Câmp? Ar avea oare cei mai bine organizaţi dintre noi – biologic vorbind – acces mai bun la aceste informaţii şi capacitatea de a aduce acest lucru în atenţia celorlalţi?
W. Braud şi-a testat teoria împreună cu specialista în antropologie, Marilyn Schlitz, alt cercetător al conştiinţei care a lucrat cu Helmut Schmidt. Braud şi Schlitz au selectat un grup de oameni foarte nervoşi, fapt evidenţiat de o activitate ridicată a sistemului nervos simpatic, şi un alt grup, format din oameni mai calmi. Folosind un protocol similar studiilor legate de privirea insistentă, Braud şi Schlitz au încercat pe rând să calmeze membrii celor două grupuri. Succesul sau eşecul aveau să fie măsurate cu ajutorul unui poligraf care urmărea activitatea electrodermică a persoanei.
Voluntarii au fost solicitaţi să participe şi la un experiment, în care li se ceruse să se calmeze cu ajutorul metodelor standard de relaxare.
Atunci când au terminat studiul, Schlitz şi Braud au observat o diferenţă uriaşă între rezultatele celor două grupuri. Aşa cum se aşteptau, efectul a fost mult mai puternic la grupul care avea nevoie de calmare. De fapt, a fost cel mai puternic efect obţinut dintre toate studiile lui Braud. Pe de altă parte, grupul calm nu a înregistrat aproape nicio schimbare; influenţarea membrilor acestui grup a fost foarte puţin diferită de rezultatul obţinut aleatoriu.
Însă cel mai ciudat lucru dintre toate este că amploarea efectului asupra grupului agitat a celor care încercau să-i calmeze a fost cu foarte puţin mai mic decât efectul obţinut de aceeaşi oameni asupra lor înşişi atunci când au folosit tehnici de relaxare. În termeni statistici, asta înseamnă că alţi oameni ar putea să aibă aproape acelaşi efect de influenţare „minte-trup” asupra noastră, la fel cum noi l-am putea avea asupra nouă înşine. Să lăsăm pe altcineva să-şi exprime o intenţie bună pentru noi ar fi aproape la fel de bine ca atunci când am folosi tehnici de biofeedback asupra noastră.
Braud a încercat un studiu similar, demonstrând că putem ajuta pe altcineva să-şi concentreze atenţia prin influenţare de la distanţă. Din nou, efectele erau mai ample printre cei a cărora atenţie părea să rătăcească cel mai mult.
Braud şi Schlitz au realizat o meta-analiză a tuturor studiilor pe care le-au putut găsi în legătură cu efectul intenţiei asupra fiinţelor vii.
Cercetări efectuate în întreaga lume arătaseră că intenţia umană poate influenţa activitatea bacteriilor şi drojdiilor, a plantelor, a furnicilor, a puilor, a şoarecilor şi a şobolanilor, a câinilor, a pisicilor, a culturilor de celule umane şi a enzimelor. Studii asupra oamenilor au demonstrat că un anumit grup de oameni putea să influenţeze cu succes mişcările ochilor sau ale muşchilor motori, respiraţia şi chiar ritmurile cerebrale ale membrilor altui grup. Efectele erau mici, dar apăreau frecvent şi fuseseră obţinute de oameni obişnuiţi, care fuseseră recrutaţi să testeze această capacitate pentru prima dată.
În total, conform meta-analizei lui Braud şi Schlitz, studiile au avut o rată de succes de 37% faţă de rezultatul aleatoriu aşteptat de 5 %. Studiile EDA singure au avut o rată de succes de 47% faţă de valoarea aleatorie aşteptată.
Aceste rezultate i-au dat lui Braud multe sugestii importante privind natura influenţei de la distanţă.
De ce anumiţi oameni erau mai capabili să-i influenţeze pe alţii, iar anumite condiţii erau mai propice influenţării decât altele? Părea un labirint secret faptul că unii oameni puteau să influenţeze cu mai multă uşurinţă decât alţii. John şi Dunne descoperiseră că imaginile arhetipale sau mitice, care puteau declanşa procese inconştiente, produceau cele mai puternice efecte psihokinetice. Cercetările de mare succes de la Centrul Medical Maimonides privind telepatia fuseseră realizate în timp ce participanţii dormeau şi visau. Chiar atunci când era încă amator, Braud înregistrase mari succese în timpul hipnozei. În studiile lui Tart şi în propriile sale studii, comunicarea avusese loc la nivel subconştient, fără ca primitorul să devină conştient.
Braud căutase stăruitor elementul comun tuturor acestor experimente. Observase numeroase carateristici care tindeau să garanteze succesul: anumite tehnici de relaxare (prin meditaţie, biofeedback ori prin altă metodă): reducerea senzaţiilor primite sau a activităţii fizice, stări de vis ori trăiri lăuntrice şi utilizarea dominantă a emisferei cerebrale drepte.
Braud şi alţii au descoperit ceea ce au numit efectul „oaie/capră”, rezultatul este mai bun dacă avem încredere că aşa va fi şi este mai slab decât media dacă nu avem încredere. În fiecare caz, aşa cum am văzut la experimentele cu aparatul REG, influenţăm rezultatul – chiar dacă (asemenea caprei) efectul este negativ.
O altă caracteristică importantă pare să fie o concepţie schimbată despre lume. Oamenii aveau şanse mai mari să reuşească dacă, în loc să creadă că există o distincţie clară între ei şi lume şi să considere oamenii şi lucrurile ca fiind izolate şi divizibile, vedeau totul ca un continuum de inter-relaţii şi dacă înţelegeau că existau şi alte căi de comunicare în afara canalelor obişnuite.
Se pare că atunci când emisfera cerebrală stângă era mai puţin activă şi cea dreaptă era predominantă, oamenii obişnuiţi obţineau acces mai uşor la aceste informaţii. Braud citise „Vedele”, Cartea Sfântă a vechilor hinduşi, în care erau descrise siddhis, evenimentele psihice care apar în cursul stărilor de meditaţie profundă. În starea cea mai elevată, practicantul meditaţiei trăieşte senzaţia unei cunoaşteri omnisciente – ca şi cum ar privi peste tot dintr-o dată. Subiectul intră într-o „stare de unitate” cu unicul obiect asupra căruia se concentrează. El sau ea manifestă şi capacitatea de a realiza efecte psihokinetice ample, cum ar fi levitaţia sau deplasarea obiectelor la distanţă. În aproape orice clipă, primitorul eliminase bombardamentul senzorial al întâmplărilor de fiecare zi şi se conectase la fântâna mai adâncă a receptivităţii alerte.
S-ar putea ca această comunicare să fie asemenea oricărei forme obişnuite de comunicare, dar zgomotul vieţii de zi cu zi ne împiedică să o auzim. Braud şi-a dat seama că, dacă ar putea crea o stare de „privare senzorială” la o persoană, mintea acesteia ar putea mult mai uşor să remarce efectele subtile cu ajutorul creierului obişnuit cu vorbăria zilnică. S-ar putea îmbunătăţi percepţia dacă o scutim de stimulii obişnuiţi? Ne-ar putea permite acest lucru să avem acces la Câmpul Punctului Zero?
Exact aceasta era teoria lui Maharishi Mahesh Yogi, fondatorul Meditaţiei Transcendentale. Mai multe studii efectuate la Laboratorul de Neurocibernetică al Institutului de Cercetări privind Activitatea Creierului din Moscova, au demonstrat o mărire a zonelor corticale implicate în perceperea informaţiilor şi o amplificare a relaţiilor funcţionale dintre emisfera cerebrală dreaptă şi cea stângă. Studiile sugerau că meditaţia deschide puţin mai larg porţile percepţiei.
Dacă îi putem influenţa pe alţi oameni atunci când dorim să li se întâmple lucruri bune am putea fi capabili să facem la fel dorind să le se întâmple lucruri rele. Au fost multe povestiri depre efectele practicilor voodoo şi este perfect adevărat că, date fiind rezultatele experimentelor pe care le obţinuse, intenţiile rele puteau să aibă efect. Este oare posibil să ne protejăm de ele? Unele cercetări preliminare ale lui Braud i-au întărit convingerea. Unul dintre studiile sale i-au arătat că era posibil să blocăm ori să prevenim orice influenţe nedorite. Acest lucru ar fi posibil prin strategii de protecţie psihologică. Puteţi vizualiza un scut de protecţie, o barieră sau un ecran care ar putea preveni pătrunderea oricărei influenţe. În acest experiment, participanţilor li se cerea să încerce să se protejeze faţă de influenţa a doi experimentatori care încercau să le crească nivelele de pătrundere automată. Membrilor unui alt grup li s-a cerut să nu încerce să blocheze nicio influenţă de la distanţă. Cei care încercau să influenţeze ştiau cine bloca încercările lor şi cine nu. La sfârşitul experimentului membrii grupului care se protejase manifestau mult mai puţine efecte fizice decât cei ai grupului care tocmai permiseseră să fie influenţaţi.
Toate cercetările ESP (Percepţie Extrasenzorială) de început creaseră un model de „comunicare radio mentală” în care un subiect îşi transmitea gândurile către un altul. Braud credea acum că adevărul este mult mai complex. Se părea că structurile mentale şi fizice ale conştiinţei emiţătorului erau capabile să exercite o influenţă ordonatoare asupra unui primitor mai puţin bine organizat. O altă posibilitate era ca ei să facă parte tot timpul din acelaşi tip de câmp, cum ar fi Câmpul Punctului Zero, la care se puteau conecta şi puteau face apel atunci când era necesar. Acesta era punctul de vedere al lui David Bohn care postulase că toate informaţiile erau prezente într-un anumit domeniu invizibil, numit realitatea superioară (ordinea implicată) însă informaţiile active puteau fi chemate, când era nevoie şi avea rost. Braud bănuia că răspunsul ar putea fi un amestec al ultimilor două – un câmp al tuturor informaţiilor şi o capacitate a fiinţelor umane de a furniza informaţiile care să poată ajuta la crearea unei ordini mai bune pentru oameni şi lucruri. Conform percepţiei obişnuite, capacitatea reţelelor de dendrite din creierele noastre de a primi informaţii din Câmpul Punctului Zero este strict limitată aşa cum a demonstrat Pribrom. Noi suntem acordaţi doar la o gamă limitată de frecvenţe. Totuşi, orice stare de conştiinţă modificată – meditaţie, relaxare, Ganzfeld, visuri – relaxează această „strâmtoare”. Conform specialistului în teoria sistemelor Ervin Laszlo, este ca şi cum am fi un aparat radio şi banda noastră de emisie şi de recepţie s-ar mări. Zonele receptoare din creierele noastre devin mai receptive la un număr mai mare de lungimi de undă din Câmpul Punctului Zero.
De asemenea creşte şi capacitatea noastră de a prelua semnale în timpul acestui mod de conectare interpersonală profundă studiat de Braud. Atunci când oamenii îşi „relaxează” gama de recepţie şi încearcă să stabilească un anumit tip de conectare profundă, tiparele creierelor lor se sincronizează la un nivel mai înalt.
Studii efectuate în Mexico, similare celor conduse de Braud, în care unui cuplu de voluntari, aflaţi în camere separate, li se cerea să-şi simtă reciproc prezenţa, au arătat că undele cerebrale ale ambilor participanţi începeau să se sincronizeze, conform electroencefalogramelor. În acelaşi timp şi activitatea electrică a fiecărei emisfere cerebrale se sincronizează, fenomen care apare de obicei doar în stare de meditaţie. Totuşi, participantul cu cel mai coerent tipar al undelor cerebrale tindea să influenţeze tiparul undelor cerebrale ale celuilalt. Tiparul cerebral cel mai ordonat domină întotdeauna.
În aceste circumstanţe, s-a stabilit un tip de „domeniu coerent”, exact ca în cazul moleculelor de apă. Graniţa obişnuită care separă cele două persoane este depăşită. Creierul fiecărui membru al cuplului devine mai puţin acordat la propriile sale informaţii luate separate şi mai receptiv la informaţiile primite de la celălalt creier. De fapt, fiecare creier preia informaţiile de la celălalt creier din Câmpul Punctului Zero ca şi cum ar fi propriile sale informaţii.
Din moment ce mecanica cuantică guvernează sistemele vii, incertitudinea şi probabilitatea cuantică sunt trăsături ale tuturor proceselor noastre corporale. Suntem aparate REG ambulante. În orice clipă a vieţii naostre, oricare din procesele microscopice care constituie existenţa noastră mentală şi fizică poate fi influenţat să meargă pe una din multele căi posibile. În circumstanţele studiilor conduse de Braud, în care doi oameni au o bandă de frecvenţă „sincronizată”, observatorul cu un grad mai mare de coerenţă sau de ordine influenţează procesele probabilistice ale primitorului mai puţin organizat. Persoana cea mai ordonată din cuplurile lui Braud influenţează o anumită stare cuantică a celeilalte persoane mai puţin ordonate şi o îndeamnă către un grad mai înalt de ordine.
Laszlo crede că noţiunea sa de bandă de frecvenţă „extinsă” ar explica un număr de rapoarte cu detalii complicate şi neclare despre nişte oameni care au fost supuşi unei terapii regresive sau care susţin că-şi amintesc lucruri din vieţile trecute, fenomen care apare în principal la copiii foarte mici. Studiile făcute pe electroencefalogramele unor copii sub cinci ani arată că creierele lor funcţionează permanent în stare alfa – starea modificată a conştiinţei la un adult – în loc de starea beta, modul obişnuit de funcţionare a conştiiţei unei persoane mature. Copiii sunt deschişi către mult mai multe informaţii din Câmpul Punctului Zero decât un adult mediu. De fapt un copil pluteşte într-o stare de halucinaţie permanentă. Dacă un copil mic susţine că-şi aminteşte întâmplări dintr-o viaţă trecută, copilul s-ar putea să nu fie capabil să deosebească propriile sale experienţe de informaţiile specifice altei persoane, aşa cum sunt păstrate acestea în Câmpul Punctului Zero. O anumită trăsătură comună – o incapacitate sau o înzestrare deosebită, să spunem ar putea declanşa o asociere, iar copilul ar prelua aceste informaţii ca şi cum ar fi „amintirile” propriei sale vieţi trecute. Nu este reîntrupare, ci doar acordarea accidentală la staţia de emisie radio a altei persoane, a cuiva care are capacitatea de a recepţiona mai multe posturi de radio în orice moment.
Modelul sugerat de cercetările lui Braud se referă la un univers aflat într-o anumită măsură sub controlul nostru. Dorinţele şi intenţiile ne creează realitatea. Am putea fi capabili să le folosim pentru a avea o viaţă mai fericită, să blocăm influenţele nefavorabile şi să ne păstrăm înconjuraţi de un gard protector de intenţii bune. Aveţi grijă ce doriţi, se gândea Braud. Fiecare dintre noi are capacitatea de a-şi împlini dorinţele. Braud a început să testeze această idee folosind intenţiile pentru obţinerea anumitor rezultate. A descoperit că acest lucru părea să funcţioneze doar atunci când erau utilizate dorinţe moderate, mai degrabă decât dorinţe sau stăruinţe intense. Este ca atunci când încercăm să dormim, cu cât ne străduim mai mult, cu atât împiedicăm mai mult obţinerea rezultatului dorit. Lui Braud i se părea că oamenii funcţionau la două nivele – lupta puternică, motivată, de a reuşi în lume şi modul relaxat, pasiv, receptiv al Câmpului – iar cele două păreau incompatibile.
Cercetările lui Braud au oferit noi dovezi privind ceea ce mulţi alţi oameni de ştiinţă începuseră să înţeleagă. Starea noastră naturală de a fi într-o relaţie – un tango – e o stare constantă în care o persoană o influenţează pe cealaltă. Exact aşa cum particulele subatomice din care suntem formaţi nu pot fi separate de spaţiul şi de particulele înconjurătoare, la fel şi fiinţele vii nu pot fi izolate unele de altele. Un sistem viu cu o coerenţă mai mare ar putea să schimbe informaţii şi să creeze ori să restabilească coerenţa într-un sistem mai puţin ordonat, aleatoriu sau haotic. Starea naturală a lumii vii pare să fie ordinea – un impuls către o mai mare coerenţă. Negentropia pare să fie forţa mai puternică. Prin actul observării şi prin manifestarea intenţiei, noi avem capacitatea de a extinde un fel de super-radianţă asupra lumii.
Acest tango pare să se extindă atât asupra gândurilor cât şi asupra proceselor noastre corporale. Visele noastre, precum şi orele în care suntem treji, le putem împărtăşi cu orice fiinţă care a trăit vreodată. Purtăm un dialog neîncetat cu Câmpul Punctului Zero, îmbogăţindu-l pe măsură ce participăm la el. Multe din marile realizări ale omenirii pot apărea atunci când un individ are deodată acces la o acumulare comună de informaţii – un efort colectiv din Câmpul Punctului Zero – în ceea ce noi numim moment de inspiraţie. Ceea ce numim „geniu” poate fi pur si simplu o capaciate mai mare de accesare a Câmpul Punctului Zero.
În acest sens, inteligenţa, creativitatea şi imaginaţia noastră nu sunt închise în creierele noastre, ci există ca interacţiune cu Câmpul Punctului Zero.
Problema cea mai importantă pe care o ridică cercetările lui Braud se referă la individualitate. Unde se termină şi unde începe fiecare dintre noi? Dacă orice rezultat, orice eveniment este o relaţie şi gândurile sunt un proces comun, avem nevoie de o comunitate puternică de intenţii bune pentru a funcţiona bine în această lume. Multe alte studii au demonstrat că implicarea comunitară puternică este unul dintre indicatorii importanţi ai stării de sănătate a unei societăţi. Exemplul cel mai interesant în acest sens a fost un orăşel din Pennsylvania, numit Roseto, locuit în întregime de imigranţi veniţi din aceeaşi zonă din Halie. Alături de oamenii înşişi, cultura lor a fost transplantată integral. Oraşul împărtăşea un foarte puternic simţ al comunităţii, oamenii bogaţi trăiau în strânsă legătură cu cei săraci, iar inter-relaţiile erau atât de intense încât gelozia şi invidia păreau să fie minimizate. Locuitorii din Roseto aveau o stare de sănătate uimitor de bună. În ciuda unui număr destul de mare de factori de risc în comunitate – fumatul, stresul generat de situaţia economică, regimul alimentar bogat în grăsimi, oamenii din Roseto aveau mai puţin de jumătate din numărul cazurilor de atac de cord, comparativ cu oraşele învecinate.
Peste o generaţie, coeziunea locuitorilor oraşului a dispărut, tinerii nu mai aveau simţul comunităţii şi localitatea a început să semene cu un oraş tipic american – o gloată formată din indivizi izolaţi. În paralel, numărul cazurilor de atac de cord a crescut rapid la nivelul înregistrat de vecini. În acei câţiva ani preţioşi, Roseta fusese coerent. Braud demonstrase că fiinţele umane depăşesc limitele individuale.
Cinci computere REG, unul aflat în laboratorul PEAR din Princeton, altul la Universitatea din Amsterdam și celelalte trei la Universitatea din Nevada au fost programate să funcționeze continuu timp de trei ore, înainte, în timpul și după citirea verdictului în cazul James Simpson la data de 3 octombrie 1995. Telespectatorii au fost uimiți de hotarârea juriului, la fel ca și cei cinci observatori REG ai lui Dean Radin. Toate cele 5 computere „REG”, au înregistrat trei „vârfuri” importante din punct de vedere statistic, exact în aceleași trei momente: un vârf mai mic la 9 a.m, ora Pacificului, un vârf mai înalt peste o oră, și apoi un vârf enorm, după șapte minute. Aceste trei vârfuri corespund celor mai importante trei momente finale ale procesului: când a început spectacolul, cu comentariul inițial al postului de televiziune – atunci când cei mai mulși oameni au pornit televizoarele – apoi începutul transmiterii lucrărilor propriu-zise ale curții și, în sfârșit, momentul enunțării verdictului. Asemenea tuturor celorlalți observatori din lume, computerele urmăreau cu atenție să afle dacă O.J. era vinovat sau nevinovat. Aceste rezultate l-au condus pe Dean Rodin, să se gândească la posibilitatea existenței unei conștiințe colective, lucru obișnuit în cadrul culturilor străvechi și orientale. Psihologul William James a propus ipoteza că creierul reflectă pur și simplu această inteligență colectivă, așa cum o stație de emisie radio preia semnalele și le transmite. Roger Nelson a fost cel care pentru prima dată s-a gândit să vadă dacă un aparat REG ar putea permite găsirea unor dovezi privind existența unei conștiințe colective. Cu uimire, Nelson a constatat că chiar dacă participanții nu manifestau vreo intenție față de aparat, graficul arăta cu totul altfel decât era de așteptat. Chiar încercarea de a nu se gândi la nimic ar fi putut crea propria sa concentrare a energiei. Mintea nu putea face nimic. Poate că orice fel de atenție, prin însăși actul ei de concentrare a conștiinței ar putea să creeze ordine. Mintea continuă întotdeauna să funcționeze – observând, gândind.
Nelson a construit un dispozitiv Cont–REG – prescurtarea pentru funcționarea continuă a aparatului REG, pentru a vedea dacă se înregistrează de mai multe ori cap sau pajură decât de obicei, în cursul unei zile obișnuite, și pentru a stabili ce se întâmplase în încăpere în momentele în care s-ar fi înregistrat vreo influență. Când facem ceva care ne angajează mintea și emoțiile, ne concentrăm cu fiecare por al trupului nostru, participând cu intensitate maximă. Văzuse, din datele PEAR, că influența cuplurilor constituite asupra aparatelor REG era mai profundă decât influența indivizilor luați separat.
S-au făcut și teste în care grupul nu încerca în niciun fel să influențeze aparatul. La asemenea teste s-a constituit un mare “vârf” în centrul graficului, care corespundea exact momentului din timpul întrunirii în care a avut loc o discuție intensă, de douăzeci de minute. Nelson a construit un alt REG numit „Field-REG” (Câmp-REG) pentru a determina conștiința câmpului. Denumirea are două sensuri diferite. Era un aparat REG în câmp, dar și un dispozitiv utilizat pentru a testa dacă există un anumit „câmp al conștiinței”.
Trecând la experimente, a fost remarcat un tipar clar definit. Aparatul devia de la mișcarea aleatorie într-un anumit fel de ordine exact în momentele de vârf ale atenției publicului. Publicul avea atenția concentrată, toți participanții având același gând. Întrunirile de afaceri și cele academice nu aveau influență asupra aparatului. Dacă un grup era plictisit și atenția „rătăcea” s-a constatat că și aparatul era și el „plictisit”.Când atenția concentra undele minților individuale pe ceva asemănător, apărea un anumit tip de „superradianță” cuantică de grup, care avea o influență fizică. Aparatul REG era, într-un sens, un fel de termometru care măsura dinamica și coerența grupului.
Ideea locurilor sfinte l-a atras pe Nelson. Erau ele sfinte datorită faptului că utilizarea lor timp de veacuri de investire cu această calitate sau era o calitate specifică locului, configurația copacilor sau a pietrelor, spiritul locului, amplasamentul în sine – care a existat de la început,
determinându-i pe oameni să aleagă în mod firesc locul pentru acest acop? Popoarele străvechi erau sensibile la semnalele pamântului, erau capabile să citească sau să acorde atenție anumitor configurații cum ar fi traseele denumirilor preistorice. Exista ceva diferit legat de locul însuși, un tip de conștiință colectivă se manifesta ca un nucleu energetic ori a existat dintotdeauna o anumită rezonanță energetică.
Nelson a vizitat, având asupra sa un aparat REG, „Turnul Diavolului” din Wyoming iar apoi locul numit „Genunchiul Rănit” din Dakota de Sud, locul în care a fost m asacrat un întreg trib Sioux. Rezultatele obținute fuseseră influențate, ca și cum ar fi rămas o amintire a gândurilor tuturor oamenilor care trăiseră și muriseră acolo. În locurile sacre ale Egiptului Antic, cele mai puternice influențe asupra aparatului avuseseră loc atunci când grupul era angajat în ritualuri, cântând într-un loc sacru. Spiritul locului, analizat în sine, părea să înregistreze efecte la fel de mari ca un grup în meditație. Când un grup încerca să cânte și să mediteze în alte locuri care nu erau considerate sacre, dar erau interesante, efectele înregistrate de aparatul Palm-Field-REG erau semnificative, însă mai mici. În mod clar, în locurile sacre reverbera o anumită rezonanță, posibil chiar un vârtej de memorie coerentă.
Atât tipul locului, cât și tipul activităților unui grup păreau să aibă anumite contribuții la crearea unei conștiințe de grup. În locurile sacre unde nu se cântase, simpla prezență a grupului sau poate chiar locul în sine, aveau un grad înalt de conștiință rezonantă. Aparatul mai înregistrase un efect, chiar în mijlocul celor mai obișnuite activități și locuri, atâta timp cât atenția grupului fusese deja stimulată.
Studiile lui Radin și Nelson, au arătat că efectele se manifestau instantaneu la orice distanță, vezi cazul prezentat cu O.J.Simpson la începutul acestei lucrări, când prin cel mai cunoscut și mai evident vehicul pentru transmiterea gândurilor la distanță, televiziunea, captează atenția telespectatorilor.
Un alt experiment ce a durat peste trei ani, la Festivalul Wagner, veneau fanii lui Wagner, buni cunoscători ai fiecărui detaliu, ai fiecărei note, sensibili la orice creștere sau scădere a emoției, practic participanții la Festival erau experțiîn opera lui Wagner.
Pe ansamblu erau constante, indicând o schimbare generală a ordinii în funcționarea aparatului în timpul scenelor cu cea mai mare intensitate emoțională sau al celor cu muzica cea mai sfâșietoare, cum ar fi momentele corale.
Maharishi Mahesh Yogi, fondatorul Meditației transcedentale, afirmă că stresul individual duce la o stare de stres la nivelul întregii lumi și că starea de calm a grupului duce la calm în întreaga lume. El postula că, dacă 1% din locuitorii unei zone ar practica meditația transcedentală Sidhi, un tip mai avansat și mai activ de meditație, conflictele de orice fel ar scădea mult.
Ideea efectului „Maharishi” este că practicarea regulată a meditației transcedentale ne-ar permite să intrăm în legătură cu un câmp fundamental care leagă toate lucrurile – un concept nu foarte deosebit de Câmpul Punctului Zero. Dacă suficient de mulți oameni, chiar rădăcina pătrată din 1% din populație, ar face acest lucru, coerența astfel dobândită s-ar propaga în întreaga populație. Acest fenomen a fost numit Super Radianță, deoarece exact așa cum superadianța creează în creier sau într-un laser coerență și unitate, meditația ar avea același efect asupra societății.
Un studiu desfășurat timp de două luni, în 1993, a arătat că atunci când grupul local de Super Radianță din Washington, DC, a crescut la 4000 de membri, infracțiunile cu violență, care crescuseră constant în primele cinci luni ale anului, au început să scadă până la 24% și au continuat să scadă până la încheierea experimentului. Imediat ce grupul de meditație s-a destrămat, ritmul infracțiunilor a crescut din nou. Studiul a demonstrat că efectul nu s-ar fi putut datora altor variabile, cum ar fi vremea, activitatea poliției sau influența vreunei campanii împotriva infracțiunilor.
În ipoteza că lumea este o entitate vie, cu propria conștiință, aparatele REG ar fi putut măsura permanent starea minții colective, un fel de Electroencefalogramă (EEG). Teihard de Chordin a introdus termenul de „noosferă”pentru a reflecta ideea căPământul era înconjurat de un strat de inteligență, reacția colectivă la cele mai agitate evenimente ale vremii noastre ar avea același fel de efect cum erau aparatele REG.
Hal Puthoff şi Russell Targ au făcut un experiment cu unul din cei mai dotaţi „văzători” la distanţă, Pat Price, care pur şi simplu i-a impresionat. Targ împreună cu Pat Price au intrat într-o cameră ecranată cu pereţi de cupru din cadrul Institutului de Cercetări Stanford. Hal a pus calculatorul electronic să aleagă aleatoriu un anumit loc, aflat la cca 9 km depărtare. După 30 minute, când s-a presupus că Hal a ajuns la destinaţie, Targ i-a dat lui Price semnalul de începere. Price a închis ochii şi a descris în detaliu şi cu dimensiuni aproape corecte, bazinul cel mare, bazinul cel mic şi o clădire din beton. Sub toate aspectele, desenul său era exact, cu o singură excepţie: el insistă că întregul complex adăpostea un fel de centrală de purificare a apei. A desenat chiar două dispozitive rotative alături de desenele celor două bazine şi a adăugat două rezervoare cu apă. Timp de mai mulţi ani, Hal şi Russell au presupus că Pat se înşelase, probabil că prea mult zgomot influenţase semnalul. Peste un timp Russell primeşte un album în care în una din fotografii se comentacă în anul 1913, o uzină de apă municipală a fost construită pe locul actualului, în 1975, Parc Rinconada. Russell şi-a amintit de desenul lui Pat şi l-a căutat; rezervoarele erau exact în locul în care le desenase Pat Price. Atunci când Pat „a văzut” locul, l-a văzut aşa cum fusese cu cincizeci de ani înainte, chiar dacă orice dovadă privind existenţa unei centrale de purificare a apei dispăruse de mult timp.
Unul dintre cele mai uimitoare aspecte din datele strânse de Puthoff, Jahn şi alţi oameni de ştiinţă este că ei nu acordaseră deloc atenţie distanţei. O persoană nu trebuia să fie în imediata apropiere pentru a influenţa o maşină REG. În cel puţin un sfert din studiile lui Jahn, participanţii se aflau oriunde, de la încăperi alăturate la sute de mile distanţă. Cu toate acestea, rezultatele erau virtual identice cu cele obţinute când participanţii se aflau în laboratorul PEAR stând în faţa aparatului. Distanţa, chiar o distanţă mare, nu părea să micşoreze influenţa omului asupra maşinii. La fel s-a întâmplat în cadrul studiilor privind vederea la distanţă efectuate de Princeton University şi la Institutul de Cercetări Stanford. Văzătorii la distanţă erau capabili să vadă peste ţări, peste continente – chiar şi în spaţiul cosmic.
În toate experimentele de la Institutul de Cercetări Stanford, nu s-a putut găsi o limită a distanţei până la care funcţiona vizualizarea la distanţă. După mai mulţi ani, printr-o răsturnare conform ironiei sorţii a studiilor de la Stanford, Russell Targ avea să ceară unui medium rus din Moscova să vizualizeze la distanţă un obiectiv necunoscut din San Francisco.
Eugeniei Davitashvili, o cunoscută vindecătoare rusă cu puteri paranormale, care nu mai făcuse niciodată experimente de vizualizare la distanţă, i s-a cerut să descrie unde se afla unul dintre colegii săi, un loc din San Francisco necunoscut nici măcar lui Targ. După ce i s-a arătat fotografia persoanei, ea a descris corect o piaţă cu carusel (la sfârşit i s-a spus lui Targ că acel coleg stătea în faţa unui carusel din San Francisco’s Pier 39). Desenul pe care ea l-a făcut pieţei şi cailor acelui carusel semăna uimitor de mult cu imaginea reală.
Studiul lui Pat Price era un exemplu al unui lucru şi mai extraordinar. Cercetările efectuate în laboratoare, cum ar fi PEAR şi VRI sugerau că oamenii puteau să „vadă” în viitor sau în trecut.
Una dintre noţiunile cele mai intangibile în legătură cu noi înşine şi cu lumea în care trăim este noţiunea de timp şi spaţiu. Noi vedem viaţa ca o desfăşurare de evenimente succesive, pe care o putem măsura cu ajutorul ceasurilor, al calendarelor şi al reperelor majore din viaţa noastră. Cea mai tangibilă dovadă a trecerii timpului este procesul fizic al propriei noastre îmbătrâniri.
Cealaltă noţiune intangibilă din fizica clasică este cea care susţine că lumea este un loc geometric plin cu obiecte solide, cu spaţii între ele. Mărimea spaţiului dintre aceste obiecte ar determina influenţa unui obiect asupra altuia. Lucrurile nu ar putea să aibă niciun fel de influenţă instantanee unul asupra altuia, dacă se întâmplă să fie la o distanţă mai mare.
Studiile făcute de Pat Price şi cele de la Universitatea Princeton au început să sugereze că, la un nivel mai profund al existenţei, nu există spaţiu sau timp şi nici cauză şi efect evident – dacă un obiect loveşte un alt obiect – în timp ori spaţiu. Ideile lui Newton despre timp şi spaţiu ca fiind absolute şi chiar punctul de vedere al lu Einstein privind relaţia dintre timp şi spaţiu sunt înlocuite de o imagine mai exactă că universul există într-un imens „aici” în care „aici” reprezintă toate punctele spaţiului şi timpului într-o singură secvenţă.
Dacă particulele subatomice pot interacţiona prin spaţiu şi timp, atunci înseamnă că acelaşi fenomen are loc în întreaga materie pe care acestea o alcătuisc. În lumea cuantică a Câmpului, o lume subatomică a potenţialului pur, lumea există ca un imens prezent.
„Scoateţi timpul şi totul capătă sens” spunea Robert Jahn. Jahn avea propriile sale dovezi care arătau că oamenii puteau să prezică evenimentele. În mare parte datorită faptului că Brenda Dunne făcuse cercetări similare la Mundelein College.
Dunne şi Jahn concepuseră cea mai mare parte a studiilor privind vederea la distanţă ca „percepţie precognitivă la distanţă”.
Văzătorilor la distanţă, care stăteau în laboratorul PEAR, li se cerea să vorbească despre locurile unde se deplasau partenerii lor „călători” nu doar cu puţin timp înaintea efecutării călătoriei, ci chiar cu mai multe ore sau zile înainte ca aceştia să știe unde aveau să meargă. O persoană neimplicată în experiment avea să folosească un aparat REG pentru a extrage aleatoriu destinaţiile dintr-un număr de obiective stabilite anterior sau „călătorul” îşi putea alege destinaţia în mod spontan, după momentul plecării. Partenerul călător avea să urmeze protocolul standard al experimentelor privind vederea la distanţă. Avea să petreacă 10-15 minute la locul respectiv, în jurul unui reper temporal stabilit, înregistrându-şi impresiile, făcând fotografii şi urmărind lista de control cu întrebările formulate de echipa PEAR. În acest timp, în laborator, văzătorul la distanţă avea să noteze şi să deseneze propriile sale impresii despre destinaţia călătorului, cu o jumătate de oră până la cinci zile înainte de sosirea efectivă a călătorului.
Din 336 de încercări formale PEAR care implicau vederea la distanţă, cele mai multe au fost concepute ca experimente de „retrocogniţie” la mai multe ore sau zile după ce călătorul plecase din locul de destinaţie – şi au avut un succes apropiat de cel înregistrat la încercările „în timp real”.
Multe din descrierile „primitorilor” corespundeau fotografiilor făcute de „călători” cu o exactitate care îţi tăia răsuflarea.
Sunt şi alte dovezi ştiinţifice care susţin ideea că fiinţele umane au capacitatea de a „vedea” viitorul.
Charles Honortan de la Maimonides Center a făcut o trecere în revistă a tuturor experimentelor ştiinţifice, dintre cele mai diferite. De obicei, participanţilor li se cerea să ghicească ce becuri se vor aprinde, ce cărţi vor fi întoarse, ce numere vor ieşi prin aruncarea unui set de zaruri sau chiar cum ar putea să fie vremea. Combinând un total de 2 milioane de încercări, cuprinse în 309 studii şi având 50.000 de participanţi, cu timpul de ghicire și evenimentul propriu-zis de la câteva milisecunde la un an întreg, Honortan a găsit rezultate pozitive cu şansa de manifestare de zece miliarde de miliarde la unu. Preşedintele Abraham Lincoln a visat despre propria asasinare cu o săptămână înainte de a muri.
Laboratorul pentru studierea viselor de la Centrul Maimonides, punându-şi problema cum se poate cuantifica şi controla o premoniţie a încercat acest lucru – să reproducă visele oamenilor despre propriul lor viitor într-un experiment ştiinţific credibil. Au folosit o procedură nouă, apelând la un medium foarte înzestrat, englezul Malcolm Bessent. Acesta îşi perfecţionase talentul special, studiind timp de mai mulţi ani la Colegiul de studii Paranormale din Londra, sub îndrumarea unor profesori deosebiţi, în cadrul unor experimente de percepţie extrasenzoriale şi de clarvedere. Bessent fusese invitat să doarmă în laboratorul Centrului Maimonides şi să viseze la ce se va întâmpla în ziua următoare. În timpul nopţii, el avea să fie trezit şi i se cerea să consemneze şi să descrie visele. Premoniţiile din laborator ale lui Bessent au avut mare succes, cu un total de şapte puncte din opt. În prima jumătate a secolului XXJ.W Dunne a efectuat experimentele cu subiecţi şi visele lor, demonstrând ştiinţific faptul că ceea ce oamenii visau devenea realitate.
Dean Radin s-a gândit la o nouă cale de testare a unei premoniţii. În loc să se bazeze pe precizia exprimării verbale, el a testat dacă trupurile noastre înregistrau vreo prevestire a unui eveniment. Radin studiase datele existente despre premoniţie în cercetările despre visuri. Ceea ce l-a interesat a fost dacă oamenii aveau acelaşi tip de previziune atunci când erau în stare de trezire.
În laboratorul său din Las Vegas, Dean Radin a instalat un computer care selecta aleatoriu fotografii care trebuiau fie să-l calmeze, fie să-l agite, să-l stimuleze ori să-l tulbure pe participant. Voluntarii lui Radin aveau să fie conectaţi la senzori pentru monitorizarea valorilor fiziologice, înregistrând modificările în conductivitatea pielii, pulsul şi tensiunea arterială.
Computerul avea să afişeze aleatoriu fotografii colorcu scene liniştite/imagini din natură sau peisaje ori scene concepute să şocheze (imagini de la autopsii sau materiale erotice). Aşa cumera de aşteptat, corpul participanţilor se calma imediat după ce observa scena liniştită şi era stimulat după ce vedea scenele erotice sau tulburătoare. În mod firesc, participanţii la studiu au înregistrat reacţia maximă după ce au văzut fotografiile. Cu toate acestea, Radin a descoperit că subiecţii săi anticipau ce urmau să vadă, înregistrând răspunsuri fiziologice înainte să fi văzut fotografia. Ca şi cum ar fi încercat să se îmbărbăteze, răspunsurile lor erau la cel mai înalt nivel înainte de a vedea imaginea tulburătoare.
Tensiunea arterială avea să scadă la extremităţi cu aproape o secundă înainte ca imaginea să fie proiectată. Dar cel mai ciudat lucru din toate, arătând probabil că americanii sunt mai tulburaţi de sex decât de violenţă, Radin a descoperit o capacitate de previziune mai mare faţă de scenele erotice, în comparaţie cu scenele violente. El şi-a dat seama că obţinuse prima dovadă ştiinţificăde laborator că trupurile noastre anticipează inconştient sau mimează stările noastre emoţionale viitoare. Rezultatele mai sugerau că „sistemul nervos” nu numai că „reacţionează” la un şoc viitor, ci îi şi descifrează semnificaţia emoţională.
Studiile lui Radin au fost reproduse cu succes de omologul său olandez Dick Bierman de la Universitatea din Amsterdam, a continuat să folosească acest model pentru a determina dacă oamenii anticipau veştile bune sau cele rele.
Studiind activitatea electro-dermică a oamenilor implicaţi într-un alt studiu publicat, care examina răspunsul dobândit într-un anumit tip de joc de noroc cu cărţi, Bierman a observat că participanţii înregistrau schimbări rapide ale activităţii electrice a pielii, înainte de a li se înmâna cărţile. Ba mai mult, aceste diferenţe tindeau să corespundătipului de cărţi pe care le primeau. Cei care urmau să primească „o mână proastă” (de cărţi) erau mai zgomotoşi, având toate semnele caracteristice ale unui răspuns puternic de tip „luptă sau fugi”. Ceea ce părea să indice că, la nivel fiziologic subconştient, avem o vagă presimţire atunci când urmează să primim o veste proastă sau când e aproape să ni se întâmple ceva rău.
Radin a încercat şi un alt test privind vederea în viitor, folosind o variantă a aparatului conceput de Helmut Schmidt. Acest tip de aparat era un „pseudogenerator de evenimente aleatorii”, încă impredictibile, dar printr-un mecanism diferit. Oricât de imposibil ar părea, să ştim în mod intuitiv că un număr de „sămânţă” urmează să vină şi să oprim aparatul exact în acea milisecundă, după sute de încercări Radin şi Ed May, de la Institutul de Cercetări Stanford, SRI, erau capabili să „ştie” când să atingă butonul pentru a declanşa o secvenţă numerică favorabilă.
Helmut Schmidt era ispitit de o posibilitate minunată: perspectiva de a da timpul înapoi. Se gândea la modul în care efectele observate, folosind aceste aparate, păreau să sfideze spaţiul ori cauzalitatea. În mintea lui Schmidt se conturase o întrebare aproape absurdă: dacă o persoană care încerca să influenţeze rezultatul unuia dintre aceste aparate, putea face acest lucru după ce aparatul a fost pornit. Dacă o stare cuantică ar fi fost la fel de eterică precum un zbor de fluture, contează momentul în care încercăm să o fixăm, atâta timp cât suntem primul care încearcă – primul observator?
Schmidt a recablat aparatul său REG pentru a-l conecta la un dispozitiv audio care să emită aleatoriu un clic, ce urma să fie înregistrat pentru a fi auzit într-un set de căşti, fie cu urechea dreaptă, fie cu cea stângă. Apoi a pornit aparatele şi benzile de înregistrare ale sunetelor rezultate, asigurându-se că nimeni, nici măcar el, nu le asculta. S-a făcut o copie a înregistrării originale, din nou fără a fi ascultate de nimeni, copia fiind apoi încuiată. Schimdt înregistra din când în când alte benzi, pe care le folosea ca înregistrari de control, şi în care nimeni nu încerca să influenţeze sunetele pentru urechea dreaptă şi cea stângă. Aşa cum era de aşteptat, când au fost derulate, aceste benzi de control aveau sunete „dreapta/stânga” mai mult sau mai puţin uniform distribuite. Apoi, peste o zi, Schmidt a cerut unui voluntar, să ia una din benzi acasă. Trebuia să o asculte şi să încerce să determine apariţia mai multor sunete pentru urechea sa dreaptă. Mai târziu, Schimdt a numărat cu ajutorul computerului sunetele pentru urechea dreaptă şi cea stângă. Rezultatul părea să sfideze orice aşteptare raţională. A descoperit că voluntarul influenţase rezultatul aparatului, ca şi cum ar fi fost prezent când s-a făcut prima înregistrare. Mai mult, aceste rezultate erau la fel de bune ca testele REG obișnuite, la fel de bune ca şi cum cineva ar fi fost în faţa aparatului.
Ceea ce părea să se fi întâmplat era că voluntarii schimbaseră ce se petrecuse prima dată. Intenţiile prezente şi viitoare acţionează ca posibilităţi iniţiale şi determină ce evenimente vor avea loc de fapt. După mai mult de 20.000 de încercări, grupate în cinci studii desfăşurate între 1971 şi 1975, Schimdt a arătat că un număr impresionant de mare benzi aveau devieri faţă de aşteptări – circa 50% sunete, atât pentru urechea dreaptă, cât şi pentru cea stângă. El a obţinut aceleaşi rezultate folosind aparate care mişcau un ac pe un cadran, la stânga sau la dreapta. Dintre toate studiile privind călătoriile în timp, cel conceput şi condus de Schmidt era probabil cel mai sigur.
Din moment ce se făcea o copie a rezultatelor, care era încuiată, se elimina posibilitatea de fraudă. Aceste rezultate au demonstrat că efectele psihokinetice asupra unui sistem aleatoriu, cum ar fi un aparat REG, pot apărea în orice moment, din trecut sau din viitor.
Schmidt a mai observat că era important ca voluntarul să fie primul observator sau ascultător. Dacă cineva ascultase banda şi mai ales dacă o ascultase cu atenţie, sistemul părea mai puţin susceptibil să fie influenţat ulterior. Orice formă de atenţie concentrată părea să îngheţe sistemul într-o stare finală. Ba mai mult, câteva studii disparate au sugerat că observarea de către orice sistem viu, uman sau chiar animal, părea să blocheze orice încercări viitoare de influenţare, într-un alt moment. Deşi acest tip de studii au fost sporadice, ele confirmă ceea ce ştim despre influenţa observatorului în teoria fizicii cuantice, care sugerează că observarea de către o fiinţă vie face ca lucrurile să se fixeze într-o anumită stare.
Jahn şi Brenda Dunne au început şi ei să se joace cu timpul în propriile încercări REG. În 87.000 de experienţe, ei au cerut voluntarilor să-şi concentreze atenţia asupra operaţiilor maşinii oricând între trei zile şi două săptămâni după ce maşinii i se permisese să funcţioneze. Când au privit datele, au descoperit că era ceva incredibil. În toate privinţele, rezultatele erau identice cu datele convenţionale obţinute când experimentatorii încercau să influenţeze maşina în timp ce aceasta funcţiona – diferenţele dintre femei şi bărbaţi se păstrau, iar distorsiunile la nivelul întregii populaţii erau aceleaşi. Era doar o singură diferenţă importantă. În experimentele cu diferenţă de timp, voluntarii obţineau efecte mai ample decât în experimentele standard de fiecare dată când voiau ca aparatul să genereze de mai multe ori „cap” decât „pajură”. Totuşi datorită numărului mic de încercări, Jahn şi Dunne au fost nevoiţi să considere efectul ciudat ca fiind nesemnificativ. Toate studiile întreprinse şi de alţi cercetători au arătat că zece din nouăsprezece studii indicau efectele foarte semnificative faţă de rezultatul aşteptat prin şansă – suficient să arate că acolo se petrecea ceva deosebit.
Aceste rezultate au fost cele care l-au tulburat cel mai mult pe Hal Puthoff. Energia Câmpului Punctului Zero, cu care el era familiar, era de tip electromagnetic: o lume a cauzei şi a efectului, o ordinii, a anumitor legi şi limite – în acest caz viteza luminii. În această lume, lucrurile nu mergeau înapoi sau înainte în timp.
Acest grup de experimente i-au sugerat trei scenarii posibile:
– Primul era o viziune a unui univers extrem de determinist, în care tot ce ar trebui să se întâmple s-a petrecut deja. În cadrul acestui univers, cu deteminare fixă absolută, oamenii care aveau premoniţii se conectau pur şi simplu la informaţii care erau, la un nivel deja disponibile.
– A doua posibilitate era perfect explicabilă în cadrul legilor teoretice cunoscute ala universului. Dick Bierman de la Universitatea din Amsterdam, opusul lui Radin, credea că putea să explice precogniţia prin binecunoscutul fenomen cuantic sub denumirea de unde întârziate sau avansate – aşa numita teorie Wheeler-Feynman a absorbantului, care afirmă că o undă poate călători înapoi în timp din viitor, pentru a ajunge la sursa sa. Ce se întâmplă între doi electroni în acest proces. Atunci când un electron „se umflă puţin în pene” el trimite unde ce radiază atât spre trecut, cât şi spre viitor. Să spunem că unda către viitor ar lovi o particulă viitoare, care s-ar agita şi ea trimiţând propriile sale unde avansate şi întârziate. Cele două seturi de unde emise de aceşti doi electroni se anulează reciproc, cu excepţia zonei dintre ele. Rezultatul final al unei unde generate de prima călătorie înapoi şi al undei emise de a doua călătorie înainte este o conectare instantanee. În premoniţii, Radin a speculat că e posibil, la nivel cuantic, ca noi să trimitem unde care să ne întâlnească propriul viitor.
– A treia posibilitate, care este cea mai plină de sens, este că toate lucrurile din viitor există deja la un anumit nivel de bază, în lumea potenţialului pur şi că, văzând în viitor sau în trecut, noi ajutăm la conturarea lui şi la aducerea lui în fiinţă, exact aşa cum facem cu o entitate cuantică din prezent odată cu actul observării. Un transfer de informaţii prin intermediul undelor subatomice nu există în timp ori spaţiu, dar ele se răspândesc cumva şi sunt atotprezente. Trecutul şi prezentul sunt pierdute într-un vast „aici şi acum”, astfel încât creierul poate „prelua” semnale şi imagini din trecut sau din viitor. Viitorul nostru există deja într-un fel de stare nebuloasă, pe care noi putem începe să o actualizăm în prezent. Această afirmaţie capătă sens, dacă ţinem seama că toate particulele subatomice există într-o stare a tuturor posibilităţilor cu excepţia cazului în care sunt observate inclusiv dacă s-au petrecut deja.
Erwin Laszlo a propus o explicaţie fizică interesantă pentru deplasarea în timp. El sugerează că undele electromagnetice ale Câmpului Punctului Zero au propria lor structură. Câmpurile secundare provocate de mişcarea particulelor subatomice în interacţiune cu Câmpul sunt numite unde „scalare”, care nu sunt de natură electromagnetică şi nu au direcţie sau mişcare de rotaţie. Aceste unde pot călători mai repede decât viteza luminii – aşa cum Puthoff îşi imagina tahionii. Laszlo lansează ipoteze că undele scalare sunt cele care codifică informaţiile despre spaţiu şi timp în „stenograme” cuantice atemporale şi aspaţiale cu tipare de interferenţă. În modelul lui Laszlo, acest nivel de bază al Câmpului Punctului Zero – mama tuturor câmpurilor – furnizează ultima copie holografică a lumii pentru întregul timp, trecut şi viitor. La acesta ne conectăm noi atunci când vedem în trecut sau în viitor.
Pentru a scoate timpul din ecuaţie, aşa cum sugerează Robert Jahn, trebuie să eliminăm starea de separare. Energia pură, aşa cum există la nivel cuantic, nu are timp ori spaţiu, ci există ca un vast continuum de schimbări fluctuante. Creând timpul şi spaţiul, noi creăm propria noastră separare.
Acest lucru sugerează un model care nu se deosebeşte de ordinea implicată a fizicianului britanic Davis Bohm, care a formulat teoria că orice lucru sau fenomen din lume este cuprins în această „stare implicată” până când devine explicit, manifest – o configuraţie a fluctuaţiilor Câmpului Punctului Zero, cum şi-a imaginat el. Modelul lui Bohm considera timpul ca parte a unei realităţi mai ample, care ar putea proiecta în conştiinţă mai multe secvenţe sau momente, dar nu în mod obligatoriu în ordine lineară. El susţinea că teoria relativităţii afirmă că spaţiul şi timpul sunt relative şi constituie de fapt o singură entitate (spaţiu – timp) şi dacă teoria cuantică stipulează că elementele care sunt proiecţii ale unei realităţi dintr-o dimensiune superioară înseamnă că momentele separate în timp sunt şi ele proiecţii ale acestei realități mai ample.
Atât în experienţa obişnuită, cât şi în fizică, timpul a fost în general considerat ca fiind o ordine primară, independenţă şi general aplicabilă, poate cea mai fundamentală cunoscută de noi vreodată. Acum suntem înclinaţi să propunem că este secundară şi că, asemenea spaţiului, trebuie să fi derivat de la baza unei dimensiuni mai înalte, ca o ordine deosebită. Într-adevăr, s-ar mai putea spune că mai multe astfelde ordini temporale cu interrelaţii deosebite pot fi derivate pentru diferite seturi de secvenţe temporale, corespunzătoare sistemelor materiale care călătoresc la viteze diferite. Totuşi, acestea sunt dependente de o realitate multidimensională care nu poate fi înţeleasă pe deplin în termenii niciunei ordini temporale ori a unui set format din astfel de ordini.
Dacă conştiinţa operează la nivelul frecvenţei cuantice, în mod firesc ar rezulta că ea se află în afara spaţiului şi timpului, ceea ce înseamnă că teoretic noi avem acces la informaţii, la „trecut” şi „viitor”. Dacă oamenii sunt capabili să influenţeze evenimentele cuantice, asta ar însemna că şi noi suntem capabili să influenţăm evenimentele sau momentele, altele decât din prezent. William Braud emite ideea că intenţia umană „deplasată în timp” acţionează asupra probabilităţilor ca o anumită întâmplare să ducă la un final şi are cele mai bune rezultate în ceea ce îi plăcea să numească „momente sămânţă” – prima verigă într-un lanţ de evenimente. Deci, dacă aplicăm aceste principii la sănătatea fizică sau mentală, ar putea însemna că putem folosi Câmpul pentru a direcţiona influenţele „înapoi în timp”, pentru a schimba momentele cruciale sau condiţiile iniţiale care, mai târziu ar „exploda” ca probleme sau ca boli.
Dacă gândul din creier este un proces cuantic probabilistic, aşa cum propunea Karl Pribram şi colegii săi, intenţia viitoare ar putea influenţa un anumit neuron „ţintit” şi nu altul, ar putea deconecta un anumit şir de evenimente chimice sau hormonale care ar putea sau n-ar putea să ducă la o stare de boală. Braud şi-a imaginat un „moment sămânţă” în care o celulă ucigaşă naturală poate să existe într-o stare probabilistică de 50-50%, pentru a ucide sau pentru a ignora anumite celule canceroase.
Această primă decizie simplă ar putea în cele din urmă să facă diferenţa dintre sănătate şi boală sau chiar dintre viaţă şi moarte. Ar putea să existe mai multe căi prin care să ne putem folosi intenţia în viitor pentru a schimba probabilităţile înainte ca lucrurile să evolueze către declanşarea bolii. De fapt, chiar diagnosticată în sine ar putea influenţa viitorul curs al bolii şi ar trebui deci să fie abordată cu prudenţă. Dacă boala este deja într-un stadiu avansat, s-ar putea să o facem să dea înapoi. În unele dintre aspectele ei cele mai distructive s-ar putea sa nu fie încă actualizate şi ar putea fi susceptibile la schimbare. Putem lua o boală într-un moment în care ar putea balansa în mai multe direcţii, de la o sănătate bună la moarte. Braud a estimat cazurile de remisie spontană a unei boli ca fiind rezultatul provocat de o intenţie viitoare care a acţionat asupra unei boli înainte de punctul „fără întoarcere”. S-ar putea ca fiecare moment al vieţii noastre să influenţeze orice alt moment, înainte sau înapoi. S-ar putea să fim capabili să ne întoarcem în timp pentru a influenţa propriul nostru viitor.
Cleve Backster, cel mai mare expert în detectoare de minciuni, a fost printre primii oameni de știință care au sugerat că plantele sunt influențate de intenția umană. În urma unor serii de experimente, a demonstrat că organismele vii citesc și reacționează la gândurile unei persoane.
Fiecare organism, de la bacterii la ființele umane, se află într-o comunicare cuantică performantă, dovedind existența unui flux bidirecțional continuu de informație, între toate ființele vii. Această conversație neobosită oferă un mecanism prin care gândurile pot să aibă efect la nivel fizic.
Studiile au pornit de la conectarea unei plante la unul dintre poligrafele lui. Un detector de minciuni este sensibil la cea mai mică schimbare în ceea ce privește conductivitatea electrică a pielii care este provocată de o acțiune intensificată a glandelor sudoripare care, la rândul lor, sunt guvernate de sistemul nervos simpatic. Partea de reacție dermică galvanică la poligraf a testului prezintă rezistența electrică a pielii. Detectorul de minciuni monitorizează și schimbările la nivelul tensiunii sangvine, al respirației și al intensității și vitezei pulsului: niveluri scăzute de conductivitate electrică indică un nivel scăzut de stres și stare de calm. Valori mai ridicate ale activității electro-dermice arată că sistemul nervos simpatic, care este sensibil la stres sau la anumite stări emoționale, este chinuit, așa cum se întâmplă atunci când cineva minte.
În clipa în care, planta fiind conectată la poligraf, Backster a gândit să-i ardă frunza dintre electrozi, creionul care trasa graficul a țâșnit în partea de sus a graficului, aproape ieșind în afară.
Backster încă nu arsese planta; doar se gândise să o facă. După înregistrările poligrafului său, planta îi percepuse gândul ca pe o amenințare directă și înregistrase o stare extremă de alarmă. Cât timp a căutat chibriturile, poligraful încă mai înregistra la plantă o stare de alarmă. A aprins un chibrit pe care l-a fluturat sub una dintre frunze. Creionul își continua cursa sălbatică în zig-zag.
Backster a stins chibritul și a constatat că linia graficului înregistrat s-a calmat și a început să se stabilizeze la nivelul mediu. Monitorizând frecvent reacțiile altor plante din birou la mediul lor înconjurător, a descoperit o serie de caracteristici. Plantele se acordau la venirile și plecările persoanei care le îngrijea cel mai mult, păstrau o oarecare “teritorialitate”, astfel că nu reacționau la evenimentele din celelalte laboratoare.
Lucrul cel mai intrigant dintre toate este că între plante și celelalte ființe vii din mediul lor părea să existe un flux bidirecțional de informație continuu. Într-o zi, turnând apă fiartă în chiuveta laboratorului, s-a observat că graficul plantelor a înregistrat o reacție intensă. Analizând apa din scurgerea chiuvetei la microscop a descoperit o junglă de bacterii care de obicei trăiesc în țevile de scurgere ale unei chiuvete.
Oare atunci când au fost amenințate de apa fierbinte, bacteriile au emis un soi de semnal, de strigăt de ajutor înainte să moară, care să fi fost simțit de plante?
Pornind de la această întâmplare, Backster și colaboratorul său Henson Bob, au rearanjat laboratorul, astfel încât în acesta să nu existe nici un fel de alte ființe vii, în afară de plante, pentru a se asigura că plantele nu aveau să fie “distrase”. Au folosit pentru experimentare “creveții de apă sărată”, iar în laborator nu mai rămânea nici o persoană pentru ca acestea și gândurile lor să nu influențeze rezultatele.
Concluziile nu lăsau loc de îndoială, poligrafele de la plantele conectate la electrozi țâșneau de un număr semnificativ de ori, exact în momentul în care creveții atingeau apa fierbinte.
De menționat, ca fiind foarte important, că vasul cu apă fiartă în care erau răsturnați “creveții de apă sărată” pentru opărire, se afla la o distanță de trei camere (laboratoare) de locul în care erau montate poligrafele la plante.
Dacă plantele puteau să înregistreze moartea unui organism aflat la o depărtare considerabilă, trebuie că asta înseamnă că toate formele de viață sunt acordate fin una la cealaltă. Trebuie că ființele vii înregistrează și transmit informații telepatice dintr-un sens în altul, în fiecare clipă, mai ales în momentele de amenințare sau moarte.
Backster a demonstrat că lichidele din corp, cum ar fi mostrele de sânge și de spermă colectate de la el și de la colegii săi, înregistrau reacții care reflectau starea emoțională a gazdelor lor, celulele din sângele unui tânăr asistent de laborator au reacționat intens în clipa în care acesta a deschis o anumită revistă și a văzut o anumită artistă dezbrăcată.
Reacțiile acestea nu depindeau de distanță, orice sistem viu conectat la un poligraf reacționa în mod similar la gândurile sale, indiferent dacă el se afla în încăpere sau la kilometri distanță. Ca și la animalele de companie, aceste sisteme intraseră în rezonanță cu “proprietarii” lor. Organismele acestea nu îi înregistrau gândurile pur și simplu, ci comunicau telepatic cu toate ființele vii din mediul lor.
Bacteriile vii din iaurt prezentau o reacție la moartea altor tipuri de bacterii, iar iaurtul chiar prezenta o dorință de a fi “hrănit” cu bacteriile care îi făceau bine. Ouăle înregistrau un strigăt de alarmă, iar apoi o resemnare atunci când un “seamăn” al lor era aruncat în apă fiartă. Plantele păreau să reacționeze în timp real la orice întrerupere în continuitate, interacționând cu ființele vii din mediul lor. Ba chiar, ele păreau să reacționeze în clipa în care persoana care avea grijă de ele – și care nu se afla în birou – decidea să revină. Backster a constatat cu uimire că atunci când el părăsea biroul, plantele rămâneau acordate la el, oricât de departe s-ar fi dus. Dacă în timpul unui experiment Backster și partenerul său se aflau într-un bar, la o stradă mai încolo, acesta descoperea că plantele nu reacționau la crevetele de apă sărată, ci la momentele de animare și de tăcere din discuția de la bar. A trebuit să proiecteze experimente care să fie efectuate de persoane străine, într-un alt laborator.
Studiile lui Backster susțin cu putere existența unui soi de reactivitate și acordare la nivel primar, dacă nu chiar a unei conștiențe la toate organismele, indiferent cât de primitive ar fi. A descoperit comunicarea telepatică care are loc între fiecare ființă vie și mediul său.
Există un flux constant de mesaje care sunt trimise și primite și la care se răspunde. Mecanismul acestei comunicări a devenit evident când fizicianul Albert Popp a descoperit biofotonii, minusculele particule de lumină pe care le emit ființele vii. Mai întâi, Popp a crezut că organismele vii folosesc emisiile de biofotoni numai ca mijloc de semnalizare instantanee și non-locală de la o parte a corpului la alta pentru a transmite informații despre starea generală de sănătate a corpului, să spunem, sau despre efectele vreunui tratament anume. Lumina părea să fie un sistem de comunicații între ființele vii. La fel ca și Backster, Popp a descoperit că ființele vii se află într-o stare rafinată de acordare cu mediul lor, prin emiterea de lumină. Melinda Connor a demonstrat că intenția are un efect direct asupra acestei lumini. Van Wijk, psiholog olandez, a pus niște alge simple într-un borcan, în apropierea unui vindecător și a pacientului său, apoi a măsurat emisiile de fotoni ale algelor în timpul ședințelor de vindecare și în perioadele de pauză. După ce a analizat datele, a descoperit modificări remarcabile în ceea ce privește numărul de fotoni emiși de alge. Emisiile se schimbau semnificativ în timpul ședințelor de vindecare, ca și cum algele ar fi fost bombardate de lumină.
Backster, fără acreditări științifice, a descoperit primele dovezi că ființele vii sunt angajate într-un constant flux bidirecțional de informație între ele și mediu care le permite să înregistreze chiar și nuanțele gândului omenesc. A fost nevoie de cunoașterea științifică mai avansată a fizicienilor Fritz Popp și Konstantin Korotkov, pentru a descoperi mecanismul efectiv al acestei comunicări. Cercetările lor asupra naturii emisiilor de lumină cuantică de la organismele vii au dat dintr-o dată un sens constatărilor lui Backster. Dacă gândurile sunt și ele un flux de fotoni, atunci este perfect plauzibil ca o plantă să poată să surprindă semnalele și să fie afectată de ele.
Fiecare gând, cât de mic, părea să intensifice sau să diminueze lumina cuantică.

CLARVEDEREA, TRECUT ȘI VIITOR

CLARVEDEREA, TRECUT ȘI VIITOR

 

Hal Puthoff şi Russell Targ au făcut un experiment cu unul din cei mai dotaţi „văzători” la distanţă, Pat Price, care pur şi simplu i-a impresionat. Targ împreună cu Pat Price au intrat într-o cameră ecranată cu pereţi de cupru din cadrul Institutului de Cercetări Stanford. Hal a pus calculatorul electronic să aleagă aleatoriu un anumit loc, aflat la cca 9 km depărtare. După 30 minute, când s-a presupus că Hal a ajuns la destinaţie, Targ i-a dat lui Price semnalul de începere. Price a închis ochii şi a descris în detaliu şi cu dimensiuni aproape corecte, bazinul cel mare, bazinul cel mic şi o clădire din beton. Sub toate aspectele, desenul său era exact, cu o singură excepţie: el insistă că întregul complex adăpostea un fel de centrală de purificare a apei. A desenat chiar două dispozitive rotative alături de desenele celor două bazine şi a adăugat două rezervoare cu apă. Timp de mai mulţi ani, Hal şi Russell au presupus că Pat se înşelase, probabil că prea mult zgomot influenţase semnalul. Peste un timp Russell primeşte un album în care în una din fotografii se comenta că în anul 1913, o uzină de apă municipală a fost construită pe locul actualului, în 1975, Parc Rinconada. Russell şi-a amintit de desenul lui Pat şi l-a căutat; rezervoarele erau exact în locul în care le desenase Pat Price. Atunci când Pat „a văzut” locul, l-a văzut aşa cum fusese cu cincizeci de ani înainte, chiar dacă orice dovadă privind existenţa unei centrale de purificare a apei dispăruse de mult timp.

Unul dintre cele mai uimitoare aspecte din datele strânse de Puthoff, Jahn şi alţi oameni de ştiinţă este că ei nu acordaseră deloc atenţie distanţei. O persoană nu trebuia să fie în imediata apropiere pentru a influenţa o maşină REG. În cel puţin un sfert din studiile lui Jahn, participanţii se aflau oriunde, de la încăperi alăturate la sute de mile distanţă. Cu toate acestea, rezultatele erau virtual identice cu cele obţinute când participanţii se aflau în laboratorul PEAR stând în faţa aparatului. Distanţa, chiar o distanţă mare, nu părea să micşoreze influenţa omului asupra maşinii. La fel s-a întâmplat în cadrul studiilor privind vederea la distanţă efectuate de Princeton University şi la Institutul de Cercetări Stanford. Văzătorii la distanţă erau capabili să vadă peste ţări, peste continente – chiar şi în spaţiul cosmic.

În toate experimentele de la Institutul de Cercetări Stanford, nu s-a putut găsi o limită a distanţei până la care funcţiona vizualizarea la distanţă. După mai mulţi ani, printr-o răsturnare conform ironiei sorţii a studiilor de la Stanford, Russell Targ avea să ceară unui medium rus din Moscova să vizualizeze la distanţă un obiectiv necunoscut din San Francisco.

Eugeniei Davitashvili, o cunoscută vindecătoare rusă cu puteri paranormale, care nu mai făcuse niciodată experimente de vizualizare la distanţă, i s-a cerut să descrie unde se afla unul dintre colegii săi, un loc din San Francisco necunoscut nici măcar lui Targ. După ce i s-a arătat fotografia persoanei, ea a descris corect o piaţă cu carusel (la sfârşit i s-a spus lui Targ că acel coleg stătea în faţa unui carusel din San Francisco’s Pier 39). Desenul pe care ea l-a făcut pieţei şi cailor acelui carusel semăna uimitor de mult cu imaginea reală.

Studiul lui Pat Price era un exemplu al unui lucru şi mai extraordinar. Cercetările efectuate în laboratoare, cum ar fi PEAR şi VRI sugerau că oamenii puteau să „vadă” în viitor sau în trecut.

Una dintre noţiunile cele mai intangibile în legătură cu noi înşine şi cu lumea în care trăim este noţiunea de timp şi spaţiu. Noi vedem viaţa ca o desfăşurare de evenimente succesive, pe care o putem măsura cu ajutorul ceasurilor, al calendarelor şi al reperelor majore din viaţa noastră. Cea mai tangibilă dovadă a trecerii timpului este procesul fizic al propriei noastre îmbătrâniri.

Cealaltă noţiune intangibilă din fizica clasică este cea care susţine că lumea este un loc geometric plin cu obiecte solide, cu spaţii între ele. Mărimea spaţiului dintre aceste obiecte ar determina influenţa unui obiect asupra altuia. Lucrurile nu ar putea să aibă niciun fel de influenţă instantanee unul asupra altuia, dacă se întâmplă să fie la o distanţă mai mare.

Studiile făcute de Pat Price şi cele de la Universitatea Princeton au început să sugereze că, la un nivel mai profund al existenţei, nu există spaţiu sau timp şi nici cauză şi efect evident – dacă un obiect loveşte un alt obiect – în timp ori spaţiu. Ideile lui Newton despre timp şi spaţiu ca fiind absolute şi chiar punctul de vedere al lu Einstein privind relaţia dintre timp şi spaţiu sunt înlocuite de o imagine mai exactă că universul există într-un imens „aici” în care „aici” reprezintă toate punctele spaţiului şi timpului într-o singură secvenţă.

Dacă particulele subatomice pot interacţiona prin spaţiu şi timp, atunci înseamnă că acelaşi fenomen are loc în întreaga materie pe care acestea o alcătuisc. În lumea cuantică a Câmpului, o lume subatomică a potenţialului pur, lumea există ca un imens prezent.

„Scoateţi timpul şi totul capătă sens” spunea Robert Jahn. Jahn avea propriile sale dovezi care arătau că oamenii puteau să prezică evenimentele. În mare parte datorită faptului că Brenda Dunne făcuse cercetări similare la Mundelein College.

Dunne şi Jahn concepuseră cea mai mare parte a studiilor privind vederea la distanţă ca „percepţie precognitivă la distanţă”.

Văzătorilor la distanţă, care stăteau în laboratorul PEAR, li se cerea să vorbească despre locurile unde se deplasau partenerii lor „călători” nu doar cu puţin timp înaintea efecutării călătoriei, ci chiar cu mai multe ore sau zile înainte ca aceştia să știe unde aveau să meargă. O persoană neimplicată în experiment avea să folosească un aparat REG pentru a extrage aleatoriu destinaţiile dintr-un număr de obiective stabilite anterior sau „călătorul” îşi putea alege destinaţia în mod spontan, după momentul plecării. Partenerul călător avea să urmeze protocolul standard al experimentelor privind vederea la distanţă. Avea să petreacă 10-15 minute la locul respectiv, în jurul unui reper temporal stabilit, înregistrându-şi impresiile, făcând fotografii şi urmărind lista de control cu întrebările formulate de echipa PEAR. În acest timp, în laborator, văzătorul la distanţă avea să noteze şi să deseneze propriile sale impresii despre destinaţia călătorului, cu o jumătate de oră până la cinci zile înainte de sosirea efectivă a călătorului.

Din 336 de încercări formale PEAR care implicau vederea la distanţă, cele mai multe au fost concepute ca experimente de „retrocogniţie” la mai multe ore sau zile după ce călătorul plecase din locul de destinaţie – şi au avut un succes apropiat de cel înregistrat la încercările „în timp real”.

Multe din descrierile „primitorilor” corespundeau fotografiilor făcute de „călători” cu o exactitate care îţi tăia răsuflarea.

Sunt şi alte dovezi ştiinţifice care susţin ideea că fiinţele umane au capacitatea de a „vedea” viitorul.

Charles Honortan de la Maimonides Center a făcut o trecere în revistă a tuturor experimentelor ştiinţifice, dintre cele mai diferite. De obicei, participanţilor li se cerea să ghicească ce becuri se vor aprinde, ce cărţi vor fi întoarse, ce numere vor ieşi prin aruncarea unui set de zaruri sau chiar cum ar putea să fie vremea. Combinând un total de 2 milioane de încercări, cuprinse în 309 studii şi având 50.000 de participanţi, cu timpul de ghicire și evenimentul propriu-zis de la câteva milisecunde la un an întreg, Honortan a găsit rezultate pozitive cu şansa de manifestare de zece miliarde de miliarde la unu. Preşedintele Abraham Lincoln a visat despre propria asasinare cu o săptămână înainte de a muri.

Laboratorul pentru studierea viselor de la Centrul Maimonides, punându-şi problema cum se poate cuantifica şi controla o premoniţie a încercat acest lucru – să reproducă visele oamenilor despre propriul lor viitor într-un experiment ştiinţific credibil. Au folosit o procedură nouă, apelând la un medium foarte înzestrat, englezul Malcolm Bessent. Acesta îşi perfecţionase talentul special, studiind timp de mai mulţi ani la Colegiul de studii Paranormale din Londra, sub îndrumarea unor profesori deosebiţi, în cadrul unor experimente de percepţie extrasenzoriale şi de clarvedere. Bessent fusese invitat să doarmă în laboratorul Centrului Maimonides şi să viseze la ce se va întâmpla în ziua următoare. În timpul nopţii, el avea să fie trezit şi i se cerea să consemneze şi să descrie visele. Premoniţiile din laborator ale lui Bessent au avut mare succes, cu un total de şapte puncte din opt. În prima jumătate a secolului XX J.W Dunne a efectuat experimentele cu subiecţi şi visele lor, demonstrând ştiinţific faptul că ceea ce oamenii visau devenea realitate.

Dean Radin s-a gândit la o nouă cale de testare a unei premoniţii. În loc să se bazeze pe precizia exprimării verbale, el a testat dacă trupurile noastre înregistrau vreo prevestire a unui eveniment. Radin studiase datele existente despre premoniţie în cercetările despre visuri. Ceea ce l-a interesat a fost dacă oamenii aveau acelaşi tip de previziune atunci când erau în stare de trezire.

În laboratorul său din Las Vegas, Dean Radin a instalat un computer care selecta aleatoriu fotografii care trebuiau fie să-l calmeze, fie să-l agite, să-l stimuleze ori să-l tulbure pe participant. Voluntarii lui Radin aveau să fie conectaţi la senzori pentru monitorizarea valorilor fiziologice, înregistrând modificările în conductivitatea pielii, pulsul şi tensiunea arterială.

Computerul avea să afişeze aleatoriu fotografii color cu scene liniştite/imagini din natură sau peisaje ori scene concepute să şocheze (imagini de la autopsii sau materiale erotice). Aşa cum era de aşteptat, corpul participanţilor se calma imediat după ce observa scena liniştită şi era stimulat după ce vedea scenele erotice sau tulburătoare. În mod firesc, participanţii la studiu au înregistrat reacţia maximă după ce au văzut fotografiile. Cu toate acestea, Radin a descoperit că subiecţii săi anticipau ce urmau să vadă, înregistrând răspunsuri fiziologice înainte să fi văzut fotografia. Ca şi cum ar fi încercat să se îmbărbăteze, răspunsurile lor erau la cel mai înalt nivel înainte de a vedea imaginea tulburătoare.

Tensiunea arterială avea să scadă la extremităţi cu aproape o secundă înainte ca imaginea să fie proiectată. Dar cel mai ciudat lucru din toate, arătând probabil că americanii sunt mai tulburaţi de sex decât de violenţă, Radin a descoperit o capacitate de previziune mai mare faţă de scenele erotice, în comparaţie cu scenele violente. El şi-a dat seama că obţinuse prima dovadă ştiinţifică de laborator că trupurile noastre anticipează inconştient sau mimează stările noastre emoţionale viitoare. Rezultatele mai sugerau că „sistemul nervos” nu numai că „reacţionează” la un şoc viitor, ci îi şi descifrează semnificaţia emoţională.

Studiile lui Radin au fost reproduse cu succes de omologul său olandez Dick Bierman de la Universitatea din Amsterdam, a continuat să folosească acest model pentru a determina dacă oamenii anticipau veştile bune sau cele rele.

Studiind activitatea electro-dermică a oamenilor implicaţi într-un alt studiu publicat, care examina răspunsul dobândit într-un anumit tip de joc de noroc cu cărţi, Bierman a observat că participanţii înregistrau schimbări rapide ale activităţii electrice a pielii, înainte de a li se înmâna cărţile. Ba mai mult, aceste diferenţe tindeau să corespundă tipului de cărţi pe care le primeau. Cei care urmau să primească „o mână proastă” (de cărţi) erau mai zgomotoşi, având toate semnele caracteristice ale unui răspuns puternic de tip „luptă sau fugi”. Ceea ce părea să indice că, la nivel fiziologic subconştient, avem o vagă presimţire atunci când urmează să primim o veste proastă sau când e aproape să ni se întâmple ceva rău.

Radin a încercat şi un alt test privind vederea în viitor, folosind o variantă a aparatului conceput de Helmut Schmidt. Acest tip de aparat era un „pseudogenerator de evenimente aleatorii”, încă impredictibile , dar printr-un mecanism diferit. Oricât de imposibil ar părea, să ştim în mod intuitiv că un număr de „sămânţă” urmează să vină şi să oprim aparatul exact în acea milisecundă, după sute de încercări Radin şi Ed May, de la Institutul de Cercetări Stanford, SRI, erau capabili să „ştie” când să atingă butonul pentru a declanşa o secvenţă numerică favorabilă.

Helmut Schmidt era ispitit de o posibilitate minunată: perspectiva de a da timpul înapoi. Se gândea la modul în care efectele observate, folosind aceste aparate, păreau să sfideze spaţiul ori cauzalitatea. În mintea lui Schmidt se conturase o întrebare aproape absurdă: dacă o persoană care încerca să influenţeze rezultatul unuia dintre aceste aparate, putea face acest lucru după ce aparatul a fost pornit. Dacă o stare cuantică ar fi fost la fel de eterică precum un zbor de fluture, contează momentul în care încercăm să o fixăm, atâta timp cât suntem primul care încearcă – primul observator?

Schmidt a recablat aparatul său REG pentru a-l conecta la un dispozitiv audio care să emită aleatoriu un clic, ce urma să fie înregistrat pentru a fi auzit într-un set de căşti, fie cu urechea dreaptă, fie cu cea stângă. Apoi a pornit aparatele şi benzile de înregistrare ale sunetelor rezultate, asigurându-se că nimeni, nici măcar el, nu le asculta. S-a făcut o copie a înregistrării originale, din nou fără a fi ascultate de nimeni, copia fiind apoi încuiată. Schimdt înregistra din când în când alte benzi, pe care le folosea ca înregistrari de control, şi în care nimeni nu încerca să influenţeze sunetele pentru urechea dreaptă şi cea stângă. Aşa cum era de aşteptat, când au fost derulate, aceste benzi de control aveau sunete „dreapta/stânga” mai mult sau mai puţin uniform distribuite. Apoi, peste o zi, Schmidt a cerut unui voluntar, să ia una din benzi acasă. Trebuia să o asculte şi să încerce să determine apariţia mai multor sunete pentru urechea sa dreaptă. Mai târziu, Schimdt a numărat cu ajutorul computerului sunetele pentru urechea dreaptă şi cea stângă. Rezultatul părea să sfideze orice aşteptare raţională. A descoperit că voluntarul influenţase rezultatul aparatului, ca şi cum ar fi fost prezent când s-a făcut prima înregistrare. Mai mult, aceste rezultate erau la fel de bune ca testele REG obișnuite, la fel de bune ca şi cum cineva ar fi fost în faţa aparatului.

Ceea ce părea să se fi întâmplat era că voluntarii schimbaseră ce se petrecuse prima dată. Intenţiile prezente şi viitoare acţionează ca posibilităţi iniţiale şi determină ce evenimente vor avea loc de fapt. După mai mult de 20.000 de încercări, grupate în cinci studii desfăşurate între 1971 şi 1975, Schimdt a arătat că un număr impresionant de mare benzi aveau devieri faţă de aşteptări – circa 50% sunete, atât pentru urechea dreaptă, cât şi pentru cea stângă. El a obţinut aceleaşi rezultate folosind aparate care mişcau un ac pe un cadran, la stânga sau la dreapta. Dintre toate studiile privind călătoriile în timp, cel conceput şi condus de Schmidt era probabil cel mai sigur.

Din moment ce se făcea o copie a rezultatelor, care era încuiată, se elimina posibilitatea de fraudă. Aceste rezultate au demonstrat că efectele psihokinetice asupra unui sistem aleatoriu, cum ar fi un aparat REG, pot apărea în orice moment, din trecut sau din viitor.

Schmidt a mai observat că era important ca voluntarul să fie primul observator sau ascultător. Dacă cineva ascultase banda şi mai ales dacă o ascultase cu atenţie, sistemul părea mai puţin susceptibil să fie influenţat ulterior. Orice formă de atenţie concentrată părea să îngheţe sistemul într-o stare finală. Ba mai mult, câteva studii disparate au sugerat că observarea de către orice sistem viu, uman sau chiar animal, părea să blocheze orice încercări viitoare de influenţare, într-un alt moment. Deşi acest tip de studii au fost sporadice, ele confirmă ceea ce ştim despre influenţa observatorului în teoria fizicii cuantice, care sugerează că observarea de către o fiinţă vie face ca lucrurile să se fixeze într-o anumită stare. Jahn şi Brenda Dunne au început şi ei să se joace cu timpul în propriile încercări REG. În 87.000 de experienţe, ei au cerut voluntarilor să-şi concentreze atenţia asupra operaţiilor maşinii oricând între trei zile şi două săptămâni după ce maşinii i se permisese să funcţioneze. Când au privit datele, au descoperit că era ceva incredibil. În toate privinţele, rezultatele erau identice cu datele convenţionale obţinute când experimentatorii încercau să influenţeze maşina în timp ce aceasta funcţiona – diferenţele dintre femei şi bărbaţi se păstrau, iar distorsiunile la nivelul întregii populaţii erau aceleaşi. Era doar o singură diferenţă importantă. În experimentele cu diferenţă de timp, voluntarii obţineau efecte mai ample decât în experimentele standard de fiecare dată când voiau ca aparatul să genereze de mai multe ori „cap” decât „pajură”. Totuşi datorită numărului mic de încercări, Jahn şi Dunne au fost nevoiţi să considere efectul ciudat ca fiind nesemnificativ. Toate studiile întreprinse şi de alţi cercetători au arătat că zece din nouăsprezece studii indicau efectele foarte semnificative faţă de rezultatul aşteptat prin şansă – suficient să arate că acolo se petrecea ceva deosebit.

Aceste rezultate au fost cele care l-au tulburat cel mai mult pe Hal Puthoff. Energia Câmpului Punctului Zero, cu care el era familiar, era de tip electromagnetic: o lume a cauzei şi a efectului, o ordinii, a anumitor legi şi limite – în acest caz viteza luminii. În această lume, lucrurile nu mergeau înapoi sau înainte în timp.

Acest grup de experimente i-au sugerat trei scenarii posibile:

– Primul era o viziune a unui univers extrem de determinist, în care tot ce ar trebui să se întâmple s-a petrecut deja. În cadrul acestui univers, cu deteminare fixă absolută, oamenii care aveau premoniţii se conectau pur şi simplu la informaţii care erau, la un nivel deja disponibile.

– A doua posibilitate era perfect explicabilă în cadrul legilor teoretice cunoscute ala universului. Dick Bierman de la Universitatea din Amsterdam, opusul lui Radin, credea că putea să explice precogniţia prin binecunoscutul fenomen cuantic sub denumirea de unde întârziate sau avansate – aşa numita teorie Wheeler-Feynman a absorbantului, care afirmă că o undă poate călători înapoi în timp din viitor, pentru a ajunge la sursa sa. Ce se întâmplă între doi electroni în acest proces. Atunci când un electron „se umflă puţin în pene” el trimite unde ce radiază atât spre trecut, cât şi spre viitor. Să spunem că unda către viitor ar lovi o particulă viitoare, care s-ar agita şi ea trimiţând propriile sale unde avansate şi întârziate. Cele două seturi de unde emise de aceşti doi electroni se anulează reciproc, cu excepţia zonei dintre ele. Rezultatul final al unei unde generate de prima călătorie înapoi şi al undei emise de a doua călătorie înainte este o conectare instantanee. În premoniţii, Radin a speculat că e posibil, la nivel cuantic, ca noi să trimitem unde care să ne întâlnească propriul viitor.

– A treia posibilitate, care este cea mai plină de sens, este că toate lucrurile din viitor există deja la un anumit nivel de bază, în lumea potenţialului pur şi că, văzând în viitor sau în trecut, noi ajutăm la conturarea lui şi la aducerea lui în fiinţă, exact aşa cum facem cu o entitate cuantică din prezent odată cu actul observării. Un transfer de informaţii prin intermediul undelor subatomice nu există în timp ori spaţiu, dar ele se răspândesc cumva şi sunt atotprezente. Trecutul şi prezentul sunt pierdute într-un vast „aici şi acum”, astfel încât creierul poate „prelua” semnale şi imagini din trecut sau din viitor. Viitorul nostru există deja într-un fel de stare nebuloasă, pe care noi putem începe să o actualizăm în prezent. Această afirmaţie capătă sens, dacă ţinem seama că toate particulele subatomice există într-o stare a tuturor posibilităţilor cu excepţia cazului în care sunt observate inclusiv dacă s-au petrecut deja.

Erwin Laszlo a propus o explicaţie fizică interesantă pentru deplasarea în timp. El sugerează că undele electromagnetice ale Câmpului Punctului Zero au propria lor structură. Câmpurile secundare provocate de mişcarea particulelor subatomice în interacţiune cu Câmpul sunt numite unde „scalare”, care nu sunt de natură electromagnetică şi nu au direcţie sau mişcare de rotaţie. Aceste unde pot călători mai repede decât viteza luminii – aşa cum Puthoff îşi imagina tahionii. Laszlo lansează ipoteze că undele scalare sunt cele care codifică informaţiile despre spaţiu şi timp în „stenograme” cuantice atemporale şi aspaţiale cu tipare de interferenţă. În modelul lui Laszlo, acest nivel de bază al Câmpului Punctului Zero – mama tuturor câmpurilor – furnizează ultima copie holografică a lumii pentru întregul timp, trecut şi viitor. La acesta ne conectăm noi atunci când vedem în trecut sau în viitor.

Pentru a scoate timpul din ecuaţie, aşa cum sugerează Robert Jahn, trebuie să eliminăm starea de separare. Energia pură, aşa cum există la nivel cuantic, nu are timp ori spaţiu, ci există ca un vast continuum de schimbări fluctuante. Creând timpul şi spaţiul, noi creăm propria noastră separare.

Acest lucru sugerează un model care nu se deosebeşte de ordinea implicată a fizicianului britanic Davis Bohm, care a formulat teoria că orice lucru sau fenomen din lume este cuprins în această „stare implicată” până când devine explicit, manifest – o configuraţie a fluctuaţiilor Câmpului Punctului Zero, cum şi-a imaginat el. Modelul lui Bohm considera timpul ca parte a unei realităţi mai ample, care ar putea proiecta în conştiinţă mai multe secvenţe sau momente, dar nu în mod obligatoriu în ordine lineară. El susţinea că teoria relativităţii afirmă că spaţiul şi timpul sunt relative şi constituie de fapt o singură entitate (spaţiu – timp) şi dacă teoria cuantică stipulează că elementele care sunt proiecţii ale unei realităţi dintr-o dimensiune superioară înseamnă că momentele separate în timp sunt şi ele proiecţii ale acestei realități mai ample.

Atât în experienţa obişnuită, cât şi în fizică, timpul a fost în general considerat ca fiind o ordine primară, independenţă şi general aplicabilă, poate cea mai fundamentală cunoscută de noi vreodată. Acum suntem înclinaţi să propunem că este secundară şi că, asemenea spaţiului, trebuie să fi derivat de la baza unei dimensiuni mai înalte, ca o ordine deosebită. Într-adevăr, s-ar mai putea spune că mai multe astfel de ordini temporale cu interrelaţii deosebite pot fi derivate pentru diferite seturi de secvenţe temporale, corespunzătoare sistemelor materiale care călătoresc la viteze diferite. Totuşi, acestea sunt dependente de o realitate multidimensională care nu poate fi înţeleasă pe deplin în termenii niciunei ordini temporale ori a unui set format din astfel de ordini.

Dacă conştiinţa operează la nivelul frecvenţei cuantice, în mod firesc ar rezulta că ea se află în afara spaţiului şi timpului, ceea ce înseamnă că teoretic noi avem acces la informaţii, la „trecut” şi „viitor”. Dacă oamenii sunt capabili să influenţeze evenimentele cuantice, asta ar însemna că şi noi suntem capabili să influenţăm evenimentele sau momentele, altele decât din prezent. William Brand emite ideea că intenţia umană „deplasată în timp” acţionează asupra probabilităţilor ca o anumită întâmplare să ducă la un final şi are cele mai bune rezultate în ceea ce îi plăcea să numească „momente sămânţă” – prima verigă într-un lanţ de evenimente. Deci, dacă aplicăm aceste principii la sănătatea fizică sau mentală, ar putea însemna că putem folosi Câmpul pentru a direcţiona influenţele „înapoi în timp”, pentru a schimba momentele cruciale sau condiţiile iniţiale care, mai târziu ar „exploda” ca probleme sau ca boli.

Dacă gândul din creier este un proces cuantic probabilistic, aşa cum propunea Karl Pribram şi colegii săi, intenţia viitoare ar putea influenţa un anumit neuron „ţintit” şi nu altul, ar putea deconecta un anumit şir de evenimente chimice sau hormonale care ar putea sau n-ar putea să ducă la o stare de boală. Brand şi-a imaginat un „moment sămânţă” în care o celulă ucigaşă naturală poate să existe într-o stare probabilistică de 50-50%, pentru a ucide sau pentru a ignora anumite celule canceroase.

Această primă decizie simplă ar putea în cele din urmă să facă diferenţa dintre sănătate şi boală sau chiar dintre viaţă şi moarte. Ar putea să existe mai multe căi prin care să ne putem folosi intenţia în viitor pentru a schimba probabilităţile înainte ca lucrurile să evolueze către declanşarea bolii. De fapt, chiar diagnosticată în sine ar putea influenţa viitorul curs al bolii şi ar trebui deci să fie abordată cu prudenţă. Dacă boala este deja într-un stadiu avansat, s-ar putea să o facem să dea înapoi. În unele dintre aspectele ei cele mai distructive s-ar putea sa nu fie încă actualizate şi ar putea fi susceptibile la schimbare. Putem lua o boală într-un moment în care ar putea balansa în mai multe direcţii, de la o sănătate bună la moarte. Brand a estimat cazurile de remisie spontană a unei boli ca fiind rezultatul provocat de o intenţie viitoare care a acţionat asupra unei boli înainte de punctul „fără întoarcere”. S-ar putea ca fiecare moment al vieţii noastre să influenţeze orice alt moment, înainte sau înapoi. S-ar putea să fim capabili să ne întoarcem în timp pentru a influenţa propriul nostru viitor.

VIAȚA ȘI MEMBRANA CELULEI

VIAȚA ȘI MEMBRANA CELULEI

Viața celulei nu este condusă de nucleul acesteia ci de membrana ei. Adevăratul secret al vieții se află în mecanismele prin care corpul nostru traduce semnalele mediului în elemente de comportament.

Biologii au descoperit că toate celulele vii au membrane și că toate membranele au aceeași structură elementară tristratificată care posedă o mare complexitate funcțională.

Însăși cele mai primitive organisme de pe planetă care reprezintă viața, procariotele, bacteriile și alți microbi sunt formate doar dintr-o membrană celulară care înconjoară o picătură de citoplasmă. O bacterie dezvoltă și ea procesele fiziologice elementare ale vieții la fel ca și celulele mai complicate. O bacterie mănâncă, digeră, respiră, secretă deșeuri și are chiar procese de prelucrare „neurologică”. Ea simte unde este mâncarea și se propulsează în acel loc, poate să recunoască toxinele și prădătorii și folosesc intenționat manevre de eschivă, pentru a se salva, adică dau dovadă de inteligență. Citoplasma procariotelor nu are niciun fel de organe aparente, cum se găsesc la celulele mai avansate, eucariote – cum ar fi nucleul și mitocondriile. În această situație singura structură celulară organizată, care poate fi considerată creierul procariotei este membrana sa celulară, caracteristică pentru toate formele de viață inteligentă.

În urma cercetărilor întreprinse în biologia celulară a rezultat că sunt două componente chimice principale ale membranei, fosfolipidele și proteinele. Fosfolipidele sunt compuse atât din molecule polarizate cât și din molecule nepolarizate, în funcție de tipul de legături chimice care le țin atomii laolaltă. Legăturile dintre moleculele polarizate au sarcini pozitive și/sau negative – ceea ce le dă și polaritatea. Sarcinile pozitive și negative ale acestor molecule le fac să se comporte ca niște magneți, care atrag sau resping alte molecule încărcate. Printre moleculele polarizate se numără apa și lucrurile care se dezvoltă în apă. Moleculele nepolarizate sunt uleiul și substanțele care se dizolvă în ulei. Între atomii lor nu există sarcini negative sau pozitive. Între cele două tipuri de molecule polarizate și nepolarizate nu se produce nicio interacțiune, nu se amestecă.

Partea nepolarizată a membranei nu lasă atomii sau moleculele cu sarcini negative sau pozitive să iasă prin ea, practic această parte de lipide este un izolator electric, care oprește invazia tuturor moleculelor, din mediul ei. Însă celulele nu ar putea să supraviețuiască, dacă membrana ei nu ar lăsa să treacă substanțele nutritive care în general sunt formate din molecule polarizate și încărcate. La fel, nici celula nu ar putea să-și elimine reziduurile polarizate.

În membrana celulei există însă proteine care permit transportarea substanțelor nutritive, a reziduurilor și a altor forme de „informație”. Proteinele nu lasă orice moleculă să intre în celulă – ci doar pe cele necesare pentru funcționarea, fără probleme, a citoplasmei. Există multe proteine integrale de membrană, care au nume diferite, însă din punct de vedere funcțional ele pot fi împărțite în două grupe: proteine receptoare și proteine efectoare. Proteinele receptoare sunt organele de simț ale celulei, echivalentul celor cinci simțuri ale omului. Receptorii funcționeză ca niște „nano-antene” moleculare, acordate pentru a răspunde la anumite semnale din mediu. Anumiți receptori se extind în interior de la suprafața membranei, alții se extind la exterior, pentru a monitoriza mediul intern al celuleisau pentru a monitoriza semnalele externe. Receptorii au o formă inactivă și una activă trecând de la o conformație la cealaltă, atunci când sarcina lor electrică se modifică. Atunci când o proteină receptoare face legătura cu un semnal din mediu, modificarea rezultată la nivelul sarcinilor sale electrice duc la modificarea formei acesteia, adoptând o conformație „activă”. Celulele au câte o proteină receptoare „acordată” special, pentru fiecare semnal din mediu, pe care trebuie să îl citească.

Unii receptori răspund la semnale fizice, cum ar fi de exemplu un receptor de estrogen, care este proiectat special pentru a fi complementar formei și distribuției electromagnetice într-o moleculă de estrogen. Odată receptorul de estrogen și molecula de estrogen legate într-o antrenare perfectă, sarcina electromagnetică a receptorului se schimbă, iar proteina trece la conformația ei activă.

„Antenele” receptorilor mai pot citi și câmpuri de energie vibrațională, cum ar fi lumina, sunetul și frecvențele radio. Antenele de pe aceaști receptori de energie vibrează ca niște diapazoane. Dacă o vibrație energetică din mediu rezonează cu antena unui receptor, aceasta va altera sarcina electromagnetică a proteinei, făcând receptorul să-și schimbe forma. Deoarece receptorii pot citi câmpurile energetice, noțiunea că numai moleculele fizice pot avea un efect, impact, asupra fiziologiei celulei este depășită. Comportamentul biologic poate fi controlat de forțe invizibile, cum ar fi gândul, la fel de bine cum poate fi controlat prin molecule fizice, cum ar fi penicilina – și acest fapt furnizează bazele științifice pentru medicina energetică, fără medicamente.

Proteinele receptoare nu au impact asupra comportamentului celulei în mod independent. Deși receptorul asigură o conștiență asupra semnalelor din mediu, celula tot trebuie să se angajeze într-o reacție corespunzătoare și care să susțină viața – iar aceasta este domeniul proteinelor efectoare.

Luate laolaltă, proteinele receptoare-efectoare sunt un mecanism stimul-reacție, care acționează ca un întrerupător, care traduce semnalele de la mediu în comportamente ale celulei.

S-a demostrat că celula folosește multă energie, dar și creează energie, fiind de fapt o baterie biologică ce se reîncarcă în permanență. Există mii de astfel de proteine în fiecare celulă. Pe măsură ce aceste proteine trec prin sute de cicluri pe secundă, interiorul celulei se încarcă negativ, iar exteriorul se încarcă pozitiv. Lipidele nu lasă atomii încărcați negativ, potențialul membranei să treacă de barieră, astfel că sarcina din interior rămâne negativă.

Sarcina pozitivă din exteriorul celulei și sarcina negativă din interiorul ei fac ca celula să fie, esențialmente, o baterie auto-reîncărcabilă, a cărei energie este folosită pentru a alimenta procesele biologice.

Contrar a ceea ce se înțelege în mod convențional, genele nu își controlează propria activitate. Proteinele efectoare ale membranei, acționând ca răspuns la semnalele de mediu preluate de receptorii membranei, sunt cele care controlează informația „afișată” de gene, astfel încât proteinele uzate să poată fi înlocuite sau să poată fi create noi proteine.

Din aceste noi descoperiri ale biologiei celulei se poate trage concluzia că funcțiile îndeplinite de celulă sunt modelate, în principal, de interacțiunea acesteia cu mediul și nu de codul ei genetic. Fără îndoială tiparele de ADN stocate în nucleu sunt niște molecule remarcabile, care s-au acumulat de-a lungul a trei miliarde de ani de evoluție, dar ele nu „controlează” operațiunile celulei. În mod logic, genele nu pot pre-programa viața unei celule sau a unui organism, deoarece supraviețuireacelulei depinde de capacitatea de a se ajusta dinamic, la un mediu care se schimbă în permanență. Atunci când distrugem membrana celulei, aceasta moare, așa cum am muri și noi, dacă ni s-ar îndepărta creierul. Chiar și dacă lăsăm membrana intactă și îi distrugem doar proteinele receptoare – lucru ușor de făcut în laborator, cu ajutorul unor enzime digestive – celula va suferi o „moarte cerebrală”. Ea vaintra în comă, pentru că nu mai primește semnalele de la mediu, care sunt necesare pentru funcționarea ei. Celula mai intră în comă și atunci când proteinele receptoare ale membranei rămân intacte, dar proteinele efectoare sunt imobilizate. Pentru a prezenta un comportament „inteligent” celulele au nevoie de o membrană funcțională, care să aibă atât proteine receptoare (de conștiență) cât și proteine efectoare (de acțiune). Aceste complexe de proteine sunt unitățile fundamentale ale inteligenței celulare.

Moleculele de fosfolipide ale membranei au un mod de organizare fluid și cristalin, permițându-i acesteia, membranei, să își modifice forma în mod dinamic, păstrându-și, în același timp, integritatea-proprietate necesară unei membrane suple, care servește drept barieră, deci putem afirma că „membrana este un cristal lichid”. Proteinele integrale de membrană îi permit membranei să fie conductoare pentru anumite lucruri pe când pe altele le lasă pe dinafară, adică „membrana este un semiconductor”. Cele două tipuri de proteine integrale de membrană cele mai cunoscute, receptorii și o clasă de efectori numită canale care asigură ca celula să poată permite accesul substanțelor nutritive și să elimine deșeurile pot fi asimilate prin terminologia de porți și canale. Definiția unui cip de calculator este similară: un semiconductor de cristal, care are porți și canale, deci au aceeași definiție tehnică. Membrana celulară este un echivalent (analog) structural și funcțional al unui cip de silicon. Putem afirma clar că membrana celulară nu numai că arată ca un cip, dar și funcționează ca un cip, deci calculatoarele ca și celulele sunt programabile. Programatorul se află în exteriorul calculatorului/celulei. Comportamentul biologic și activitatea genelor sunt legate, în mod dinamic, de informațiile din mediu, care sunt descărcate în celulă. Rezultă că nucleul este pur și simplu, un disc de memorie, un hard care conține programele ADN ce codifică producția de proteine.

Datele sunt introduse în celulă/calculator prin intermediul receptorilor membranei care reprezintă „tastatura” celulei. Receptorii declanșează proteinele efectoare ale membranei, care acționează ca „procesorul” celulei/computerului. Proteinele efectoare „procesor” asigură conversia informațiilor din mediu, în limbajul comportamental al biologiei.

Rezultă că putem afirma fără să greșim că avem controlul vieții în mâinile noastre și nu în zarurile genetice, aruncate în momentul concepției. Noi suntem cei care ne conducem propriul sistem biologic. Avem capacitatea să edităm datele pe care le introducem în biocomputerele noastre.

Acum când am înțeles modul în care proteinele integrale de membrană, controlează sistemele biologice, devenim stăpâni ai propriului destin – și nu victime ale genelor noastre.

Viața eternă transcende corpul!!! Genele reflectă doar potențialul unui om nu și destinul acestuia. Trebuie să asigurăm oamenilor mediul care le permite să-și dezvolte cel mai înalt potențial, din multitudinea de oportunități pe care le oferămediul. Pornind de la aceste rezultate ale biologiei celulare s-a trecut la cercetări genetice ample care să studieze factorii care influențează genele. Cercetările arată că, în lunile dinaintea concepției, părinții pot face inginerie genetică cu copiii lor. În ultimile stadii ale maturării ovulului și spermatozoidului, un proces numit „imprimarea genomică” ajustează activitatea anumitor grupe de gene, care vor modela caracterul copilului ce urmează să fie conceput.

Studiile savantului francez Jacques Benveniste au scos în evidență un aspect neobișnuit al reacției celulelor. În loc să folosească substanțe chimice în cadrul experimentului biologic, a utilizat unde de frecvență joasă ale unor semnale electromagnetice ale celulelor, acestor substanțe, înregistrate folosind un transducer special proiectat și un computer echipat cu o placă de sunet. Aceste unde, sub forma unei radiații electromagnetice mai slabede 20 kilohertzi, acționau așa cum ar fi făcut substanțele chimice.

Semnalul putea să înlocuiască efectiv substanțele chimice, pentru că semnalul este semnătura moleculei. El a demostrat ceea ce propusese savantul Fritz Alobert Popp – că fiecare moleculă din univers are o frecvență unică și că limbajul folosit pentru „a vorbi” – celulele între ele- era o undă rezonatoare.

Așa cum Popp medita la implicațiile mai largi ale emisiilor biofotonice, Benveniste examina aspectul opus: efectul acestei lumini asupra moleculelor luate individual. Popp credea că emisiile biofotonice orchestrau toate procesele corporale, iar savantul francez descoperea calea prin care se realiza acest lucru. Vibrațiile biofotonice pe care Popp le observase în corp făceau moleculele să vibreze și creeau propria lor semnătură de frecvență care acționa ca forță conducătoare unică și ca mijloc de comunicare, fiecare moleculă din corpurile noastre emitea o notă care se auzea în întreaga lume.

O altă serie de cercetări a lui Benveniste a demostrat că, dacă soluțiile de anticorpi erau diluate succesiv până când nu mai conțineau nici măcar o singură moleculă de anticorp, ele produceau totuși un răspuns din partea celulelor imunitare. Autorii au ajuns la concluzia că niciuna din moleculele inițiale nu mai era în anumite diluții și că: „Informațiile specifice trebuie să fi fost transmise în cursul procesului de dilare/ agitare. Apa ar putea să acționeze ca un tipar pentru moleculă, de exemplu, printr-o rețea infinită de legături de hidrogen, sau prin câmpuri electrice ori magnetice”. Dacă apa era capabilă să imprime și să stocheze informații preluate de la molecule, acest lucru avea un impact asupra înțelegerii moleculelor și a modului în care ele „vorbesc” unele cu altele, în câmpurile noastre, fiindcă moleculele din celulele umane, firește, sunt înconjurate de apă.

În orice celulă vie, există zece mii de molecule de apă pentru fiecare moleculă de proteină. După acest set de experiențe, Benveniste s-a gândit văzând studiile privind memoria apei, să examineze modul în care comunică moleculele în cadrul celulei vii. În toate aspectele vieții, moleculele trebuie să vorbească unele cu altele. Dacă suntem emoționați glandele suprarenale secretă mai multă adrenalină, care transmite unor receptori specifici că inima trebuie să bată mai repede. Teoria curentă, susține că două molecule care se potrivesc structural face schimbul de informații specifice (chimice), atunci când se ciocnesc una de alta. Biologii trecutului științific, aderă încă la noțiunile mecaniciste ale lui Descartes și concep reacția doar prin contact, un fel de forță impulsivă. Deși acceptă gravitația ei resping alte noțiuni privind acțiunea la distanță.

Dacă aceste fenomene se datorează întâmplării, există o foarte mică speranță statistică să aibă loc, dacă ținem seama de universul celulei. Problemacentrală a teoriei curente este că e prea dependentă de întâmplare și cere parcă mult timp. Ea nu poate să explice viteza proceselor biologice, cum ar fi bucuria, tristețea sau teama. Dar, în schimb, dacă fiecare moleculă are propria ei semnătură de frecvenţă, propriul receptor sau moleculă cu spectru potrivit de trăsături, se acordă cu această frecvenţă, aşa cum acordăm un aparat de radio pentru a recepta un anumit post, chiar dacă este emis la mari distanţe, sau aşa cum un diapazon intră în rezonanţă cu alt diapazon, oscilând la aceeaşi frecvenţă. Ele intră în rezonanţă, vibraţia uneia întăreşte vibraţia alteia cu aceeaşi frecvenţă sau cu o frecvenţă apropiată. Cum aceste două molecule rezonează pe aceeaşi lungime de undă, ele încep să rezoneze cu următoarele molecule în reacţie biochimică, creând astfel, o,,cascadă” de impulsuri electromagnetice, care se transmit cu viteza luminii. Dacă fotonii din corp stimulează moleculele pe întregul spectru de frecvenţe electromagnetice, este logic ca ei să aibă propria lor semnătură de frecvenţă.

Experimentele lui Benveniste au demonstrat decisiv că celula nu se bazează pe întâmplarea ciocnirii dintre ele, ci pe semnătura lor electromagnetică, prin unde electromagnetice de frecvenţă joasă (sub 20 kilohertzi). Frecvenţele electromagnetice pe care Benveniste le-a studiat corespund cu frecvenţele din gama radio, chiar dacă ele nu emit niciun zgomot efectiv pe care să-l putem detecta. Toate sunetele de pe planeta noastră – susurul apei într-un pârâu, bubuitura tunetului, pocnetul unui foc de armă, ciripitul unei păsări – se încadreazăîn gama de joasă frecvenţă, între 20 de hertzi şi 20 kilohertzi, gamă în care urechea umană poate auzi. Atât moleculele specifice, cât şi legăturile intermoleculare emit anumite frecvenţe specifice, care pot fi detectate la miliarde de ani lumină distanță cu ajutorul celor mai sensibile telescoape moderne. Benveniste a demostrat că moleculele şi atomii au propria frecvenţă unică. A folosit tehnologia modernă atât pentru a înregistra această frecvenţă, cât şi pentru a utiliza înregistrarea respectivă în comunicarea dintre celule.

Din 1991, Benveniste a demonstrat că putem transfera semnale moleculare specifice, folosind un amplificator şi bobine de inducţie electromagnetică. Peste patru ani, el a reuşit să înregistreze şi să redea aceste semnale cu ajutorul unui computer multimedia. În cursulmai multor mii de experienţe, Benveniste şi Guillonnet au înregistrat activitatea moleculei pe un computer şi apoi au redat înregistrarea unui sistem biologic sensibil în mod obişnuit la acea substanţă. De fiecare dată, sistemul biologic a fost înşelat că ar interacţiona cu substanţa însăşi şi a acţionat în consecinţă, iniţiind reacţia biologică în lanţ, exact cum ar fi făcut în prezenţa moleculei respective. Alte studii au mai demonstrat că pot şterge aceste semnale şi pot opri activitatea în celulă printr-un câmp magnetic alternativ. Concluzia inevitabilă: moleculele vorbesc unele cu altele prin frecvenţe oscilatorii. Se pare, că, de fapt CPZ creează un mediu care permite moleculelor să vorbească unele cu altele non-local şi virtual instantaneu.

Echipa DigiBio a testat biologia digitală cu succes. Benveniste a demonstrat că semnalul poate fi transmis într-o altă parte a lumii, prin email sau trimis prin poştă, înregistrat pe o dischetă.

Câţiva colegi ai săi de la Universitatea Northwestern din Chicago au înregistrat semnale emise de ovabumină aceticolină (Ach) dextron şi apă. Semnalele acestor molecule au fost înregistrate pe un transducer special proiectat şi cu ajutorul unui computer cu placă de sunet. Semnalul a fost apoi înregistrat pe o dischetă, care a fost trimisă prin poşta obişnuită către laboratorul DigiBio din Clamart, Franţa. În experimentele ulterioare, semnalele au fost trimise şi prin email, ca documente în,,attachement”. Echipa din Clamart a expus apoi mostre de apă obişnuită semnalelor acestor Ova sau Ach digitale sau apă obişnuită şi căreia i s-a adăugat fie apă expusă, fie apă obişnuită, urmărindu-se efectele lor asupra inimilor cobailor. Toate mostrele de apă digitizată au produs schimbări foarte semnificative asupra fluxului coronarian, comparativ cu rezultatele obţinute în prezenţa mostrelor de control care conţineau doar apă obişnuită, apă ne-expusă. Efectele produse de apa digitizată erau identice cu efectele produse asupra inimii chiar de substanţele respective.

Apa este una din cele mai misterioase substanţe, deoarece este un compus format din două gaze şi este totuşi în stare lichidă la temperaturi şi la presiuni normale. Giuliano Preparata şi colegul său Emilio Del Gindicce, doi fizicieni italieni de la Institutul de Fizică Nucleară din Milano, au demonstrat matematic faptul că atunci când sunt strâns uniţi, atomii şi moleculele, manifestă un comportament colectiv, formând ceea ce ei au denumit,,domenii coerente”. În cazul apei cei doi savanţi Preparata şi Del Gindicce au demonstrat că moleculele de apă creează domenii coerente, în mare parte aşa cum se întâmplă în cazul laserelor. Lumina este compusă în mod normal din fotoni cu mai multe lungimi de undă. Asemenea culorilor curcubeului, însă fotonii dintr-un laser au un grad înalt de coerenţă, situaţie apropiată de cea a unei singure unde coerente, ca o singură culoare intensă. Aceste lungimi de undă ale moleculelor de apă par să devină,,informate” de prezenţa altor molecule – adică ele tind să polarizeze în jurul oricărei molecule cu sarcină – stocând şi purtându-i frecvenţa, astfel încât aceasta să poată fi citită la distanţă. Asta ar însemna că apa este asemenea unui aparat de înregistrare imprimând şi purtând informaţii privind faptul că molecula originală este încă sau nu mai este acolo. Agitarea unui recipient, aşa cum se procedează în homeopatie, pare să acţioneze ca o metodă de accelerare a acestui proces. Atât de vitală este apa în transmiterea energiei şi informaţiilor, încât studiile lui Benveniste demonstrează de fapt că semnalele moleculare nu pot fi transmise în corp altfel decât în mediul şi prin intermediul apei. În Japonia, fizicianul Kunio Yasue, a descoperit şi el că moleculele de apă au un rol important în organizarea energiei discordante în fotoni coerenţi – un proces numit,,super-radianţă”.

Acest lucru sugerează că apa, ca mediu natural al tuturor celulelor, acţionează ca esenţialul conducător al semnăturii de frecvenţă al moleculelor în toate procesele biologice şi că moleculele de apă se organizează ele însele pentru a forma un tipar pe care pot fi imprimate informaţiile undelor. Apa, nu numai că trimite semnalul, dar îl şi amplifică.

Lucrând cu ajutorul roboţilor, Benveniste a descoperit la scară mare fenomenul la care Popp fusese martor când studia în laborator, puricii de apă – dovada că undele electromagnetice emise de fiinţele vii au o influenţă asupra mediului lor înconjurător. Nu este nimic ingenios în privinţa efectelor biologice. Schimbaţi structura sau forma unei molecule cât de puţin şi veţi altera complet capacitatea moleculei de a se acorda cu celulele receptoare. Pornit sau oprit, succes sau eşec, un medicament acţionează ori nu. Personalul din imediata apropiere e experimentului poate infleunţa rezultatele finale.

Unii oameni emit câmpuri electromagnetice care influenţează semnalele de comunicare din cadrul experimentului, devenind perturbatori de frecvenţă.

Rămâne încă în studiu memoria apei şi capacitatea moleculelor de a vibra la frecvenţe foarte înalte şi foarte joase.

ADN-UL UMAN

ADN-UL UMAN

Studiile de laborator au arătat că ADN-ul uman influențează direct particulele elementare responsabile pentru toate fenomenele electromagnetice, numite fotoni (cuante de lumină).

Vladimir Poponin a pus în eprubete ADN-ul uman și fotoni, pe care le-a închis apoi: dintr-una din eprubete s-a scos aerul pentru a se vedea ce influență are ADN-ul asupra fotonilor. S-a introdus ADN-ul uman în eprubeta din care se scosese aerul și s-a observat prin măsurători extrem de precise că ADN-ul ordona fotonii în forme regulate, spre deosebire de eprubetele etalon, închise la început în care fotonii s-au distribuit în mod dezordonat, fără să respecte o anumita ordine.

ADN-ul uman s-a dovedit astfel că are o influență directă asupra particulelor din care este creată lumea înconjurătoare, adică fotonii atomilor. Suntem parte integrantă din această lume și o influențăm în permanență.

Când ADN-ul uman a fost extras din eprubetă, fotonii s-au comportat ca și cum ADN-ul era încă prezent acolo. Și-au păstrat poziția lor ordonată. Fotonii și ADN-ul uman încă mai păstrau legătura, deși fuseseră separați fizic. Părea că un anume câmp subtil încă le ținea conectate.

Există un câmp cuantic care ne unește cu tot ceea ce există în jurul nostru. Prin intermediul acestui câmp, suntem în legătură cu toți și cu toate, fie că suntem conștienți sau nu de aceasta.

Sentimentele umane care izvorăsc din inimă, având în spate convingerile noastre puternice, modifică efectiv forma ADN-ului, iar acesta influențează atomii, după cum se știe.

S-au testat efectele sentimentelor pure asupra ADN-ului. Pentru aceasta a fost izolat ADN de la diferite persoane în câte o eprubetă. Aceste eprubete cu ADN au fost supuse unor puternice câmpuri emoționale, folosindu-se, de către subiecți diferite tehnici emoționale și spirituale.

În timp ce participantul emitea un câmp emoțional puternic, au putut fi măsurate reacții electrice la nivelul ADN-ului. Persoanele care au participat la acest test puteau influența molecula de ADN din eprubetă doar prin intermediul emoțiilor lor puternice.

Când subiecții experimentului emiteau stări de iubire, recunoștință, molecula de ADN se dilata, lanțurile ADN-ului se deschideau, se măreau.

Când subiecții respectivi trăiau stări de furie, frustrare, stres, molecula de ADN se micșora și bloca astfel multe din codurile sale, răspunzând emoțiilor negative printr-o evidentă contracție.

S-a observat astfel, în mod empiric, cum emoțiile, convingerile, sentimentele noastre pot modifica structura moleculei de ADN, precum și ordonarea acesteia în celule.

Experimantatorii au constatat că această blocare a codurilor ADN putea fi anulată deîndată ce subiecții emiteau din nou stări de recunoștință, iubire și fericire.

Genele ADN-ului sunt modificate de energiile din exterior. Aceste constatări au stat la baza întemeierii unei noi științe, denumită EPIGENETICĂ.

Creierul este un centru de comandă care interpretează evenimentele din exterior și apoi trimite în trup semnale corespunzătoare. Printre aceste semnale se numără atât reacțiile biochimice cât și undele electromagnetice. Aceste semnale influențează în mod direct celulele și produc astfel modificări ale codurilor lor genetice.

Cu ajutorul unui ceas atomic foarte precis, s-a măsurat diferența de timp dintre emiterea unei emoții și reacția ADN-ului. S-a observat că reacția ADN-ului avea loc întotdeauna simultan.

Tot ceea ce gândim și simțim, ADN-ul nostru percepe în mai puțin de o nanosecundă (0,000000001 secunde), iar aceasta indiferent dacă mostra de ADN se află lângă noi sau pe cealaltă parte a planetei.

Gândurile și sentimentele noastre pot modifica ADN-ul, iar ADN-ul modifică în mod direct materia din care este structurată lumea.

Când trăim anumite stări pozitive, compasiune, iertare, dragoste, recunoștință, dar și stări negative, ură, supărare, gelozie, noi influențăm direct structura ADN-ului nostru, iar aceste modificări se propagă în trupul nostru, cât și în afara noastră pe distanțe nelimitate datorită câmpului cuantic, influențând tot ce există în Univers și nu numai.

TEORIA CUANTICĂ

TEORIA CUANTICĂ

Fizica cuantică consideră că toate sistemele materiale posedă o caracteristică principală: dualitatea undă-particulă. Astfel, electronii care în fizica clasică, newtoniană acționau ca particule, pot în condiții speciale să se comporte ca unde, respectând legile electromagneticii și nu cele ale mecanicii.

Toate acțiunile care au loc în fizică pot fi măsurate, iar cele mai mici unități energetice, care nu mai pot fi subdivizate sunt ”cuantele”, de aici și denumirea de fizica cuantică. De exemplu, un atom poate face un salt de la o stare la alta, fără a trece prin stadiile intermediare, cu emisia unei entități cuantice de energie luminoasă. Când particulele interacționează, este ca și cum ele ar fi conectate prin legături invizibile la un întreg. Pe scară largă, aceste conexiuni invizibile sunt atât de multe încât analiza lor devine probabilistică.

Există o proprietate stranie de ”ne-localizare” cuantică. Aceasta înseamnă că particule aflate la distanță unele de altele, pot să interacționeze unele cu altele într-un mod ciudat, ca și cum ar fi interconectate, însă legătura dintre ele este necunoscută. Este ca și cum ar exista un ”întreg”, care coordonează prin metode necunoscute fiecare părticică din Univers.

Bohr și Heisenberg au dezvoltat această idee, demonstrând că nu se pot face observații obiective, întrucât Observatorul, prin acțiunea sa de observare, modifică starea cuantică a sistemului observat. Adică, simpla îndreptare a atenției către ceva, modifică la nivel cuantic acel ceva.

În Fizica Cuantică, nu intensitatea unui Câmp Energetic Cuantic contează, ci forma, structura sa. Astfel, chiar și cel mai infinitezimal câmp cuantic poate afecta o particulă, modficându-i starea. Nu intensitatea contează, ci existența sau inexistența acelui câmp Cuantic. O forță nu trebuie să fie activă neapărat, ea poate exista și cu potențial, acest potențial fiind esențial pentru fizica cuantică.

Teoria Relativității, aparținând lui Einstein, demonstrează că masa unei particule, a unui obiect sau ființe nu are nimic de a face cu substanța ca în fizica clasică, masa nefiind altceva decât o formă de energie. Formula lui Einstein E=mc² reprezintă de fapt din punct de vedere teoretic că Masa nu este decât Energie aflată în Repaus. Energia fiind o mărime dinamică asociată activității și proceselor de transformare, ne conduce indubitabil la înțelegerea că particula nu poate fi gândită ca un obiect static, ci ca o activitate dinamică, deci ca un proces care implică energie. Crearea particulelor din energie pură reprezintă un salt deosebit al fizicii cuantice. Teoria cuantică a demolat definitiv conceptele fizicii clasice de corp solid și lege strict deterministă. La nivel subatomic corpurile materiale solide ale fizicii clasice newtoniene se prezintă ca unde de probabililtate, iar acestea se referă la probabilitatea interacțiunilor.

David Bohm a introdus noțiunea de ”ordine implicită” în fizica cuantică, arătând că întreg Universul este într-un anume fel ”învelit”, conținut în fiecare părticică a sa și că fiecare parte este de fapt o condensare a întregului Univers.

Ordinea universală se dezvăluie, devine ”explicită”, însă până acum cercetătorii nu au reușit să descopere decât o mică parte din legile acestei ordini implicite a Universului. Bohm a sugerat și demostrat existența unor dimensiuni multiple, dincolo de planul fizic sau energetic. El clasifică aceste planuri/dimensiuni ale universului în funcție de ”subtilitatea” lor: planul fizic este un plan mai grosier, mai ”dens”, pe când planul Minții este mult mai subtil, dincolo de Minte, planul Conștiinței are caracteristici care abia acum se dezvăluie, chiar și planul Mental devine un plan fizic dacă ne îndreptăm spre o direcție mai subtilă.

Realitatea multidimensională este descrisă de Bohm prin analogia cu fotografia holografică: Universul Holografic este compus dintr-o infinitate de Dimensiuni, care există simultan, aceste Dimensiuni sunt structuri similare cu întregul, cu Universul. Dacă am putea privi separat o Dimensiune, ea ar arăta exact ca întregul, este ca și cum am rupe o bucată dintr-o hologramă, ea ar conține toată imaginea conținută de holograma inițială. La fel este și Universul Holografic, orice dimensiune a sa are aceleași caracteristici ca Întregul, Universul.

Conform fizicii cuantice, realitatea este alcătuită dintr-un număr infinit de universuri care coexistă simultan. Legăturile dintre dimensiuni se realizează prin intermediul unor ”singularități ale spațiului-timp”, ”găuri negre” în vecinătatea cărora legile fizicii sunt drastic modificate. Aceste găuri negre reprezintă punctele de trecere dintr-un univers în altul, printr-o astfel de ”deformare” a Spațiului-Timp, Conștiința poate pătrunde din spațiul tridimensional în planul cvadridimensional și așa mai departe. În apropierea acestor puncte de legătură dintre planurile Universului, spațiul și timpul suferă modificări observabile. Astfel lungimea se ma mări semnificativ, iar timpul curge diferit față de exteriorul găurii negre, făcând posibile diverse fenomene care pot părea ciudate. Un observator aflat într-o gaură neagră va vedea cum în jur totul se mișcă mai rapid.

Conform teoriei Continuumului Spațio-Temporal, Universul fizic-structurat din Lumină (energie luminoasă) este o manifestare particulară, în timp, a universului cu infinite dimensiuni. Astfel, cea de-a patra dimensiune reprezintă dimensiunea obiectelor și spațiului material iar reflexivitatea ei este o trăsătură care se conformează caracteristicilor sistemelor cuantice. Conștientizarea propriu-zisă este înțeleasă ca un ”salt cuantic” – Heisenberg. De la o funcționare cerebrală separată a subsistemelor cerebrale către o structurare unitară și sinergică a acestor subsisteme. În urma unui ”salt cuantic” la nivel cerebral, mintea trece la un nivel superior de înțelegere, iar conștiința la o sferă mai extinsă de cuprindere.

Saltul cuantic reprezintă acea iluminare de la asimilare-acomodare către înțelegere, ruptura de nivel sau miezul experienței de vârf. Saltul cuantic la nivel cerebral este corelat cu expansiunea Conștiinței în timpul experimentării unor dimensiuni mai complexe ale universului. Se întărește astfel existența unui câmp energetic, cosmic, câmpul cuantic, universal, în care toate elementele sunt corelate la nivel subatomic, cuantic.

Teoria cuantică modernă demonstrează existența în simultaneitate a unui număr infinit de universuri, legate între ele la diferite forme de singularități, ”găuri negre” sau ”găuri albe” a căror esență este de fapt lumina, energia luminoasă, făcând posibilă descrierea structurii multidimensionale a universului.

Conștiința, ca element fundamental al universului, există în fiecare din aceste planuri, ca o calitate fundamentală a fiecărei dimensiuni.

Aplicând principiile fizicii cuantice pe o scară largă, observăm similaritatea între universul multidimensional și conștiința multidimensională, începând de la universuri cu structuri primare (cărora le poate corespunde conștiința simplă) și până la universuri complexe, integratoare, care înglobează un număr infinit de universuri așa-zis ”simple” (cărora le poate corespunde o conștiință extinsă).

Cel mai greu de acceptat este relativitatea scurgerii timpului, a cărei ilustrare, simplistă este că dacă de exemplu, o navetă spațială pleacă de pe Pământ spre o direcție oarecare în spațiu, cu o viteză care se apropie de cea a luminii, timpul curge mai încet pentru echipaj. Altfel spus, dacă după 5 minute petrecute pe navă (măsurate pe un ceas de pe naveta spațială) echipajul întors pe Terra, constată că cei pe care i-au lăsat acasă sunt mai bătrâni cu câțiva ani, pe Pământ trecând un timp mult mai lung.

Experimentul realizat de Einstein a arătat că nu este nevoie de o deplasare cu viteza luminii ci de o vibrație apropiată de cea a luminii. Corpul teleportat, nu a fost teleportat prin accelerarea vitezei lui de mișcare până la viteze foarte mari, ci prin creșterea foarte mare a frecvenței de vibrație a câmpului electromagnetic în care fusese plasat obiectul.

Savantul rus A.Kozarev a dezvoltat o teorie în care demonstrează că Timpul este o formă cuantică de energie, cu o frecvență stabilă, care poate fi depășită în unele forme de conștiință extinsă. El observă că în univers există forme de viață care trăiesc cu un nivel de conștiință sub nivelul vibrației timpului (și pentru care există doar prezent) dar și ființe care trăiesc în dimensiuni vibraționale superioare frecvenței timpului, pentru care curgerea trecut-prezent-viitor înseamnă cu totul altceva.

Omul privit ca materie și conștiință se supune fizicii cuantice care demostrează că totul în univers este vibrație.

Și dacă ne este greu să schimbăm, să modificăm frecvența de vibrație a corpului fizic, cu conștiința putem opera relativ uțor, deoarece conștiința are un acces nelimitat. Există posibilitatea în simultaneitate a mai multor planuri de existență în același spațiu, dar cu frecvențe diferite.

Ceea ce credem că universul nostru este stabil şi static, este de fapt un vârtej clocotitor de particule subatomice care plutesc apărând în şi dispărând din existenţă. Mecanica cuantică a demonstrat că nu există vid sau nimic. Ceea ce tindem să gândim că ar fi vid, dacă tot spaţiul ar fi golit de materie şi energie, şi examinăm chiar spaţiul interstelar, constatăm că este, în termeni subatomici, o zonă energetică extrem de activă. Există un rezervor imens de energie despre care nu s-a vorbit. În domeniul fizicii cuantice este definită această energie drept Câmpul Punctului Zero, definit astfel din cauza faptului că fluctuaţiile câmpului sunt încă detectabile la temperatura de zero absolut, cea mai joasă stare energetică, în care toată materia a fost înlăturată şi nu a mai rămas nimic pentru a produce vreo mişcare. Energia punctului zero era energia prezentă în cea „mai goală” stare a spaţiului la cel mai scăzut nivel energetic, dincolo de care nu mai poate fi „scoasă” energia starea cea mai apropiată de punctul zero pe care această mişcare o poate atinge. Însă, datorită principiului incertitudinii, va fi întotdeauna o anumită „legănare” reziduală generată de schimbul virtual al particulelor. Principiul incertitudinii (sau al nedeterminării) elaborat de Wener Heisenberg susţine că nicio particulă nu rămâne în stare de repaus complet, ci este mereu în mişcare, datorită câmpului fundamental care interacţioează cu întreaga materie subatomică. Ceea ce înseamnă că structura de bază a universului este o mare de câmpuri cuantice care nu pot fi eliminate de niciuna din legile cunsocute ale fizicii. În mare parte, datorită teoriilor lui Einstein şi celebrei sale ecuaţii E=mc² care stabileşte o relaţie între energie şi masă, toate particulele elementare interacţionează reciproc, făcând schimburi de energie cu alte particule cuantice, care se crede că apar de nicăieri, combinându-se şi anihilându-se unele pe altele în mai puţin de o clipă – mai exact 1Ō23secunde provocând fluctuaţii aleatorii ale energiei fără o cauză aparentă. Particulele efemere generate în cursul acelor momente infime sunt cunoscute sub numele de „particule virtuale”. Ele se deosebesc de particulele reale deoarece există doar în cursul acestui schimb – timpul „incertitudinii” permise de principiul incertitudinii. Acest dans subatomic, oricât ar fi de scurt, atunci când este cumulat din întregul univers, produce energie enormă, mai multă decât cea conţinută în întreaga materie existentă în toată lumea.

Energia acestui Câmp al Punctului Zero este nelimitată şi nepoluantă. Calculele cuantice ne arată că noi şi universul nostru trăim şi respirăm într-o mare de mişcare – o mare cuantică de lumină.

Luând-o în considerare, ştiinţa începea să dovedească miraculosul. Fizicienii o cunoşteau încă din 1926, dar era neglijată ca fiind „imaterială” şi pentru că era mereu prezentă, susţineau ei, ea nu schimbă nimic. Pentru că nu schimba nimic, ea nu conta. În ecuaţiile fizicii, majoritatea fizicienilor ar trebui să scoată energia punctului zero – un proces numit „renormalizare”. Nicio particulă subatomică nu poate fi adusă complet în stare de repaus, ci va avea întotdeauna o minusculă mişcare reziduală. Oamenii de ştiinţă ştiu de mult timp că aceste fluctuaţii explică zgomotul aleatoriu ale receptorilor de unde ultrascurte sau al circuitelor electronice, limitând nivelul la care pot fi amplificate semnalele. Până şi iluminarea în bandă fluorescentă îşi bazează funcţionarea pe fluctuaţiile în vid. O particulă subatomică încărcată şi ataşată de un resort fără frecare, ar trebui să „sară în sus şi în jos” o vreme, şi apoi, la temperatura de zero absolut, să se oprească din mişcare. Energia din câmpul Punctului Zero continuă să pună în mişcare particula, astfel încât nu ajunge să se oprească niciodată, ci se mişcă în continuare pe resort (perpetuum mobile sau miracol).

În lumea cuantică, câmpurile cuantice nu sunt mediate de forțe, ci de schimbul de energie, care este constant redistribuit într-un model dinamic. Acest schimb constant este o proprietate intrinsecă a particulelor, astfel încât chiar şi particulele „reale” nu sunt nimic altceva decât minuscule noduri energetice, care apar din şi dispar în câmpul fundamental, pentru un timp extrem de scurt. Conform teoriei câmpului cuantic, entitatea individuală este trecătoare şi nesubstanţială. Particulele nu pot fi separate de spaţiul gol din jurul lor. Acest fel de emisie şi de reabsorbţie a particulelor virtuale se petrece nu doar printre fotoni şi electroni, ci cu toate particulele cuantice din univers. Câmpul Punctului Zero este depozitantul tuturor câmpurilor, tuturor stărilor energetice şi tuturor particulelor virtuale fiind câmp de câmpuri. Orice schimb al oricărei particule virtuale realizează energie. S-a calculat că energia totală a Câmpului Punctului Zero depăşeşte toată energia din materie cu un factor de 1040. Aşa cum spunea marele fizician Richard Feynmanr, energia dintr-un singur metru cub de spaţiu este suficientă pentru a fierbe toate oceanele lumii. Existenţa Câmpului Punctului Zero, o mare fundamentală de energie, implică faptul că întreaga materie din univers este interconectată prin unde, care sunt răspândite în timp şi spaţiu şi pot să se desfăşoare la nesfârşit, legând o parte a universului cu oricare altă parte a lui. Ideea Câmpului ne oferă chiar o explicaţie ştiinţifică pentru multe noţiuni metafizice, cum ar fi credinţa chineză în forţa vieţii sau ”qi”, descrisă în textele străvechi ca fiind ceva înrudit cu câmpul energetic. Ba trimite şi la relatarea din Vechiul Testament privind primele cuvinte ale LUI DUMNEZEU: „Să fie lumină”, din care a fost creată materia.

S-a demonstrat, prin calcule fizice, că fluctuaţiile undelor din CPZ asigură mişcarea particulelor subatomice şi că mişcarea tuturor particulelor din univers generează la rândul lor CPZ, un fel de „buclă de feedback” auto-generator în întregul cosmos, care se reîmprospătează continuu şi rămâne constantă, dacă nu este perturbată într-un anumit fel. De asemenea, înseamnă că noi şi întreaga materie a universului suntem conectaţi cu cele mai îndepărtate puncte ale cosmosului prin undele cele mai lungi de CPZ.

Undele subatomice ale Câmpului întipăresc constant o înregistrare a formei oricărui lucru sau fenomen. Ca purtător de mesaje şi de înregistrări ale tuturor lungimilor de undă şi ale tuturor frecvenţelor, CPZ este un fel de umbră a universului, pentru totdeauna, o imagine în oglindă şi o înregistrare a tuturor lucrurilor care au existat vreodată, adică CPZ este începutul oricărui lucru din univers. Cu toate că întreaga materie este înconjurată de energia punctului zero, care bombardează un obiect dat în mod uniform, au fost momentele în care turbulenţele câmpului au putut să fie măsurate.

Alfonso Rueda, fizician şi specialist în matematici aplicate, ajunge să redescopere una din axiomele fundamentale ale lumii, F=m.a emisă de Newton, prin derivarea din electrodinamică. Acesta demonstrează că proprietatea inerţiei, pe care o manifestă toate obiectele din lumea fizică, era pur şi simplu rezistența la accelerarea prin CPZ. Inerţia este o forţă care provoacă încetinirea particulelor ce se deplasează într-un câmp magnetic. În acest caz, câmpul magnetic este o componentă a CPZ, reacţionând cu particulele subatomice încărcate. Cu cât este mai mare obiectul, cu atât el conţine mai multe particule şi cu atât este mai puternic ţinut pe loc de câmp.

Această descoperire ne arată că aspectul corporal pe care îl numim materie şi căreia fizica, de la Newton încoace, i-a atribuit o masă proprie, era o iluzie. Tot ce se întâmpla era că această mare fundamentală de energie se opunea accelerării prinzând particulele subatomice ori de câte ori împingeam câte un obiect. Masa, în concepţia lor era un dispozitiv de „contabilizare” un „deţinător de loc temporar” al unui efect de reacţie mai general al vidului cuantic. Ecuaţia lui Einstein E=mc², arată că energia (entitate fizică distinctă în univers) se transformă în masă (altă unitate fizică disinctă), era doar o reţetă pentru calcularea cantităţii de energie necesară pentru a crea aparenţa de masă, deci materia nu este o proprietate fundamentală a fizicii. Asta înseamnă că nu există două entităţi fizice fundamentale – ceva material şi altceva imaterial – ci doar una singură: ENERGIA.

Orice lucru din lume, orice ţinem în mână indiferent cât de dens, cât de greu, cât de mare, la nivelul cel mai de bază se reduce la o mulţime de sarcini electrice care interacţionează cu o mare fundamentală de câmpuri electromagnetice şi alte câmpuri energetice – un fel de forţă electromagnetică de rezistenţă sau de frânare. Masa nu este echivalentul energiei; masa este ENERGIE. Sau, chiar mai profund, nu există masă. Există doar sarcină.

Pe de altă parte s-a descoperit că suntem făcuți din aceeași materie funadamentală. La nivelul cel mai profund, tot ce există, inclusiv ființele vii sunt constituite din pachete de energie cuantică ce schimbă în mod constant informații cu această inepuizabilă mare de energie.

Ființele vii emit o radiație slabă și acest lucru este esențial proceselor biologice. În această situație, informațiile despre toate aspectele vieții, de la comunicarea celulară la gama vasta de comenzi ale ADN-ului, se bazează pe schimbul de informații la nivel cuantic, chiar și mințile noastre pe care alții le consideră în afara legilor materiei, funcționează conform proceselor cuantice. Gândirea, simțirea – fiecare funcție cognitivă superioară – sunt legate de informațiile cuantice emise simultan de creierele și de trupurile noastre. Percepția umană are loc datorită interacțiunilor dintre particulele subatomice din creierele noastre și din marea energiei cuantice.

Aceste descoperiri constituie dezlegarea prelucrărilor și schimburilor de informații din lumea noastră, de la comunicarea dintre celule la perceperea lumii în ansamblul, că noi toți suntem în legătură unii cu alții și cu lumea în profunzimea ființei noastre. Prin ample și viguroase cercetări și experimente științifice s-a demonstrat că există o forță vitală care circulă prin univers, numită în diverse moduri în funcție de nivelul de cunoaștere al momentului respectiv, Sfîntul Duh, în teologie sau conștiință colectivă. Aceste experimente prin rezultatele lor, au dat o explicație plauzibilă acelor domenii în care oamenii au crezut de secole, însă nu aveau dovezi sau justificări adecvate, cum ar fi eficiența medicinii alternative și chiar a rugăciunii până la viața de după moarte, oferindu-ne într-un anumit sens, o știință a religiei.

Ființele vii, nu mai sunt separate unele de altele. Ființele umane nu mai pot fi considerate la periferia universului nostru- în afara lui și privind în interior, au redevenit centrul lumii, acolo unde ne era, este și va fi locul cuvenit.

Specialiștii în fizica cuantică au descoperit în lumea subatomică o proprietate stranie, pe care au numit-o ”nonlocalizare/nonlocalitate”. Această proprietate se referă la capacitatea unei entități cuantice, cum ar fi un electron individual, de a influența o altă particulă cuantică instantaneu, la orice distanță, deși nu există niciun schimb de forță sau energie. Ea sugerează că particulele cuantice intrate în contact, o dată păstrează această legătură chiar și atunci când sunt separate, astfel încât acțiunile uneia le vor influența pe ale celeilalte, indiferent cât de departe ar fi fost separate, proprietate verificată în mod decisiv de un număr mare de fizicieni, începând cu anul 1982.

Câmpul Punctului Zero (CPZ) este depozitarul tuturor câmpurilor, tuturor stărilor energetice și tuturor particulelor virtuale – fiind un câmp de câmpuri.

Orice schimb al oricărei particule virtuale radiază energie. S-a calculat că energia totală a ”CPZ” depășește toată energia din materie cu un factor de 1040, adică 10 urmat de 40 de zerouri. Marele fizician Richard Feynmann aprecia că energia dintr-un singur metru cub de spațiu este suficientă pentru a fierbe toate oceanele lumii.

Existența ”CPZ” implică faptul că întreaga materie din univers este interconectată prin unde, ce sunt răspândite în timp și spațiu și pot să se desfășoare la nesfârșit, legând o parte a universului cu oricare altă parte a lui. Ideea Câmpului ar putea chiar să ofere o explicație științifică pentru multe noțiuni metafizice, cum ar fi credința chineză în forța vieții sau descrisă în textele străvechi ca fiind ceva inrudit cu câmpul energetic. Ba trimite și la relatarea din Vechiul Testament privind primele cuvinte ale Lui Dumnezeu:”Să fie lumină”, din care a fost creată materia.

Starea stabilă a materiei depinde, în însăși existența sa, de interschimbul dinamic de particule subatomice cu câmpul energetic susținător al punctului zero. Fizicianul danez Niels Bohr a formulat că materia și energia au atât proprietăți de undă cât și de particulă, proprietăți care păstrează electronii la locul și pe orbitele lor. Câmpul Punctului Zero explică stabilitatea atomului de hidrogen și, prin extrapolare, stabilitatea întregii materii.

S-a demonstrat că deconectarea de energie a punctului zero ar face ca întreaga structură atomică să cedeze.

Hal a demonstrat, că fluctuațiile undelor din ”CPZ” asigură mișcarea particulelor subatomice și că mișcarea tuturor particulelor din univers generează la rândul lor ”CPZ” un fel de ”buclă de feedback” auto-generator în întregul cosmos.

Hal spune că există ” un fel de stare fundamentală auto-generatoare a universului”, care se reîmprospătează continuu și rămâne constantă, dacă nu este perturbată într-un anumit fel.

De asemenea, înseamnă că noi și întreaga materie a universului suntem conectați cu cele mai depărtate puncte ale cosmosului prin undele cele mai lungi de ”CPZ”. Aproape la fel ca valurile mării sau undele formate pe suprafața unui iaz, undele la nivel subatomic sunt reprezentate de oscilații periodice care se deplasează într-un mediu în aceste caz ”CPZ”.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale undelor este că ele sunt codificatoare sau purtătoare de informații, iar undele au o capacitate virtual infinită de stocare a acestor informații.

MATERIA ȘI CONȘTIINȚA SUNT UNA

MATERIA ȘI CONȘTIINȚA SUNT UNA

Universul e o expansiune a energiei, iar viața e cristalizarea acestei energii. Ceea ce vedem ca fiind materie, ceea ce vedem ca fiind piatră e tot energie. Ceea ce vedem ca fiind viață, ceea ce experimentăm ca fiind gând, ceea ce simțim ca fiind conștiință e tot o transformare a energiei. Intregul cosmos – fie că e vorba de ceea ce există în exteriorul nostru sau în interiorul nostru, sunt, toate, manifestări ale aceleiași energii în forme și moduri infinite.

E greu de spus unde începem și unde ne sfârșim. E la fel de greu de spus unde se termină corpul nostru. Noi ne luăm corpul ca fiind limita noastră, dar corpul în sine nu e limitat. Dacă soarele, care se află la o sută de milioane de mile distanță, s-ar răci, noi am îngheța pe loc și am muri. Aceasta înseamnă că soarele e prezent mereu în ființa noastră, că el face parte din corpul nostru. De îndată ce el își va pierde căldura, noi vom pieri. Căldura soarelui e căldura corpurilor noastre.

Pretutindeni în jurul nostru e un ocean de curenți de aer din care ne tragem energia vitală – respirația vieții. Dacă acesta încetează să mai fie disponibil pentru noi, vom muri imediat. Unde se sfârșește corpul? Dacă cercetezi în totalitate, atunci constați că universul tot e corpul nostru. Corpul e nelimitat și infinit. Iar dacă examinezi corect, vei descoperi că centrul vieții e pretutindeni și că se extinde peste tot.

Dar ca să afli asta, ca să trăiești experiența aceasta e esențial să devii energie teribil de vie. Energia ascunsă în corpul uman se poate trezi cu atâta forță, prin diverse metode, încât să se conecteze cu energia din exterior. Din momentul în care e stabilită această legătură, atunci existența noastră separată se pierde, iar noi devenim una cu infinitul.

Nu noi intrăm în oceanul de energie, atunci când devenim vibrații de energie; nu așa se întâmplă, ci tocmai invers; când devenim pure vibrații tremurătoare, vibrații de energii vii, oceanul de energie intră în noi. De fapt, este foarte greu de spus ce se întâmplă. Dar asta nu înseamnă că nu suntem conștienți de ceea ce se întâmplă. E bine de reținut că a avea o experiență nu merge întotdeauna mâna în mână cu a o exprima. Nu putem spune întotdeauna ceea ce știm. Capacitatea noastră de a ști e infinită, dar capacitatea cuvintelor e foarte limitată. Nu mă refer la experiențele importante, dar nici măcar cele mărunte nu pot fi exprimate în cuvinte. Nici dacă ne doare corpul nu putem să descriem ceea ce simțim. Tot astfel ca atunci când adevărul, când dumnezeirea coboară asupra noastră, e aproape imposibil de pus în cuvinte ceea ce trăim. Dar cu toate acestea știm ce trăim, și o știm cu certitudine.

Dar ca să ajungem să cunoaștem experiența aceasta, e esențial ca pur și simplu să devenim, din toate punctele de vedere, vibrații de energie și nimic altceva – ca și cum am fi o furtună, o natură dezlănțuită, o fântână de energie clocotindă. Să vibrăm cu atâta intensitate, fiecare fibră a ființei noastre, fiecare bătaie a inimii și fiecare respirație să fie plină cu o sete atât de nepotolită, cu o asemenea rugăciune și cu o asemenea așteptare încât să devenim insăși setea, însăși rugăciunea și așteptarea. Ființa noastră să dispară. În acel moment are loc o întâlnire în existențe. Iar întâlnirea aceasta nu se produce în afara noastră, ci înăuntru.

Centrul adormit este în noi și din acest centru începe să se ridice energia și să se răspândească peste tot.

O sămânță stă în pământ, iar mai târziu, din ea înflorește o floare; ca să lege sămânța de floare, pomul trebuie să clădească un trunchi între cele două și să crească ramuri în jurul lui. Floarea e ascunsă în sămânță; ea nu vine de undeva din afară; însă ca s-o facă să apară, pomul are nevoie de o tulpină de legătură. Tulpina își are și ea originea tot în sămânță, la fel ca floarea.În același fel, în noi se află forțe sub formă de germen. Ea are nevoie de o tulpină ca să se ridice, iar tulpina se află și ea tot înăuntrul nostru.

Ruta pe care circulă forța-germen în sus și ajunge la floare se află foarte aproape de ceea ce numim coloană vertebrală. Floarea aceasta a fost denumită în diverse feluri. Cei care au avut experiența spun că e ca un lotus cu o mie de petale. Ceva înflorește în creierul nostru, ca și cum s-ar fi deschis un lotus cu o mie de petale.

Dar ca el să înflorească, energia trebuie să se ridice de la bază și să ajungă la vârf, la centrul din creier; iar când energia aceasta începe să se ridice, ea îți va zgudui toată ființa, asemenea unui cutremur. Zguduirea aceasta nu trebuie să fie oprită; dimpotrivă, trebuie să cooperați cu ea.

În mod normal noi avem tendința să o înfrânăm. Mulți oameni spun că le e frică de ceea ce are să se întâmple în meditație. Dar dacă îți e frică, nu va fi posibil să avansezi. Frica e starea de spirit cea mai nereligioasă. Nu există păcat mai mare decât frica. Ea, e probabil, piatra cea mai grea care atârnă de gâtul nostru și ne trage în jos.

Iar fricile noastre sunt bizare, căci sunt legate de lucruri fără nicio însemnătate. Sunt oameni care spun căle e frică de ce va spune lumea din jur. Frica de oamenii din jur e de așa natură încât te împiedică să mergi în întâmpinarea adevărului tău!

Omul civilizat nu mai râde din toată inima și nici nu mai plânge. Abia dacă mai există vreo emoție sau vreun sentiment pe care el să-l trăiască în mod profund. Se ține întotdeauna departe de astfel de situații, trăiește în permanență ca într-o închisoare. Râde cu frică, plânge cu frică. Cât despre bărbați, ei au încetat cu totul să mai plângă. Nu au idee că plânsul e una dintre dimensiunile vieții, o parte semnificativă a vieții.

Nu avem idee de faptul că acela care nu poate să plângă și să lăcrimeze își privează viața de ceva vital, esențial; că o parte a vieții lui e blocată pentru totdeauna, iar partea aceea îi va atârna greu ca o piatră de moară.

Cei care vor să pătrundă pe tărâmul energiei, cei care vor să pornească într-o călătorie către templul energiei supreme vor trebui să se lepede de frică, astfel că dacă începe să vă tremure corpul sau să se scuture sau începe să danseze, voi trebuie să-i permiteți s-o facă nestingherit și spontan.

Dar omul modern a fost atât de strivit și mutilat de societate, încât nu poate dansa. Dacă vrem să facem din nou din lumea aceasta una religioasă, e necesar ca omul să-și recâștige starea lui naturală de a trăi – spontaneitatea, lejeritatea. Există oameni care gândesc că dacă devin naturali și spontani, le e teamă că chiar ar putea să înnebunească. Faptul că-și țin nebunia reprimată nu schimbă cu nimic lucrurile. Ea e în ei. Dacă-i permiți să se exteriorizeze, va dispărea, dar dacă o reprimi va rămâne în tine mereu.

Am reprimat cu toții foarte mult. Nu ne-am dat voie să plângem și să râdem, nu ne-am dat voie să alergăm și să ne jucăm și să dansăm. Am reprimat totul. Ne-am încuiat toate ușile pe dinăuntru și am devenit proprii noștri prizonieri și gardieni în același timp. Va trebui să deschidem toate ușile și ferestrele dacă vrem să întâmpinăm dumnezeirea, adevărul. Dar atunci ne va asalta frica, deoarece tot ceea ce am reprimat va ieși la suprafață. Dacă ai reprimat lacrimile, ele vor ieși la suprafață iar, dacă ai reprimat râsul, el va țâșni. Lasă-le să iasă la iveală și să dispară.

Se întâmplă fără greutate, însă nu sunteți pregătiți să renunțați la controlul asupra voastră. Și e ciudat faptul că lucrurile cele mai mărunte vă impiedică, vă rețin. În ziua în care veți ajunge, privind apoi în urmă, veți râde vazând ce mărunte erau lucrurile cărora le-ați permis să vă stea în cale. Ar fi fost de înțeles dacă erau semnificative, însă erau lucruri cât se poate de mărunte.

Se ridică deseori întrebarea că dacă în natură totul e lipsit de scop, de ce ar trebui ca singur omul să trăiască cu un scop?

Nu încape îndoială că dacă poți să abandonezi toate scopurile, un alt scop mai mare decât acesta nu poate exista. Dacă poți să fii natural, e cum nu se poate mai bine.

Însă omul a devenit atât de nenatural, încât are nevoie de un scop ca să se poată întoarce la natură – scopul de a fi natural. E o situație nefericită. Ceea ce spun e tocmai aceasta: renunțați la orice, dați drumul frâielor. Însă în momentul de față suntem pradă scopurilor în așa măsură încât până și faptul de a renunța la ele trebuie transformat tot într-un scop. Va trebui să abandonăm scopurile, iar ca să le abandonăm trebuie să facem eforturi; în ciuda faptului că un abandon nu necesită eforturi. De ce efort e nevoie atunci când vrei să renunți la ceva?

E adevărat că nicăieri nu există scop. Dar de ce? Nu pentru că natura ar fi lipsită de finalitate, ci pentru că ceea ce e, e, iar alt scop dincolo de asta nu există.

O floare înflorește pe deplin pentru că nu are niciun scop. Floarea a înflorit pur și simplu, pentru că înflorirea e bucuria ei. Înflorirea e scopul înfloririi; ea își e propria semnificație. Deci se poate spune că a înflorit fără niciun scop. Și ca ceva să înflorescă total, trebuie să înflorescă neapărat fără niciun scop, căci acolo unde există scop, va exista și impediment.

Așa ar trebui să fie și omul. Dar problema e, în cazul omului, aceea că a încetat să mai fie natural, a devenit complet nenatural. Iar ca să se întoarcă la naturalețe, la spontaneitate, trebuie ca întoarcerea aceasta să fie tot cu un scop.

Din momentul în care viața noastră nefirească devine din nou firească, trebuie să dai deoparte și firescul și nefirescul, căci pentru a fi cu totul firesc e nevoie să dai la o parte din cale până și gândul de firesc. Atunci ce va fi, va fi.

Materia și conștiința nu sunt două lucruri separate. Ceea ce numim materie e conștiință adormită, iar ceea ce numim conștiință e materie trezită. În realitate materia și conștiința nu sunt diferite, ele sunt manifestări diferite ale aceluiași lucru energia. Existența e o unitate, iar acea unitate e energia, e dumnezeirea sau oricum vreți să-i spuneți. Adormită, ne apare ca materie, iar când e trezită, e conștiință. Deci nu tratați materia și conștiința ca fiind entități separate; cei doi termeni au doar rol utilitar, dar entitățile pe care le denumesc nu sunt, în realitate diferite, ele reprezintă energie.

Știința a ajuns la concluzia că nu există materia ca atare. Dacă acum o sută de ani Nietzche a declarat că DUMNEZEU a murit, știința declară azi că DUMNEZEU o fi murit sau n-o fi murit, dar materia, cu siguranță, a murit. Cu cât pătrunde mai adânc în materie, știința descoperă că materia nu mai există ci că doar energia rămâne, doar energia există.

Ceea ce rămâne după explozia sau scindarea unui atom reprezintă numai particule de energie. Iar ceea ce cunoaștem drept electroni, protoni, neutroni etc, sunt particule de electricitate. De fapt, nu e corect să le numim particule deoarece particulele implică materia. Oamenii de știință au fost nevoiți să găsească un cuvânt nou, acela de cuante, care are o cu totul altă conotație. Cuanta este în același timp particulă și undă. E dificil de înțeles cum se poate ca ceva să fie simultan și particulă și undă, dar cuanta este și una și alta. Câteodată se comportă ca o particulă – adică materie, iar câteodată se comportă ca undă – adică energie.

Știința a descoperit că doar energia există iar spiritualitatea a descoperit că doar spiritul sau sufletul există. Iar sufletul este energie. Putem afirma fără să greșim cu nimic că s-a ajuns la o sinteză între știință și religie, distanța dintre ele dispărând pur și simplu.

În momentul în care diferența dintre materia și suflet (adevăr) s-a dovedit a fi falsă, bariera dintre știință și religie a dispărut.

Dacă materia și conștiința nu sunt două entități separate, tot așa și religia și știința nu pot fi separate. Separarea între cele două religie – știință a existat atâta timp cât a fost separată materia de conștiință.

Nu e loc pentru dualitate, așa că nu se mai pune problema materiei și a conștiinței, ci doar a energiei.