DUMNEZEU VALIDAT DE ȘTIINȚA CUANTICĂ - ACADEMIA ACADEMIILOR DE ȘTIINȚE ȘI TERAPII CUANTICE „CORNELIU CĂRBUNESCU”

PROF. DR. CORNELIU CĂRBUNESCU

DUMNEZEU
VALIDAT DE

ȘTIINȚA
CUANTICĂ

EDIȚIE PERSONALĂ

NOUA REVOLUȚIE ȘTIINȚIFICĂ

André Malroux definea secolul XXI cu o dublă probabilitate, de a nu mai exista sau de a fi unul religios. André Malroux avea premoniţia viitoarei revoluţii ştiinţifice care urma să anunţe sfârşitul dualismului în orice sens. Ştiinţa la nivelul cunoştinţelor actuale era pe cale pentru prima dată în istorie să dovedească existenţa Lui Dumnezeu, demonstrând că există o conştiinţă superioară, colectivă.

Noua revoluţie în gândirea ştiinţifică ne conduce indubitabil la faptul că nu mai este nevoie să existe două adevăruri, adevărul ştiinţei şi adevărul religiei. Există o singură viziune unificată asupra lumii.

Noi nu suntem fiinţe izolate, care ne trăim vieţile disperate pe o planetă singuratică, într-un univers indiferent.

Niciodată nu am fost singuri. Am făcut întotdeauna parte dintr-un întreg mai amplu. Lucrurile nu s-au separat. Centrul le-a ţinut şi noi am fost cei care am creat această coeziune.

Descoperirile secolului XXI au fost capabile să verifice ştiinţific înţelepciunea străveche şi folclorul culturilor tradiţionale.

Noile teorii oferă validare ştiinţifică multor mituri şi religii în care oamenii au crezut încă de la începuturile timpului, dar care, până în prezent se bazau numai pe credinţă. Oamenii de ştiinţă au asigurat pentru prima dată în istorie cadrul ştiinţific pentru adevăruri pe care cei mai înţelepţi dintre noi le ştiam ceva.

Dogmele sacre care trebuiau învinse de noii oameni de ştiinţă, erau transmise din generație în generație, cum ar fi:

Fiinţa umană este o maşină de supravieţuit în mare parte pusă în mişcare sau guvernată de substrate chimice şi de codul genetic;
Creierul este un organ discret şi acolo se află sediul conştiinţei, care este, de asemenea, în mare parte „condusă” de chimie-comunicarea celulelor şi codificarea ADN;
Omul este în esenţă izolat de lumea sa, iar mintea sa este izolată de trup;
Timpul şi spaţiul sunt categorii finite universale. Nimic nu se deplasează mai repede decât viteza luminii.

Un grup de savanţi care lucrau „la graniţa graniţei” s-au oprit asupra unor anomalii a acestor gândiri şi au avut curajul şi independenţa de a continua cercetarea. Unul câte unul, prin experimente scrupuloase şi prin încercare şi eroare, au ajuns la concluzia că fiecare din aceste dogme-idei fundamentale ale fizicii şi biologiei – erau greşite:

Comunicarea lumii nu are loc în domeniul vizibil al lui Newton, ci în lumea subatomică a lui Werner Heisenberg;
Celulele şi ADN-ul comunică prin frecvenţe;
Creierul percepe şi înregistrează lumea în unde pulsatorii;
O substructură stă la baza universului care este în esenţă un mediu ce înregistrează totul, furnizând un mijloc de comunicare al unei fiinţe sau al unui lucru cu oricare altă fiinţă sau alt lucru;
Oamenii sunt indivizibili la mediul lor;
Conştiinţa vie nu este o entitate izolată. Ea măreşte ordinea în restul lumii;
Conştiinţa fiinţelor umane are puteri incredibile, de a ne vindeca pe noi înşine, de a vindeca lumea, într-un sens, de a face aşa cum dorim să fie.

Aceşti savanţi au surprins o minusculă licărire a posibilităţilor sugerate de decoperirile lor. Ei au descoperit că suntem ceva mult mai impresionant decât nişte maşini realizate prin şansă evoluţionistă sau prin supravieţuire genetică. Lucrările lor sugerează existenţa unei inteligenţe descentralizate, dar unificate, mult mai impresionante şi mai alese decât îşi închipuiseră Darwin sau Newton, un proces care nu era aleatoriu sau haotic, ci inteligent şi deliberat. Ei au descoperit că, în fluxul dinamic al vieţii ordinea triumfă.

Ei fac descoperiri ce dovedesc adevăruri susţinute de proorocii diverselor credinţe, că fiinţele umane sunt mai extraordinare decât o simplă alcătuire din carne şi oase. Însă prin ceea ce are mai fundamental, această unică ştiinţă, ştiinţa cuantică, răspunde la întrebări care i-au uimit pe oamenii de ştiinţă sute de ani. Iar prin ceea ce are mai profund este o ştiinţă a miracolului. Ceea ce au descoperit aceşti savanţi este absolut uimitor. La nivelul cel mai elementar, noi nu suntem o reacţie chimică, ci o sarcină electrică. Fiinţele umane şi toate fiinţele vii sunt o alcătuire energetică într-un câmp de energie conectat la fiecare lucru existent în această lume.

Acest câmp pulsatoriu de energie este motorul central al fiinţei şi al conştiinţei noastre „alfa şi omega” existenţei noastre.

Nu există o dualitate „eu-non-eu” a trupurilor noastre în relaţie cu universul, ci un câmp energetic fundamental. Acest câmp răspunde de cele mai înalte funcţii ale minţii noastre, de sursa de informaţii care coordonează dezvoltarea trupurilor noastre. Este creierul, inima, memoria noastră într-adevăr, un plan al lumii pentru totodeauna. Câmpul este forţa, mai degrabă decât germenii sau genele care determină în cele din urmă dacă suntem sănătoţi sau bolnavi, forţa la care trebuie să ne conectăm pentru a ne vindeca.

Suntem conectaţi şi angajaţi indivizibili de lumea noastră, şi singurul nostru adevăr fundamental este relaţia noastră cu el, câmpul, aşa cum preciza cândva pe scurt Einstein, „este singura realitate”.

Tot ceea ce credem despre lume şi despre locul nostru în lume porneşte de la ideile formulate în secolul al şaptesprezecelea, de Isaac Newton, dar care încă formează coloana vertebrală a ştiinţei moderne – teorii care prezintă toate elementele universului ca fiind izolate unul de altul, divizibile şi de sine stătătoare.

În esenţa lor, aceste idei au creat o concepţie despre lume bazată pe separare. Newton a descris o lume materială, în care particulele individuale ale materiei urmau anumite legi ale mişcării prin spaţiu şi timp – universul văzut ca maşină. Înainte ca Newton să fi formulat legile mişcării filozoful francez René Descartes exprimase ceea ce avea să fie atunci o noţiune revoluţionară, şi anume că noi – reprezentaţi de minţile noastre eram – separaţi de materia inertă a trupurilor noastre, care constituiau un tip de maşini bine unse. Lumea era compusă dintr-o masă de mici obiecte distincte, separate, care se manifestă în mod predictibil. Cel mai distinct dintre aceste „obiecte” era fiinţa umană. Noi stăteam în afara universului, privind în interiorul său. Până şi trupurile noastre erau ceva separat şi altceva decât sinele nostru real, minţile noastre conştiente fiind cele care observă.

Lumea lui Newton putea să funcţioneze conform legilor fizicii, dar în ultimă instanţă era o lume singuratică, dezolantă. Lumea a mers mai departe, întrebându-se dacă noi suntem sau nu prezenţi. Cu câteva mişcări dibace, Newton şi Descartes îl smulseseră pe DUMNEZEU şi viaţa creată de EL din lumea materială, iar pe noi şi conştiinţa noastră din centrul lumii. Ei au scos inima şi sufletul din univers, lăsând în urmă un şir de componente lipsite de viaţă, care se sincronizau între ele. Dar cel mai important lucru, este că viziunea lui Newton ne-a rupt din structura universului.

Imaginea noastră despre noi înşine a pălit şi mai mult odată cu opera lui Charles Darwin. Teoria sa privind evoluţia, promovată ceva mai şiret astăzi de către neo-darwinişti, consideră că viaţa este întâmplătoare, prădalnică, lipsită de scop şi solitară. Să fii cel mai bun, altfel nu supravieţuieşti.

Nu suntem decât un occident evoluţionist. Imensa tablă de şah a moştenirii noastre biologice este redusă la un singur aspect central: supravieţuirea. Mănâncă sau vei fi mâncat. Esenţa umanităţii noastre este un terorist genetic, care înlătură în mod eficient orice verigă mai slabă. Viaţa nu înseamnă împărtăşire şi interdependenţă. Viaţa înseamnă să învingi, să ajungi primul şi dacă reuşeşti să supravieţuieşti, ajungi prin propriile puteri în vârful arborelui evoluţiei.

Aceste paradigme – lumea ca maşină, omul ca o mașină supravieţuitoare – au dus la o stăpânire tehnologică a universului, dar la o slabă cunoaştere reală care să aibă o importanţă centrală pentru noi. La nivel spiritual şi metafizic, ele au dus la cel mai disperat şi mai brutal sentiment de izolare. De asemenea, ele nu ne-au ajutat să înţelegem mai bine misterele fundamentale ale propriei noastre fiinţe: cum gândim, cum începe viaţa, de ce ne îmbolnăvim, cum o singură celulă se transformă într-o fiinţă complet alcătuită şi ce se întâmplă cu conştiinţa omenească atunci când murim.

Noi rămânem „apostoli nesilitori” ai acestor concepţii despre lume văzută ca fiind mecanică şi separată, chiar dacă nu face parte din experienţa noastră obişnuită. Cei mai mulţi dintre noi, faţă de ceea ce vedem nemilos şi nihilist în existenţa noastră, căutăm refugiu în religie, care ne poate oferi un anumit sprijin, prin idealurile sale de unitate, comunitate şi scop al existenţei, dar printr-o concepţie despre lume care contrazice perspectiva susţinută de ştiinţă. Orice om care caută să ducă o viaţă spirituală s-a confruntat cu cele două concepţii opuse despre lume şi a încercat să le împace fără a reuşi .

Această concepţie separatistă despre lume ar fi trebuit să fie părăsită pentru totdeauna după descoperirea fizicii cuantice, la începutul secolului al douăzecilea. Pe măsură ce pionerii fizicii cuantice au pătruns în intimitatea materiei, au fost uimiţi de ceea ce au văzut. Cele mi mici particule de materie nu sunt chiar materie aşa cum o ştim, nici măcar ceva stabilit, ci uneori ceva, alteori ceva foarte diferit. Ba şi mai ciudat, adeseri erau mai multe lucruri posibile în acelaşi timp. Însă cel mai semnificativ e faptul că aceste particule subatomice nu au niciun sens luate izolat, ci numai în relaţie cu orice altceva. La nivel elementar materia nu poate fi împărţită în unităţi minuscule de sine stătătoare, ci este pe deplin indivizibilă. Putem înţelege universul doar ca o reţea dinamică, interconectată. Lucrurile aflate în contact rămân întotdeauna în contact prin spaţiu şi timp. Într-adevăr, spaţiul şi timpul pot să fie, la rândul lor, construcţii mentale arbitrare, care nu mai pot fi aplicabile la acest nivel al lumii. Spaţiul şi timpul aşa cum le ştim noi, nu există de fapt. Tot ceea ce era aparent, atât cât putem vedea cu ochii, era doar un fundal pentru „aici şi acum”.

Pionierii fizicii cunatice – Erwin Schrödinger, Werner Heisenberger, Niels Bohr şi Wolfgang Pauli – au intuit teritoriul metafizic în care au pătruns. Dacă electronii sunt conectaţi cu toţi ceilalţi electroni în acelaşi timp, acest lucru implică o concepţie mult mai profundă despre natura lumii în ansamblu. Ei s-au întors la textele filozofice clasice, în încercarea de a surprinde adevărul mai profund privind ciudata lumea subatomică pe care o observau. Pouli a cercetat psihanaliza, arhetipurile şi Kabbala; Bohr, taoismul şi alte curente filozofice chinezeşti, iar Heisenberg, teoria antică grecească a lui Platon. Cu toate acestea, ei nu au reuşit încă să realizeze o teorie coerentă a implicaţiilor spirituale ale fizicii cuantice.

Pionierii teoriei cuantice au descoperit în laborator că implicarea noastră în materie este crucială. Particulele subatomice existau în toate stările posibile, până să le tulburăm noi – prin observare şi măsurare – moment în care s-au stabilit, în cele din urmă, în ceva real. Observaţia noastră – conştiinţa noastră umană – era extrem de importantă în acest proces al transformării fluxului subatomic în ceva structurat, însă noi nu eram integraţi în calculele matematice ale lui Heisenberg sau Schrödinger. Ei şi-au dat seama că noi reprezentăm ceva imporatnt, dar nu ştiau cum să ne includă în ecuaţie. Cel puţin în privinţa ştiinţei, noi eram încă în afară, privind în interior.

Un grup restrâns de oameni de ştiinţă din întreaga lume au continuat cercetările cuantice ale pionierilor şi au început să aprofundeze dovezile ştiinţifice.

Mulţi se gândesc din nou la cele câteva ecuaţii care au fost eliminate din fizica cuantică. Aceste ecuaţii se referă la Câmpul Punctului Zero – un ocean de vibraţii microscopice, aflat în spaţiile dintre lucruri. Incluzând Câmpul Punctului Zero în concepţia noastră despre natura „cea mai” fundamentală a materiei, ei şi-au dat seama că întregul univers are la bază o mare clocotitoare de energie – un vast câmp cuantic. Atunci orice lucru ar fi în legătură cu oricare altul, ca într-o reţea invizibilă.

De asemenea, ei au descoperit că suntem făcuţi din aceeaşi materie fundamentală. La nivelul nostru cel mai profund, fiinţele vii, inclusiv fiinţele umane, am fi „pachete” de energie cuantică ce schimbă în mod constant informaţii cu această inepuizabilă mare de energie. Fiinţele vii emiteau o radiaţie slabă şi acest lucru era cel mai important aspect al proceselor biologice. Informaţiile despre toate aspectele vieţii, de la comunicarea celulară la gama vastă de comenzi ale ADN-ului se bazează pe schimbul de informaţii la nivel cuantic. Chiar şi minţile noastre, pe care alţii le consideră în afara legilor materiei, funcţionează conform proceselor cuantice. Gândirea, simţirea, fiecare funcţie cognitivă superioară sunt legate de informaţiile cuantice emise simultan de creierele şi de trupurile noastre. Percepţia umană are loc datorită interacţiunilor dintre particulele subatomice din creierele noastre şi din marea energiei cuantice, adică din Câmp.

Dar şi mai important este că ei au adus dovezi că noi toţi suntem în legătură unii cu alţii şi cu lumea în profunzimea fiinţei noastre. Prin experimentele ştiinţifice, ei au demonstrat că poate există o forţă vitală care curge prin univers – care a fost numită în diverse feluri : conştiinţa colectivă sau, aşa cum au definit-o teologii Sfântul Duh. Ei au dat o explicaţie plauzibilă acelor domenii în care oamenii au crezut de secole, însă nu aveau o dovadă solidă sau o justificare adecvată, de la eficienţa medicinii alternative şi chiar a rugăciunii până la viaţa de după moarte. Ei ne-au oferit, într-un sens, o ştiinţă a religiei.

Ştiinţa poate fi doar un proces de înţelegere a lumii noastre, mai degrabă decât un set stabilit de reguli odată pentru totdeauna, iar pe măsură ce noul apare şi se impune, vechile concepţii trebuie adesea înlăturate.

Lucrarea de faţă, atributul revoluţiei ştiinţifice în desfăşurare, trebuie să fie considerată una din primele încercări de a aşeza descoperirile individuale într-un model corent, ale cărui părţi urmează să fie perfecţionate în viitor. De asemenea, ar fi înţelept să ţinem minte binecunoscutul dicton care spune că o idee corectă nu poate fi vreodată dovedită în mod definitiv. Cel mai bun lucru pe care ştiinţa poate spera să-l realizeze este să invalideze ideile greşite.

Descoperirile ştiinţei cuantice sunt extraordinare şi eretice. Aceste descoperiri sfidează multe din legile fundamentale ale biologiei şi fizicii. Cercetările efectuate au dezvăluit cheia tuturor prelucrărilor şi schimburilor de informaţii din lumea noastră, de la comunicarea dintre celule la perceperea lumii în ansamblu. Căpătăm răspunsuri la cele mai profunde întrebări din biologie în legătură cu morfologia umană şi conştiinţa fiinţelor vii. Aici, în aşa-numitul spaţiu „mort”, este posibil să se afle însăşi cheia vieţii.

În loc să respingem aceste informaţii pentru că nu corespund concepţiei ştiinţifice despre lume, religiile lumii vor trebui să înceapă adoptarea concepţiei sale despre lume.

Ştiinţa poate fi doar un proces de înţelegere a lumii noastre şi a nouă înşine, mai degrabă decât un set stabilit de reguli odată pentru totdeauna, iar pe măsură ce noul apare şi se impune, vechile concepţii trebuie adesea înlăturate. Legile fizicii, spre deosebire de cele sociale, nu pot fi supuse la vot, nu pot fi ignorate sau ocolite. Ele sunt plasate deasupra tuturor şi guvernează întregul univers. Ele pot fi doar cercetate şi descoperite, acestea fiind de altfel şi obiectivul principal al cercetării ştiinţifice.

Sunt descoperiri care pot schimba vieţile viitoarelor generaţii în multe privinţe practice, în călătoria cu mai puţin combustibil şi în levitaţia instantanee; dar în ceea ce priveşte înţelegerea următoarelor realizări ale potenţialului uman, opera lor sugerează ceva mult mai profund. În trecut, indivizii îşi dovediseră întâmplător o anumită capacitate – o premoniţie, o „viaţă trecută”, o imagine de clarvăzător, un dor vindecător care era repede scoasă din minte ca o ciudăţenie a naturii sau ca ceva înşelător. Cercetările acestor oameni de ştiinţă sugerau că era vorba de o capacitate nici anormală, nici rar întâlnită, ci există la fiecare fiinţă umană. Activitatea lor indica existenţa unor capacităţi umane pe care nu le-am crezut vreodată posibile. Eram mai mult decât ne dădeam seama. Dacă am putea să înţelegem acest potenţial în mod ştiinţific, am putea apoi sa învăţăm cum să-l folosim sistematic, ceea ce ar îmbunătăţi enorm fiecare domeniu al vieţii noastre, de la comunicare şi autocunoaştere la interacţiunea noastră cu lumea materială. Ştiinţa nu ne-ar mai reduce la cel mai mic numitor comun, ci ne-ar ajuta să facem un pas final pe scara evoluţiei, în propria noastră istorie, ajungând să ne înţelegem pe noi înşine, în ultimă instanţă, la întregul nostru potenţial.

Printre altele, aceste experimente au ajutat la validarea medicinii alternative, care se dovedise că funcţiona empiric, dar nu fusese vreodată înţeleasă, precum şi a faptului că noi creăm pe măsură ce numim lucrurile.

Avem mult mai multă putere decât conştientizăm, să ne vindecăm pe noi înşine, pe cei pe care-i iubim, ba chiar şi comunităţile noastre. Fiecare dintre noi are capacitatea – şi împreună o mare putere colectivă – de a ne îmbunătăţii partea noastră de viaţă. În toate privinţele, viaţa noastră se află în propriile noastre mâini. De ce universul e descriptibil mtematic? Einstein spunea că cel mai de mirare este faptul că lumea este descriptibilă matematic. Aici ar putea sta ascunsă o faţă mai puţin evidentă a Universului. Astfel operaţiile matematice sunt de fapt o copie a comportării obiectelor macroscopice din jur.

Legile matematicii şi chiar ale logicii pot fi în final nişte legi deduse din comportarea universului în care înotăm. Relaţiile pe care le găsim între diverse părţi ale existenţei sunt atunci o imagine pe care noi o căutăm şi o găsim deliberat într-un posibil haos.

CÂMPURILE CUANTICE

Ceea ce credem că universul nostru este stabil şi static, este de fapt un vârtej clocotitor de particule subatomice care plutesc apărând în şi dispărând din existenţă. Mecanica cuantică a demonstrat că nu există vid sau nimic. Ceea ce tindem să gândim că ar fi vid, dacă tot spaţiul ar fi golit de materie şi energie, şi examinăm chiar spaţiul interstelar, constatăm că este, în termeni subatomici, o zonă energetică extrem de activă. Există un rezervor imens de energie despre care nu s-a vorbit. În domeniul fizicii cuantice este definită această energie drept Câmpul Punctului Zero, definit astfel din cauza faptului că fluctuaţiile câmpului sunt încă detectabile la temperatura de zero absolut, cea mai joasă stare energetică, în care toată materia a fost înlăturată şi nu a mai rămas nimic pentru a produce vreo mişcare. Energia punctului zero era energia prezentă în cea „mai goală” stare a spaţiului la cel mai scăzut nivel energetic, dincolo de care nu mai poate fi „scoasă” energia starea cea mai apropiată de punctul zero pe care această mişcare o poate atinge. Însă, datorită principiului incertitudinii, va fi întotdeauna o anumită „legănare” reziduală generată de schimbul virtual al particulelor. Principiul incertitudinii (sau al nedeterminării) elaborat de Wener Heisenberg susţine că nicio particulă nu rămâne în stare de repaus complet, ci este mereu în mişcare, datorită câmpului fundamental care interacţioează cu întreaga materie subatomică. Ceea ce înseamnă că structura de bază a universului este o mare de câmpuri cuantice care nu pot fi eliminate de niciuna din legile cunsocute ale fizicii. În mare parte, datorită teoriilor lui Einstein şi celebrei sale ecuaţii E=mc² care stabileşte o relaţie între energie şi masă, toate particulele elementare interacţionează reciproc, făcând schimburi de energie cu alte particule cuantice, care se crede că apar de nicăieri, combinându-se şi anihilându-se unele pe altele în mai puţin de o clipă – mai exact 1Ō²³secunde provocând fluctuaţii aleatorii ale energiei fără o cauză aparentă. Particulele efemere generate în cursul acelor momente infime sunt cunoscute sub numele de „particule virtuale”. Ele se deosebesc de particulele reale deoarece există doar în cursul acestui schimb – timpul „incertitudinii” permise de principiul incertitudinii. Acest dans subatomic, oricât ar fi de scurt, atunci când este cumulat din întregul univers, produce energie enormă, mai multă decât cea conţinută în întreaga materie existentă în toată lumea.

Energia acestui Câmp al Punctului Zero este nelimitată şi nepoluantă. Calculele cuantice ne arată că noi şi universul nostru trăim şi respirăm într-o mare de mişcare – o mare cuantică de lumină.

Luând-o în considerare, ştiinţa începea să dovedească miraculosul. Fizicienii o cunoşteau încă din 1926, dar era neglijată ca fiind „imaterială” şi pentru că era mereu prezentă, susţineau ei, ea nu schimbă nimic. Pentru că nu schimba nimic, ea nu conta. În ecuaţiile fizicii, majoritatea fizicienilor ar trebui să scoată energia punctului zero – un proces numit „renormalizare”. Nicio particulă subatomică nu poate fi adusă complet în stare de repaus, ci va avea întotdeauna o minusculă mişcare reziduală. Oamenii de ştiinţă ştiu de mult timp că aceste fluctuaţii explică zgomotul aleatoriu ale receptorilor de unde ultrascurte sau al circuitelor electronice, limitând nivelul la care pot fi amplificate semnalele. Până şi iluminarea în bandă fluorescentă îşi bazează funcţionarea pe fluctuaţiile în vid. O particulă subatomică încărcată şi ataşată de un resort fără frecare, ar trebui să „sară în sus şi nu în jos” o vreme, şi apoi, la temperatura de zero absolut, să se oprească din mişcare. Energia din câmpul Punctului Zero continuă să pună în mişcare particula, astfel încât nu ajunge să se oprească niciodată, ci se mişcă în continuare pe resort (perpetuum mobile sau miracol).

În lumea cuantică, câmpurile cuantice nu sunt mediate de forțe, ci de schimbul de energie, care este constant redistribuit într-un model dinamic. Acest schimb constant este o proprietate intrinsecă a particulelor, astfel încât chiar şi particulele „reale” nu sunt nimic altceva decât minuscule noduri energetice, care apar din şi dispar în câmpul fundamental, pentru un timp extrem de scurt. Conform teoriei câmpului cuantic, entitatea individuală este trecătoare şi nesubstabţială. Particulele nu pot fi separate de spaţiul gol din jurul lor. Acest fel de emisie şi de reabsorbţie a particulelor virtuale se petrece nu doar printre fotoni şi electroni , ci cu toate particulele cuantice din univers. Câmpul Punctului Zero este depozitantul tuturor câmpurilor, tuturor stărilor energetice şi tuturor particulelor virtuale fiind câmp de câmpuri. Orice schimb al oricărei particule virtuale realizează energie. S-a calculat că energia totală a Câmpului Punctului Zero depăşeşte toată energia din materie cu un factor de 10⁴⁰. Aşa cum spunea marele fizician Richard Feynmanr, energia dintr-un singur metru cub de spaţiu este suficientă pentru a fierbe toate oceanele lumii. Existenţa Câmpului Punctului Zero, o mare fundamentală de energie, implică faptul că întreaga materie din univers este interconectată prin unde, care sunt răspândite în timp şi spaţiu şi pot să se desfăşoare la nesfârşit, legând o parte a universului cu oricare altă parte a lui. Ideea Câmpului ne oferă chiar o explicaţie ştiinţifică pentru multe noţiuni metafizice, cum ar fi credinţa chineză în forţa vieţii sau ”qi”, descrisă în textele străvechi ca fiind ceva înrudit cu câmpul energetic. Ba trimite şi la relatarea din Vechiul Testament privind primele cuvinte ale LUI DUMNEZEU: „Să fie lumină”, din care a fost creată materia.

S-a demonstrat, prin calcule fizice, că fluctuaţiile undelor din CPZ asigură mişcarea particulelor subatomice şi că mişcarea tuturor particulelor din univers generează la rândul lor CPZ, un fel de „buclă de feedback” auto-generator în întregul cosmos, care se reîmprospătează continuu şi rămâne constantă, dacă nu este perturbată într-un anumit fel. De asemenea, înseamnă că noi şi întreaga materie a universului suntem conectaţi cu cele mai îndepărtate puncte ale cosmosului prin undele cele mai lungi de CPZ.

Undele subatomice ale Câmpului întipăresc constant o înregistrare a formei oricărui lucru sau fenomen. Ca purtător de mesaje şi de înregistrări ale tuturor lungimilor de undă şi ale tuturor frecvenţelor, CPZ este un fel de umbră a universului, pentru totdeauna, o imagine în oglindă şi o înregistrare a tuturor lucrurilor care au existat vreodată, adică CPZ este începutul oricărui lucru din univers. Cu toate că întreaga materie este înconjurată de energia punctului zero, care bombardează un obiect dat în mod uniform, au fost momentele în care turbulenţele câmpului au putut să fie măsurate.

Alfonso Rueda, fizician şi specialist în matematici aplicate, ajunge să redescopere una din axiomele fundamentale ale lumii, F=m.a emisă de Newton, prin derivarea din electrodinamică. Acesta demonstrează că proprietatea inerţiei, pe care o manifestă toate obiectele din lumea fizică, era pur şi simplu rezistența la accelerarea prin CPZ. Inerţia este o forţă care provoacă încetinirea particulelor ce se deplasează într-un câmp magnetic. În acest caz, câmpul magnetic este o componentă a CPZ, reacţionând cu particulele subatomice încărcate. Cu cât este mai mare obiectul, cu atât el conţine mai multe particule şi cu atât este mai puternic ţinut pe loc de câmp.

Această descoperire ne arată că aspectul corporal pe care îl numim materie şi căreia fizica, de la Newton încoace, i-a atribuit o masă proprie, era o iluzie. Tot ce se întâmpla era că această mare fundamentală de energie se opunea accelerării prinzând particulele subatomice ori de câte ori împingeam câte un obiect. Masa, în concepţia lor era un dispozitiv de „contabilizare” un „deţinător de loc temporar” al unui efect de reacţie mai general al vidului cuantic. Ecuaţia lui Einstein E=mc², arată că energia (entitate fizică distinctă în univers) se transformă în masă (altă unitate fizică disinctă), era doar o reţetă pentru calcularea cantităţii de energie necesară pentru a crea aparenţa de masă, deci materia nu este o proprietate fundamentală a fizicii. Asta înseamnă că nu există două entităţi fizice fundamentale – ceva material şi altceva imaterial – ci doar una singură : ENERGIA.

Orice lucru din lume, orice ţinem în mână indiferent cât de dens, cât de greu, cât de mare, la nivelul cel mai de bază se reduce la o mulţime de sarcini electrice care interacţionează cu o mare fundamentală de câmpuri electromagnetice şi alte câmpuri energetice – un fel de forţă electromagnetică de rezistenţă sau de frânare. Masa nu este echivalentul energiei; masa este ENERGIE. Sau, chiar mai profund, nu există masă. Există doar sarcină.

În privinţa levitaţiei, aceasta este clasificată în categoria fenomenelor psihokinetice, fiind capacitatea oamenilor de a face ca obiectele (sau ei înşişi) să se deplaseze în absenţa oricărei forţe cunoscute.

Levitaţia poate fi posibilă în sens fizic doar dacă gravitaţia ar fi manipulată într-un anumit fel.

Legarea gravitaţiei de energia CPZ a rezolvat o serie de enigme cu care s-au confruntat fizicienii de mai multe veacuri. A răspuns, de exemplu, la întrebarea de ce gravitaţia este slabă şi de ce nu poate fi ecranată (CPZ care este atotprezent, nu poate fi complet ecranat) .

O problemă spaţială a fizicii cuantice „Ce dă masă (ori inerţie) unui obiect, astfel încât e nevoie de un efort pentru a-l pune în mişcare şi exact acelaşi efort pentru a-l reduce la starea iniţială?”,

a fost rezolvată de cercetătorii Hoisch-Rueda-Puthoff care au demonstrat că atât inerţia cât şi gravitaţia, sunt fenomene electromagnetice rezultate din interacţiunea cu acest câmp – Câmpul Punctului Zero. Această teorie deschidea perspectiva – oricât de depărtată a unui „vehicul spaţial” antigravitaţional, şi chiar posibilitatea mai fantastică de a controla inerţia.

Mai târziu Hoisch, Rueda şi Daniel Cole de la IBM au publicat o comunicare în care demonstrau că universul are propria sa structură în Câmpul Punctului Zero. În concepţia lor, vidul produce acclerarea particulelor, accelerare care la rândul său determină aglutinarea particulelor în energie concentrată sau ceea noi numim materie.

Hal Puthoff, înţelegând implicaţiile metafizice ale mării fundamentale de energie (CPZ), că materia nu este stabilă, ci doar un element esenţial în marea de energie, înconjurătoare, întâmplătoare, s-a gândit că ar fi atunci posibil să folosească acest lucru ca o matrice vidă, pe care puteau fi înscrise tipare, coerente, în special aşa cum „CPZ” imprimase tot ceea ce se întâmplase vreodată în lume prin codificarea interferenţei undelor. Acest tip de informaţii ar putea explica structurile coerente ale particulelor şi ale câmpului. Însă ar putea fi şi scări ascendente către alte structuri posibile de informaţii, cum ar fi câmpurile coerente în jurul organismelor vii, sau ar putea chiar să acţioneze ca o ”memorie” non-biochimică în univers. Ar putea fi posibilă chiar şi organizarea acestor fluctuaţii printr-un act de voinţă.

CREIERUL UMAN ȘI FIZICA CUANTICĂ

În studiile de laborator întreprinse de Karl Pribram, acesta a descoperit capacitatea unică a undelor cuantice de a stoca enorme cantităţi de informaţii în totalitate şi în trei dimensiuni, într-o hologramă optică pe bază de laser, dar şi de capacitatea creierului nostru de a citi aceste informaţii şi de a crea lumea cu ajutorul lor. Mecanismul pe baza căruia funcţionează holografia are de-a face cu proprietăţile undelor care permit codificarea informaţiilor şi de asemenea, cu proprietatea specială a unui fascicul laser, care proiectează o lumină pură cu o singură lungime de undă, ce acţionează ca o sursă perfectă pentru a crea tiparele de interferenţă.

Proprietatea ciudată a imaginii holografice este că fiecare porţiune minusculă de informaţie codificată, conţine ansamblul imaginii. Într-un anumit sens, holograma este chiar stenograma potrivită pentru interferenţa undelor – limbajul energiei LUI DUMNEZEU (Câmpul Punctului Zero).

Aplicarea ecuaţiilor matematice folosite de Heisenberg în fizica cuantică, de către echipa lui Pribram a demostrat că acestea descriau şi procesele desfăşurate în creierul uman. Pribram a ajuns astfel la concluzia că ceva fierbinte şi viu, cum era creierul funcţiona conform lumii fantomatice a teoriei cuantice.

Atunci când observăm lumea, creierul nostru vorbeşte cu sine şi cu restul corpului nu prin cuvinte sau imagini, nici prin impulsuri chimice sau prin biţi, ci prin limbajul interferenţei undelor: limnajul fazei, al amplitudinii şi al frecvenţei – „domeniul spectral”. Noi percepem un obiect „rezonând cu el”, „sincronizându-ne” cu el. A cunoaşte lumea înseamnă pur şi simplu a fi pe aceeaşi lungime de undă cu ea.

Arta de a vedea este arta de a transforma, Într-un sens, în actul observării noi transformăm lumea atemporală şi aspaţială a tiparelor de interferenţă în lumea concretă şi discretă a spaţiului şi timpului. Noi creăm spaţiu şi timp pe suprafaţa retinei noastre. Ca şi în cazul hologramei, cristalinul ochiului nostru preia anumite tipare de interferenţă şi apoi le transformă în imagini tridimensionale. Dacă noi proiectăm tot timpul imagini în spaţiul exterior imaginea noastră despre lume este în realitate o creaţie virtuală.

Atunci când observăm ceva pentru prima dată, conform teoriei lui K. Pribram, anumite frecvenţe rezonează în neuronii creierului nostru.

Aceşti neuroni trimit informaţiile despre aceste frecvenţe altui set de neuroni. Al doilea set de neuroni efectuează o translaţie Fourier a acestor rezonanţe şi trimite informaţiile rezultate unui al treilea set de neuroni care încep apoi să construiască un tipar ce va crea , în cele din urmă, imaginea virtuală a obiectului din spaţiu. Acest proces triplu facilitează corelarea de către creier a imaginilor separate care este uşor de realizat atunci când avem de-a face cu stenograma interferenţei undelor, dar extrem de greu în cazul unei imagini reale. După ce privim, creierul trebuie apoi să prelucreze aceste informaţii în stenograma tiparelor frecvenţei de unde şi apoi să le răspândească în creier printr-o reţea de distribuţie. Stocarea memoriei în tipare ale interferenţei de unde este deosebit de eficientă şi poate explica vastitatea memoriei umane. Undele pot reţine cantităţi inimaginabile de date mai mult de 280 de cvintilioane (280.000.000.000.000.000.000) de biţi de informaţii, care se presupune că ar constitui memoria umană medie acumulată în cursul unei vieţi de durată medie. Modelul holografic ar explica şi capacitatea de amintire instantanee, adesea ca imaginea tridimensională.

Teoriile lui K. Pribram privind rolul „distribuit” al memoriei şi limbajul „pe calea undelor” folosit de creier a întâmpinat rezistenţa biologului Paul Pietsch de la Universitatea Indiana.

În experimente anterioare, Pietsch descoperise că putea să înlăture creierul unei salamandre şi, cu toate că animalul intra în comă, îşi relua funcţiile imediat ce creierul era repus la loc. Dacă K.Pribram avea dreptate, atunci o parte din creierul salamandrei putea fi înlăturat sau repus la loc şi nu ar fi trebuit să-i influenţeze funcţia obişnuită. În peste 700 de experimente, Pietsch a extirpat o mulţime de creiere de salamandră. În experimente succesive a inversat, a tăiat, a feliat, a tocat şi chiar a trecut printr-o maşină de făcut cârnaţi creierele acestor salamandre supuse testelor. Dar, indiferent cât de brutal fuseseră mutilate sau micşorate în dimensiune, ori de câte ori ceea ce mai rămăsese din creier era repus la loc şi salamandrele îşi reveneau, ele îşi reluau comportamentul normal. Pornind de la o atitudine total sceptică, Pietsch a ajuns să fie unul din susţinătorii punctului de vedere al lui Pribram conform căruia memoria este distribuită în întregul creier.

Neurologii Russel şi Karem DeValois de la Universitatea Berkeley din California au descoperit că celulele creierului pisicilor şi al maimuţelor nu răspundeau la tiparele propriu-zise, ci la tiparele de interferenţă ale undelor componente. Nenumărate studii, efectuate de soţii DeValois şi descrise în cartea lor „Spatial Vision” arată că mulţimea de celule din sistemul vizual este acordată pe anumite frecvenţe. Alte studii efectuate de Campbell la Universitatea Cambridge din Anglia, precum şi din multe alte laboratoare, au arătat că şi cortextul uman poate fi acordat pe frecvenţe specifice. Acest lucru ar explica modul cum recunoaştem lucrurile ca fiind aceleaşi, chiar atunci când au dimensiuni extrem de diferite.

De asemenea, K.Pribram a demonstrat că creierul este un analizator de frecvenţe de mare fineţe. El a arătat că creierul are un anumit „înveliş” sau mecanism care limitează informaţiile astfel infinite ale undelor disponibile, pentru a nu fi bombardaţi de informaţiile nelimitate ale undelor cuprinse în energia LUI DUMNEZEU (Câmpul Punctului Zero).

În studiile sale de laborator, Pribram a confirmat experimentele care arătau că cortexul vizual al pisicilor şi maimuţelor răspundea unei game foarte înguste de frecvenţe. Russel DeValois şi colegii săi au arătat că şi câmpurile de recepţie din neoronii cortexului erau acordate pe o gnomă de frecvenţă extrem de îngustă. În studiile sale Campbell, de la Universitatea Cambridge, efectuate atât pe pisici, cât şi pe oameni, a demonstrat şi el că neoronii din creier răspundeau unei benzi limitate de frecvenţe. K.Pribram a mai dovedit că şi alte simţuri ale noastre: mirosul, gustul şi auzul funcţionează prin analiza frecvenţelor.

Noi nu vedem lucrurile „în sine”, ci doar informaţia lor cuantică, din care ne construim propria imagine despre lume. Perceperea lumii ţine de acordarea la energia LUI DUMNEZEU (Câmpul Punctului Zero).

Îu experimentele sale pe creiere de mamifere mici, Stuart Homeroff, Universitatea din Arizona, a găsit la fel ca şi Fritz Popp, că ţesuturile vii transmiteau fotoni şi că, în anumite zone ale creierului, avea loc o bună pătrundere a „luminii”. Homeroff a observat că microtubulii din celulele dendritelor şi neuronilor ar putea fi „conducte de lumină” acţionând ca nişte „călăuzitoare” de fotoni, transmiţând aceste unde de la o celulă la alta, în întregul creier, fără nicio pierdere de energie. S-ar putea chiar să funcţioneze ca trasee minuscule pentru aceste unde de lumină prin tot corpul. Oamenii de ştiinţă care lucrau în centre de cercetare din întreaga lume au început să fie de acord că creierul foloseşte procese cuantice. Kunio Yasue, specialist în fizica cuantică din Kyoto, Japonia a elaborat formula matematică care ajută la înţelegerea microproceselor neuronale şi mai arată că procesele creierului au loc la nivel cuantic şi că reţelele de dendrite din creier funcţionează în fond prin coerenţă cuantică.

Mari Jibu, de la Facultatea de Anestezie a Universităţii Okayama, din Japonia a formulat şi el teoria că transmiterea mesajelor cuantice din creier trebuie să aibă loc prin câmpuri vibraţionale de-a lungul microtubulilor din celule. S-a ajuns la teoria că microtubulii şi membranele dendritelor reprezintă Internetul (şi Intranetul) corpului. Fiecare neuron din creier se poate conecta în acelaşi timp şi poate „vorbi” cu oricare alt neuron, simultan, prin intermediul proceselor cuantice interioare.

Microtubulii ajută la ordonarea energiei discordante şi creează coerenţa globală a undelor corpului – un proces numit „Super radianţă” apoi permite acestor semnale coerente să pulseze prin restul corpului.

Odată coerenţa realizată, fotonii pot să călătorească de-a lungul conductelor luminoase ca şi cum ar fi transparente, fenomen numit „transparenţă autoindusă”. Fotonii pot pătrunde în miezul microtubulilor şi pot comunica cu ceilalţi fotoni din întregul corp, inducând cooperarea „colectivă” a particulelor subatomice din microtubulii întregului creier. Aşa se explică unirea gândirii şi a conştiinţei şi faptul că noi nu gândim o mulţime de lucruri disparate în acelaşi timp.

Prin acest mecanism, coerenţa, devine contagioasă, transmiţându-se de la celule individuale la ansambluri de celule, iar în creier, de la anumite ansambluri de celule neuronale la altele. Ar mai furniza o explicaţie pentru funcţionarea instantanee a creierelor noastre, cu secvenţe între a zece mia şi a mia partea dintr-o secundă, cerând ca informaţiile să fie transmise cu 100-1000 de metri pe secundă – viteză care depăşeşte capacităţile oricăror conexiuni cunoscute între axonii sau dendritele din neuroni. Super-radianţa de-a lungul conductelor de lumină ar putea, de asemenea să dea o explicaţie unui fenomen observat de mult timp – tendinţa tiparelor din electroencefalogramă de a se sincroniza.

Hameroff a observat că electronii alunecă uşor de-a lungul acestor conducte de lumină fără a „se încurca” în mediul lor – adică, fără a se stabili într-o singură stare. Asta înseamnă că ei pot rămâne în stare cuantică – condiţie a tuturor stărilor posibile, permiţând creierului să aleagă în cele din urmă una dintre ele. Aşa se poate explica liberul arbitru, voinţa liberă de a alege a individului. În orice clipă, creierele noastre fac opţiuni cuantice transformând stări potenţiale în stări reale. Fizicienii italieni Del Dindice şi Preparata au susţinut prin dovezi experimentale teoria lui Hameroff, conform căruia conductele de lumină ar conţine câmpuri energetice coerente în interiorul lor.

Microtubulii sunt goi şi în interiorul lor nu se află decât apă. Unele molecule de apă din celulele creierului sunt coerente, iar această coerenţă se extinde la 3 nanometri sau chiar mai mult în afara citoscheletului celulei. Există o probabilitate foarte mare ca apa din interiorul microtubulilor să fie tot ordonată. Această idee ne conduce să apreciem că un anumit tip de proces cuantic, care creează coerenţă cuantică, are loc în interior. De asemenea această focalizare a undelor ar produce fascicule cu un diametru de 15 nanometri – exact dimensiunea miezului interior al microtubului.

Toate aceste observaţii ne conduc spre concluzia că, conştiinţa ar fi un fenomen global, care are loc peste tot în corp şi nu doar în creierul nostru. Conştiinţa la nivelul ei cel mai profund, ar fi lumină coerentă.

Se poate aprecia că universul ar fi o imensă pânză dinamică de păianjen, având schimburi energetice şi o substructură fundamentală care ar cuprinde toate variantele posibile ale tuturor formelor posibile ale materiei. Natura nu ar fi nici oarbă, nici mecanicistă, ci deschisă, inteligentă şi cu ţel precis, utilizând un proces de învăţare coeziv prin conexiunea inversă sau feedback, în care informaţiile sunt schimbate între organisme şi mediul lor înconjurător. Mecanismul ei unificator nu ar fi o greşeală fericită, ci informaţiile care au fost codificate şi transmise peste tot în acelaşi timp. Biologia ar fi un proces cuantic. Toate procesele din corp, inclusiv comunicarea celulară ar fi declanşată de fluctuaţii cuantice şi toate funcţiile cerebrale superioare, cum ar fi conştiinţa, par să funcţioneze tot la nivel cuantic.

Descoperirea explozivă a lui Walter Schempp privind memoria cuantică lansează cea mai incredibilă dintre toate ideile: memoria de scurtă durată şi de lungă durată nu se află deloc în creierul nostru, ci este stocată în energia LUI DUMNEZEU (Câmpul Punctului Zero). Ervin Laszlo merge mai departe şi susţine că creierul este pur şi simplu mecanismul de regăsire şi de citire a mediului de stocare absolut, energia LUI DUMNEZEU (Câmpul Punctului Zero). Asociaţii lui Pribram din Japonia au lansat ipoteza că ceea ce noi considerăm memorie este doar o emisie coerentă de semnale din energia LUI DUMNEZEU (Câmpul Punctului Zero) şi că amintirile de lungă durată sunt doar grupări structurate ale acestor informaţii sub formă de unde. Aşa se poate explica de ce o asociere măruntă declanşează adesea o dezlănţuire de imagini, sunete şi miresme. Ar putea explica şi de ce, mai ales în cazul memoriei de lungă durată, amintirea este instantanee şi nu cere un mecanism de scanare pentru cernerea informaţiilor strânse de-a lungul anilor. Conform acestei teorii, creierul nostru nu este un mediu de stocare ci un mecanism de receptare în toate sensurile, iar memoria este pur şi simplu un văr mai îndepărtat al percepţiei obişnuite.

Creierul regăseşte informaţiile vechi la fel cum prelucrează informațiile noi, prin transformarea holografică a tiparelor interferenţei undelor. Şoarecii lui Lashley cu creierele prăjite, erau capabili să-şi reamintească traseul, deoarece aminitirea nu fusese arsă în primul rând. Orice mecanism de recepţie ar fi rămas în creier – şi aşa cum a demonstrat Pribram procesul era distribuit în tot creierul – el se re-acorda la memorie prin energia LUI DUMNEZEU (Câmpul Punctului Zero). Se poate chiar aprecia că toate procesele noastre cognitive superioare rezultă din interacţiunea cu energia LUI DUMNEZEU (Câmpul Punctului Zero). Acest tip de interacţiune constantă ar putea explica intuiţia şi creativitatea – şi felul în care ne vin ideile în explozii sau cascade de revelaţii, uneori fragmentar, însă adeseori ca un tot miraculos. O intuiţie fulgerătoare ar putea fi pur şi simplu o conectare bruscă la coerenţa energiei LUI DUMNEZEU (Câmpul Punctului Zero).

Schimbul de informaţii pe care corpul uman îl face cu un câmp nestatornic de fluctuaţii cuantice sugerează ceva mult mai profund despre lume: capacităţile umane de cunoaştere şi de comunicare ar fi mult mai profunde şi mai extinse decât le înţelegem noi astăzi. Fenomenul şterge şi graniţele individualităţii noastre – însuşi sentimentul că suntem separaţi de lume şi de celelalte fiinţe. Dacă fiinţele se reduc la interacţiunea dintre particulele cu sarcină şi un câmp şi la transmiterea şi primirea informaţiilor cuantice, unde anume ne terminăm noi şi unde începe restul lumii. Unde este CONŞTIINŢA – în interiorul corpurilor noastre sau în exterior, în energia LUI DUMNEZEU (Câmpul Punctului Zero). Într-adevăr, nu ar mai exista „în exterior”, dacă noi şi restul lumii am fi atât de intrinsec interconectaţi.

Implicaţiile acestui fapt sunt prea importante pentru a nu ţine seama de ele.

Ideea unui sistem bazat pe tipare şi schimburi energetice, având memoria şi căile de acces şi de regăsire în energia LUI DUMNEZEU (Câmpul Punctului Zero), sugerează numeroase posibilităţi pentru fiinţele umane şi pentru relaţia lor cu lumea.

Ignorând efectul energiei LUI DUMNEZEU (Câmpul Punctului Zero) s-a eliminat posibilitatea interconectării şi în mod implicit a fost anulată găsirea unei explicaţii ştiinţifice pentru multe tipuri de miracole.

Este un fel de înlăturare, de excludere a LUI DUMNEZEU. Implicarea omului, chiar şi numai ca observator în energia LUI DUMNEZEU, este determinată. Un electron nu este o entitate clară, ci există ca potenţial, ca nepropoziţie sau ca sumă, din toate probabilităţile, până când îl observăm sau îl măsurăm, punct în care electronul „îngheaţă” într-o anumită stare. Imediat ce am terminat de observat sau de măsurat, electronul se „re-topeşte” în eterul posibilităţilor. O componentă a acestei interpretări este noţiunea de „complementaritate” – conform căruia nu ştim niciodată, în acelaşi timp, totul despre o entitate cuantică cum ar fi un electron. Exemplul clasic este poziţia şi viteza , dacă descoperim informaţii despre un aspect – unde se află, de exemplu – nu putem determina şi încotro ori cu ce viteză se îndreaptă. Acest lucru ne sugerează să interpretăm că dezordinea sau manifestarea aleatorie este o trăsătură de bază a naturii de unde rezultă cu certitudine că la nivel subatomic, nu există macanism cauzal în univers. Deci aşa numitele procese aleatorii binare ar putea fi prezise, chiar influenţate. Ceea ce pare să pună capăt manifestării aleatorii este un observator viu. Una din legile fundamentale ale fizicii cuantice afirmă că un eveniment în lumea subatomică există în toate stările posibile, până când în actul observării sau al măsurării îl „îngheaţă” sau îl ţintuieşte într-o stare mică. Procesul este cunoscut din punct de vedere tehnic drept „colapsul” funcţiei de undă, în care „funcţia de undă” înseamnă starea tuturor posibilităţilor. Deşi nimic nu există într-o stare mică independent de un observator, putem descrie ceea ce vede observatorul, dar nu şi pe observatorul însuşi. S-a inclus momentul observării în ecuaţiile matematice, însă nu şi conştiinţa observatorului. Nu există ecuaţie pentru observator.

În fizica lui Newton , fizica clasică nu trebuie să se vorbească de un observator; conform versiunii acesteia privind realitatea, un obiect se găsea acolo, indiferent dacă îl priveam sau nu. Lumea cuantică ar fi o lume perfect ermetică a potenţialului pur, care devine reală – şi într-un anumit sens, mai puţin perfectă – atunci când este intreruptă de un intrus. Dacă observatorul uman fixează un electron intr-o anumită stare, în ce măsură influenţează, el (sau ea) realitatea la scară mare?

Efectul observatorului sugerează că realitatea apare din energia primordială a LUI DUMNEZEU doar odată cu implicarea CONŞTIINŢEI VII. Concluzia logică era că lumea fizică ar exista în starea ei concretă numai dacă noi suntem implicaţi în ea, adică nimic nu ar exista independent de percepţia noastră. Apare atunci în mod logic şi firesc întrebarea în ce măsură ordinea din univers era legată de acţiunile și de intenţiile fiinţelor umane. Dacă însăşi conştiinţa a creat ordinea – sau într-un anumit fel, a creat într-adevăr lumea – acest lucru ar sugera o capacitate a fiinţelor umane mult mai mare decât înţelegeam în mod obişnuit.

Au oare conştiinţele vii anumite proprietăţi asemănătoare câmpului cuantic, permiţându-i să-şi extindă influenţa în lume? Dacă este aşa, ar fi posibil să facem mai mult decât să observăm? Putem să tragem concluzia că, în actul participării noastre ca observator în lumea cuantică, am putea fi un factor de influenţă, un creator, capabil să influenţăm şi direcţia în care se va îndrepta observatul. Un efect cuantic înrudit, sugerat de cercetările întreprinse de J.B.Rhine, biolog şi parapsiholog, în domeniul precogniţiei şi percepţiei extrasenzoriale, este posibilitatea non-localizării sau acţiunii la distanţă: teoria conform căruia două particule subatomice, aflate odată în imediata apropiere, par să comunice la orice distanţă, privită prin prisma experimentărilor privind percepţia extrasenzorială (ESP) ar putea să se manifeste şi în lumea luată în ansamblu.

Helmut Schmidt dovedeşte în ce măsură conştiinţa umană poate să influenţeze anumite feluri de sisteme probabilistice în esenţă dacă mintea putea influenţa materia. Studiul ştiinţific elaborat cât se poate de riguros, participanţii fiind toţi oameni obişnuiţi, fără superstaruri paranormale printre ei, a dovedit capabilitatea acestora să influenţeze generarea aleatorie a maşinilor printr-un simplu act de voinţă. Cu rigoare ştiinţifică şi precizie tehnologică, Robert John şi Brenda Dunne de la Universitatea Princeton au obţinut dovada, ideilor considerate până atunci de domeniul experienţei mistice sau al celor mai excentrice ficţiuni ştiinţifice influenţării maşinilor în sensul intenţiei operatorilor. Acest lucru era adevărat, indiferent de tipul de aparat folosit. A fost astfel infirmat postulatul lui Descartes că mintea era izolată şi distinctă faţă de trup, făcându-se o distincţie clară între minte-spirit şi materie. Alte cercetări cu ajutorul aparatelor „REG” (generatoare de Evenimente Aleatorii) au scos în evidenţă că nu doar oamenii au o influenţă asupra lumii fizice. Un savant francez numit René Peoc’h a efectuat un experiment ingenios cu pui de găină şi pui de iepure, obţinând acelaşi tip de ifluenţă.

Imediat ce ieşeau din ou, un aparat mobil REG le era „impus” drept „colşcă”. Robotul era apoi aşezat în afara grilajului unde stăteau puii şi era lăsat să se deplaseze liber, Peoc’h mergând pe urmele sale. După un timp, dovada era clară – robotul se deplasa către pui mai mult decât dacă s-ar fi mişcat aleatoriu. Dorinţa puilor de a fi alături de cloşca lor era o „intenţie implicită” care părea să se fi avut un efect în atragerea maşinii mai aproape de pui.

În cazul puilor de iepure, a aşezat pe aparatul mobil REG o lumină puternică, care nu le plăcea deloc puilor de iepure. Când s-au analizat datele experimentului a reieşit că puii au „avut succes” în a determina aparatul să stea departe de ei.

Dacă relaitatea rezulta dintr-o anumită interacţiune elaborată a conştiinţei cu mediul, atunci conştiinţa, ca şi particulele subatomice ale materiei, ar putea să se bazeze pe un sistem de probabilităţi. Una din legile de bază ale fizicii cuantice este că entităţile subatomice pot să se comporte fie ca particule (obiecte concrete, ca localizare bine stabilită în spaţiu), fie ca unde (zone de influenţă difuze ori fără granită care pot curge prin sau pot interfera cu alte unde). Se naşte firesc întrebarea, dacă nu cumva conştiinţa are o dualitate similară. Fiecare conştiinţă individuală are propria sa „delimitare”, însă este capabilă să se comporte şi ca „undă”, stare în care poate trece peste orice barieră sau distanţă, pentru a schimba informaţii şi a interacţiona cu lumea fizică. În anumite momente, conştiinţa subatomică intră în rezonanţă – ar avea aceeaşi frecvenţă cu o anumită materie subatomică.

Dacă o persoană poate să influenţeze aparatele, s-a pus problema în ce măsură poate fi amplificat fenomenul atunc când doi sau mai mulţi oameni ar încerca să influenţeze apartul în tandem. Rezultatele sintetizate pot fi evaluate astfel:

perechile de acelaşi sex tindeau să aibă un

efect slab; se situează sub nivelul rezultatelor individuale

cuplurile de sexe diferite, ale căror membri

se cunoşteau între ei, au obţinut un efect de trei ori şi jumătate mai puternic decât rezultatele individuale.

perechile „unite”, adică acele cupluri aflate

într-o relaţie, aveau cel mai profund efect, ajungând să aibă un efect de aproape şase ori mai puternic decât efectul fiecărui operator în parte.

Efectele depind de un anumit fel de rezonanţă între conştiinţele celor doi participanţi. Apropierea creează coerenţă, la fel cum două unde cu aceeaşi fază amplifică un semnal.

În funcţie de genul participanţilor a rezultat că femeile sunt mai bune decât bărbaţii sî îndeplinească mai multe sarcini în acelaşi timp, în timp ce bărbaţii sunt mai buni atunci când se concentrează asupra unei sarcini. S-ar putea ca bărbaţii să aibă un impact mai direct asupra lumii, pe căi microscopice, în vreme ce efectele generate de femei sunt mai profunde.

Legat de feedback (reacţia inversă privind rezultatele) s-a pornit de la premiza că asigurarea unui feedback imediat – anunţarea operatorului despre felul în care influenţa aparatul şi realizarea unei afisări atractive sau a unui aparat cu care oamenii să se poată implica într-adevăr, ar ajuta decisiv la obţinerea unor rezultate bune. Acest lucru l-ar atrage pe operator în proces şi l-ar ajuta să intre în „rezonanţă” cu aparatul. Pentru ca lumea mentală să interacţioneze cu lumea fizică, o afişare atractivă era foarte importantă în înşăturarea acestei separări. Cu toate astea, operatorii reuşeau să aibe rezultate la fel de bune – uneori chiar mai bune – atunci când nu aveau niciun fel de feedback.

S-a mai experimentat o pistă, în sensul folosirii unor imagini atractive pe un computer care le schimba aleatoriu.

Ideea era ca operatorii să-şi menifese voinţa ca aparatul să afişeze o imagine de mai multe ori decât cealaltă. S-a presupus că o imagine atrăgătoare ar acţiona ca o răsplată pentru intenţia lor prin vizualizarea mai mult timp a imaginii preferate.

Examinarea datelor acestui studiu din prespectiva răsplătirii prin imagine, imaginile care dăduseră cele mai bune rezultate intrau toate într-o categorie similară: iconografic arhetipală, ritualică sau religioasă. Era doemniul visului, neexprimat sau nearticulat – imagini care, prin însăşi concepţia lor, erau realizate cu intenţia de angajare a inconştientului. Intenţia venea din străfundurile minţii inconştiente. Folosirea unor dispozitive care să-l facă pe operator să funcţioneze la nivel conștient, funcționează ca o barieră. În loc să amplifice trezirea „conştientă” a operatorilor, din contră o diminuează. Mintea inconştientă are capacitatea de comunicare cu lumea fizică „sub-tangibilă” – lumea cuantică a tuturor posibilităţilor. Această „legătură” a minţii neformate şi a materiei se transformă ea însăşi în ceva tangibil, în lumea fizică. Acest model este perfect explicabil dacă include energia LUI DUMNEZEU (Câmpul Punctului Zero) şi biologia cuantică propusă de Pribram , Popp şi ceilalţi. Atât mintea inconştientă, o lume anterioară gândirii şi intenţiei conştiente cât şi componenta „inconştientă” a materiei, energia LUI DUMNEZEU (Câmpul Punctului Zero), există într-o stare probabilistică a tuturor posibilităţilor. Mintea subconştientă este un substrat preconceptual din care apar conceptele, în energia LUI DUMNEZEU (Câmpul Punctului Zero) este un substrat probabilistic al lumii fizice. Este vorba de minte şi de materie la nivelul cel mai de bază. În această dimensiune subtangibilă, posibil de origine comună, ar avea rost să existe o probabilitate mai mare a interacţiunii cuantice. Atunci când pătrundem destul de adânc în lumea cuantică, s-ar putea să nu mai existe deosebire între mental şi fizic. Ar putea să existe doar conceptul. S-ar putea să fie doar conştiinţa care încearcă să dea sens unui potop de informaţii. S-ar putea să fie doar una, energia LUI DUMNEZEU (Câmpul Punctului Zero) şi capacitatea materiei de a se organiza în mod coerent. Aşa cum au teoretizat Pribram şi Hameroff, conştiinţa rezultă din superradianţă, o cascadă a undelor de coerenţă subatomică – atunci când particulele cuantice individuale, cum ar fi fotonii, îşi pierd individualitatea şi încep să acţioneze ca o singură unitate. Din moment ce fiecare mişcare a fiecărei particule, din cadrul fiecărui proces biologic este oglindită în energia LUI DUMNEZEU (Câmpul Punctului Zero), coerenţa noastră se extinde în afară, în lumea exterioară.

Conform legilor fizicii clasice, în mod special conform legilor entropiei, mişcarea în lumea neînsufleţită se îndreaptă întotdeauna către haos şi dezordine. Totuşi coerenţa conştiinţei reprezintă cea mai măreaţă formă de ordine cunsocută în natură şi studiile sugerează că această ordine ar putea să dea formă şi să creeze ordine în lume. Atunc când dormi ceva sau intenţionăm ceva, un act cere o foarte mare unitate de gândire, coerenţa noastră ar putea să fie, într-un anumit sens, contagioasă.

La nivelul cel mai profund studiile întreprinse pe această direcţie mai sugerează că realitatea este creată de fiecare dintre noi numai prin atenţia noastră. La cel mai jos nivel al minţii şi al materiei, fiecare din noi creează lumea. Noi avem capacitatea de a ne extinde propria coerenţă asupra mediului înconjurător. Prin simplul act de a dori, noi am putea să creăm ordine. Acest lucru reprezintă o putere aproape de neimaginat. Cel puţin la nivel subatomic, există ceva care poate fi numit influenţa minţii asupra materiei. Esenţa însăşi a creativităţii umane este capacitatea sa de a crea, de a organiza, chiar de a vindeca. Intenţionat sau nu, conştiinţa umană are puterea să ordoneze dispozitivele electronice aleatorii.

Studiile au atătat că este posibil ca o persoană să transmită altei perosane informaţii despre simbolurile aflate pe nişte cartoane, ori să mărească probabilitatea ieşirii unui anumit număr la aruncarea zarurilor.

CREDINȚA ESTE ȘTIINȚĂ

Afirmaţiile că DUMNEZEU există sau nu, precum şi întrebarea ce legatură are DUMNEZEU cu teologia şi ştiinţa ţin de fapt de logica umană, care prin definiţie nu se poate ridica la nivelul logicii divine. Nu poate cel creat să fie egal creatorului, el poate în cel mai bun caz, să descopere o serie de mici adevăruri care puse cap la cap, să înţeleagă că este produsul –creaţia – unei superinteligenţe, atotputernice, care se află atât în interiorul tuturor fenomenelor, dar şi simultan în interiorul lumii materiale cât şi în exteriorul tuturor fenomenelor.

În plus, DUMNEZEU se află dincolo de orice noţiune, de orice fenomen, de universul material, de existenţă şi non-existenţă.

Religia spune că DUMNEZEU există pentru că se referă la dubla calitate a Lui de a se afla simultan în interiorul dar şi în exteriorul lumii materiale, adică al existenţei. Religia crede în afirmația că DUMNEZEU se află în existență, adică în aceea parte a lui DUMNEZEZU ce se află în existență.

Ateii spun că DUMNEZEU nu există făcând referire la calitatea Lui de a se afla în non-existenţă, adică cred în aceea parte a Lui DUMNEZEU, ce se află în non-existenţă. Aici se sfârşeşte logica umană, care conchide din analiza celor de mai sus că avem două afirmaţii contradictorii, deci ilogice.

Ştiinţa intervine pe măsura dezvoltării ei tehnologice şi ne arată că legile micro şi macrocosmosului nu ţin de logica umană şi ţin de o altă logică, în speţă a lui DUMNEZEU, atotputernic şi omniscient, pe care o denumim logică divină. Atâta timp cât nu putem face saltul calitativ de a întelege că DUMNEZEU nu este o persoană fizică şi nu are un nume propriu ci este o fiinţă transcedentală, creator şi stăpân al cerului şi pământului, atotputernic, veşnic, nemărginit, necuprins, infinit în inteligenţă, voinţă şi orice perfecţiune, care fiind o substanţă spirituală unică, absolut simplă şi neschimbătoare trebuie considerat superior faţă de tot ce există sau poate fii gândit în afară de El, nu vom putea desluşi logica divină.

Trebuie să fie clar pentru cititorul nostru că DUMNEZEU a creat universul şi legile divine, adică El se află dincolo de orice noţiune, de orice fenomen, de orice lege, adică El nu se supune legilor universului pe care l-a creat pentru creaţia sa “omul”. Legea cauzalităţii, în care “omul” vede că totul are o cauză, cauză care şi ea la rândul ei este un fenomen ce are o altă cauză nu se aplică în cazul lui DUMNEZEU, care nu e născut, nu e făcut şi nici nu este creat pentru că El este etern. El a fost, este şi va exista întotdeauna. Cât timp este muritor, omul se supune legii cosmice a cauzei şi efectului nu va înţelege natura spiritului divin. În starea de iubire, fiinţa umană atinge contopirea cu DUMNEZEU şi poate înţelege cum este El: fără început, fără sfârşit şi fără cauză.

Fără a avea capacitatea înţelegerii legilor care ne-au fost date spre binele nostru, şi a întelege privilegiul libertăţii totale de a face tot ce dorim, fără nici o restricţie, prin liberul arbitru, fără a înţelege că de noi depinde viaţa noastră, şi că nu DUMNEZEU are ceva personal cu fiecare dintre noi în parte, singuri ne autopedepsim prin încălcarea legilor vieţii. DUMNEZEU nu a pedepsit, nu pedepseşte şi nici nu va pedepsi niciodată pe nimeni. Prin liberul arbitru, am primit în dar voinţă proprie, deciziile sunt ale noastre şi trebuie să suportăm consecinţele acestora, conform legii cauzei şi efectului. Găndurile, vorbele, faptele noastre, într-un cuvănt vibraţiile noastre, în corpurile noastre produc transformări pozitive sau negative care pot provoca în funcţie de natura lor, stări de bine sau de rău.

Să nu uităm că apa din corpul uman, în proporţie de 70-80%, are dubla capacitate de a memora și transmite informaţii vibraţionale. Însuşi ADN-ul uman poate fi modificat prin vibraţiile gândurilor şi cuvintelor noastre.ADN-ul uman transportă lumina în corp şi se constituie ca o antenă pentru razele cosmice.

Desigur, pentru unele instituţii reprezintă o erezie faptul că prin conştiinţă putem afecta mediul în care trăim. Ştiinţa, prin ultimile sale descoperiri ne transformă din victime pasive, care aşteptăm doar să se întâmple ceva fără niciun motiv în proprii noştri arhitecţi. S-a demonstrat ştiinţific că obiectul atenţiei noastre modifică realitatea însăşi, adică trăim într-un univers interactiv. Observând lumea într-un loc, schimbăm într-un anumit fel ceea ce se întâmplă în alt loc prin efectele cuantice. Acţiunea fantomatică la distanţă, cum a numit-o Einstein, nu are nicio definiţie raţională a realităţii care să permită explicarea acesteia. Influenţa, în anumite condiţii, a conştiinţei umane asupra energiei cuantice, omniprezentă în univers, ne face să ne punem întrebările referitoare la realitatea în care trăim, şi cine suntem în cadrul acestei realităţi.

Din observatori devenim „participanţi” datorită faptului că ne concentrăm atenţia asupra unui anumit loc, și ne implicăm conştiinţa, la un moment. În câmpul conştiinţei nu există o graniţă clară, care să ne indice unde ne terminăm noi şi unde începe restul universului, deci putem concluziona că sub formă de energie totul este interconectat.

Aşa cum am mai spus, trăim într-un univers interactiv, în care schimbăm lumea din jurul nostru, prin gândurile, sentimentele şi credinţele noastre. Deci putem afirma că tot ceea ce trăim este într-o legătură directă cu ceea ce credem. Concluzia care se desprinde este că pentru a ne modifica viaţa, liberul-arbitru, trebuie să fim atenţi la modul în care ne utilizăm convingerile şi credinţele. Îndoctrinarea că sentimentele şi credinţele nu au nici-un efect asupra universului în care trăim s-au prăbuşit odată cu apariţia fizicii şi mecanicii cuantice.

Ştiinţa ne arată că suntem continuu într-un câmp de energie inteligentă care reacţionează în funcţie de noi, rearanjându-se în prezenţa sentimentelor noastre ce pornesc din inimă. Paradigma că suntem simpli observatori ne-a exclus din insăşi ecuaţia vieţii şi realităţii, făcându-ne nişte neajutoraţi, care suntem la cheremul zeilor, forţelor oculte etc.

Fiecare în parte şi împreună, conştient şi inconştient, noi toţi alegem ce perspectivă să avem despre noi şi care credem că este adevărul despre lume. Realitatea vieţilor noastre o reprezintă conştiinţa noastră care modelează substanţa cuantică din care este făcut totul. Totul are legatură cu ceea ce acceptăm despre lume, despre capacităţile şi limitele noastre şi despre noi înşine.

Vieţile noastre cotidiene ne arată că suntem o componentă puternică a lumii noastre, fizica cuantică făcându-ne din victime neajutorate exact opusul.

Universul, lumea şi corpul nostru sunt alcătuite dintr-un câmp comun de energie în care odata ce au fost conectate fizic şi apoi separate, se comportă ca şi cum ar fi încă legate, datorită fenomenului numit încâlcire, complicaţie, inseparabilitate.

ADN-ul uman influenţează direct ce se întămplă în acest câmp comun de energie, în aşa fel ce pare să sfideze legile timpului şi spaţiului.

Conştiinţa umană (prin sentimentele şi emoţiile ce o însoţesc) modifică direct ADN-ul, care la rândul lui afectează ceea ce se întămplă în câmpul comun de energie când ne schimbăm credinţele despre corpul şi lumea noastră, câmpul traspune acea schimbare în realitatea vieţilor noastre. Din cele de mai sus rezultă că ne naştem cu capacitatea naturală de a crea şi de a ne modifica corpul şi lumea.

Conştiinţa şi rolul nostru în ea, sunt verigile ce lipsesc din teoriile despre modul în care funcţionează realitatea. Asta ne defineşte ca parte din tot ceea ce vedem şi experimentăm, decât ca parte separată, lipsită de contribuţie şi victime neajutorate. Suntem astfel reintroduşi –ca specie umană- înapoi în ecuaţia universului. Dintr-o dată avem convingerea că forţa vieţii este în noi şi nu depindem de ştiiinţa şi tehnologia lumii exterioare.

În cartea sa „Profetul”, Kahlil Gibran ne spune: „Niciun om nu-ţi poate spune mai mult decât ceea ce se află, pe jumătate adormit, în zorile cunoaşterii sale”, adică ne spune că nu putem fi învăţaţi ceva ce nu ştim deja. Venim pe lume, ştiind deja cum să ne folosim de conştiinţă. Rezultă din concluzionarea celor prezentate mai sus că ne trăim viaţa pe baza a ceea ce credem. Dincolo de orice altceva ce am putea face în vieţile noastre, credinţele care ne preced acţiunile reprezintă fundamentul a tot ce preţuim, visăm, devenim şi realizăm.

Ştiinţa ajunge din urmă tradiţiile noastre spirituale şi indigene cele mai sacre, care ne-au spus dintotdeauna că lumea nu este nimic altceva decât o reflectare a ceea ce acceptăm în cadrul credinţelor noastre. Avănd acces la o astfel de putere care există deja în noi, a spune ca opiniile noastre sunt importante pentru viaţă este mult prea puţin. Credinţele noastre sunt insăşi viaţa! Credinţele noastre provin din ceea ce ne spune ştiinţa, istoria, religia, cultura şi familia, adică esenţa aptitudinilor şi limitelor noastre se bazează pe ce ne spun alţii. Dacă vieţile noastre se bazează pe ceea ce credem, ce-ar fi daca aceste credinţe sunt greşite?

Prin capitularea completă în faţa unei asemenea posibilităţi, descoperim libertatea care ne spune cine suntem cu adevărat. Personal, cred că eliberarea fiecăruia începe cu momentul în care ne întrebăm cine suntem în Univers. În acel moment, totul –de la modul în care ne percepem, până la modul în care iubim- se va schimba. Trebuie sa se schimbe deoarece noi înşine ne transformăm, în prezenţa acestor înţelegeri mai profunde.

Descoperirile cuantice ale ultimilor ani au dus la un mod nou si radical de a ne gândi la noi înşine şi la cum funcţionează universul. De fapt, acest nou mod de găndire este atăt de radical, încât atacă insăşi ceea ce ştiinţa ne-a cerut să credem timp de aproape trei sute cincizeci de ani. În loc să se bazeze pe lucrurile certe din trecut, noile descoperiri i-au forţat pe cercetători să-şi reconsidere părerile despre modul de funcţionare al universului. În unele privinţe, au trebuit să pornească de la zero. Probabil că cea mai mare mutaţie în gândire a fost înţelegerea faptului că materia insăşi – substanţa din care sunt făcute lucrurile- nici măcar nu există în felul în care credem noi.

În loc să ne gândim că universul este făcut din „lucruri” –cum ar fi atomii, de exemplu, care sunt separaţi şi au efecte minore asupra altor lucruri, teoriile cuantice sugerează că universul şi corpurile noastre sunt alcătuite din câmpuri de energie în permanentă schimbare şi care interacţionează între ele pentru a crea lumea noastră, în moduri care pot fi descrise mai degrabă ca posibilităţi, decât ca certitudini. Acest lucru este important pentru noi, deoarece suntem parte din energia care interacţionează. Iar faptul că devenim conştienţi de acest aspect schimbă totul.

Când recunoaştem că suntem prinşi în plasa dansuluienergiei care scaldă creaţia, acest lucru ne schimbă părerea despre noi, despre ce am crezut că este universul si despre cum credem noi că funcţionează lumea noastră.

Poate că şi mai important este faptul că rolul nostru se schimbă din observatori pasivi în agenţi puternici ai schimbării, ce interacţionează cu aceeaşi materie din care toate sunt făcute. Iar părerea noastră despre originea acestei materii se schimbă si ea extrem de rapid. Putem spune că ştiinţa este un limbaj-unul dintre multele care ne descrie pe noi, universul, corpurile noastre şi modul în care funcţionează lucrurile. În perspectiva mecanicistă asupra cosmosului a lui Newton, universul este definit de particule al căror comportament poate fi cunoscut şi prevăzut în orice moment.

Fizica cuantică priveşte universul în mod diferit. În ultimii ani, oamenii de ştiinţă au realizat tehnologia care a făcut posibilă documentarea comportamentului straniu –şi uneori miraculos- al energiei cuantice, care formează esenţa universului şi a corpurilor noastre, de exemplu:

Energia cuantică poate exista în două forme diferite: ca particule vizibile, sau ca unde invizibile. Energia este prezentă în ambele cazuri, doar că se face cunnoscută în forme diferite.
O particulă cuantică poate fi doar într-un singur loc, în două locuri în acelaşi timp, şi chiar în mai multe locuri simultan. In teresant este faptul că, indiferent de distanţa fizică aparentă dintre aceste locuri, particula acţionează ca şi când ar fi încă conectată.
Particulele cuantice pot comunica între ele în diferite momente în timp. Ele nu sunt limitate de concepte precum trecut, prezent şi viitor. Pentru o particulă cuantică, atunci este acum şi acolo este aici.

Aceste lucruri sunt foarte importante, întru-cât suntem alcătuiţi din aceleaşi particule cuantice care se pot comporta în mod miraculos, în anumite condiţii. Întrebarea care se pune este: Dacă particulele cuantice nu sunt limitate de „legile” ştiinţei –cel puţin aşa cum le ştim noi astăzi- iar noi suntem alcătuiţi tot din aceleaşi particule, atunci şi noi putem să facem lucruri miraculoase.

Cu alte cuvinte, comportamentul pe care fizicienii îl numesc „anormal” dovedeşte limitările noastre ştiinţifice, sau ne arată de fapt altceva? Este oare posibil ca libertatea în timp şi spaţiu, pe care o manifestă aceste particule, să ne dezvăluie libertatea care poate exista în viaţa noastră.

Luând în consideraţie toate cercetările, documentarea şi experienţa directă a celor ce şi-au depăşit limitele proprii credinţe, eu cred cu fermitate că răspunsul este un DA hotărât.

Singura diferenţă dintre aceste particule izolate şi noi este că, noi suntem alcătuiţi dintr-o mulţime de astfel de particule, conectate prin substanţa misterioasă care umple locurile pe care le credeam „goale”, o formă de energie pe care de abia începem să o înţelegem. Recenta recunoaştere a acestei forme de energie, de către ştiinţa acceptată, ne-a catapultat către un mod nou şi aproape holistic de a ne percepe pe noi in univers.

Dacă particulele din care suntem alcătuiţi pot comunica instantaneu între ele, pot fii în două locuri în acelaşi timp şi chiar schimba trecutul, prin alegeri făcute în prezent, atunci putem face şi noi acelaşi lucru.

Evanghelia lui Toma oferă un minunat exemplu de credinţă puternică. În paginile acestui text gnostic controversat, identificat ca o înregistrare a cuvintelor lui Iisus, maestrul descrie cheia vieţii în această lume. El explică cum uniunea dintre gând şi emoţie creează o putere care poate efectiv să schimbe realitatea: „Când din acestea două (gândul şi emoţia) veţi face una”, începe El, „veţi deveni Fii omului şi când îi veţi spune muntelui „Mută-te”, el se va muta.”

Puterea credinţei şi sentimentul asociat reprezintă esenţa înţelepciunii, care a fost păstrată în cele mai minunate, mai pure, mai izolate şi mai îndepărtate locuri care au rămas în lumea de azi. Puterea credinţei umane şi modul în care o poţi transforma într-o forţă puternică a fost păstrata ca un secret bine păzit, ascuns în noi oare, de noi înşine, atât de mult timp încât am uitat-o, deşi este la vedere?

Există multe explicaţii referitoare la cum a putut fi pierdută o cunoaştere atât de importantă , timp atât de îndelungat şi de ce a fost ascunsă de fapt. Primul pas pentru trezirea forţei credinţei este de a înţelege cum funcţionează. Când vom reuşi asta, ne vom oferi nici mai mult, nici mai puţin decât darul de a vorbi în „cuantică” şi de a programa universul.

Credinţele noastre au puterea de a schimba cursul evenimentelor în univers – literalmente, de a întrerupe şi redirecţiona timpul, materia şi spaţiul ca şi evenimentele ce au loc în cadrul lor. Ultimile descoperiri ştiinţifice sugerează că actul nostru de a observa lumea este, în sine, un act creator. Credinţa este „programul” care creează tipare în realitate. Credinţa a devenit locul unde ştiinţa, credinţa religioasă şi chiar spiritualitatea îşi găsesc un numitor comun, ca atare cel mai important lucru de cercetat.

Este interesant faptul că, în timpurile moderne încrederea şi credinţa au devenit aproape sinonime, încât în dicţionar se foloseşte unul dintre ele, pentru a-l defini pe celălalt şi invers.

Aşa cum am menţionat anterior, faptele sunt cele care separă ştiinţa de credinţă sau încredere. Deşi ele se pot schimba – şi de multe ori o fac, pe măsură ce noi condiţii sunt descoperite, definiţia general acceptată a ştiinţei este „cunoaşterea sau sistemul de cunoaştere care se ocupăcu adevăruri generale sau cu operarea legilor generale, în special cele obţinute şi testate prin metode „ştiinţifice”.

Conform acestei definiţii, studierea puterii credinţei ca experienţă consecventă, repetabilă ce poate fi învăţată, este o ştiinţă. Cu alte cuvinte, dacă acţionăm într-un anume fel, ne putem aştepta la un anumit rezultat. Adoptând acest mod de gândire în ceea ce priveşte credinţa, o putem considera o ştiinţă.

Dezvăluirea misterului credinţei ca ştiinţă s-ar putea dovedi una dintre cele mai importante descoperiri ale timpurilor moderne. În acest fel, am putea descoperi ca ne-am oferit nouă inşine puterea de a schimba durerea şi suferinţa care au chinuit lumea noastră, încă din cele mai vechi timpuri. Cheia e să aflăm cum să ne înţelegem credinţele. Trebuie să descoperim un mod de a le gândi într-un cadru a ceva deja cunoscut şi uşor de explicat – ceva asemănător unui computer. Dacă vom putea conceptualiza credinţa ca pe un program al conştiinţei, atunci va fi simplu.

Deci, putem defini CREDINŢA ca siguranţa ce vine din a accepta ce credem în mintea noastră că este adevărat şi din ceea ce simţim în inima noastră că este adevărat.

Credinţa este o experienţă universală, pe care o putem înţelege, împărtăşi şi dezvolta ca pe un agent important al schimbării. Următoarele idei pun bazele unei descoperiri despre ce e credinţa şi cum o putem folosi ca pe o tehnică interioară deosebit de puternică.

Credinţa este un limbaj, şi nu unul oarecare. Atât tradiţiile străvechi cât şi ştiinţa modernă descriu credinţa ca pe o cheie de acces către insăşi „materialul” din care este compus universul. Prin urmare, fără cuvinte sau expresie exterioară, experienţa aparent nesemnificativă, pe care o numim „credinţă”, este limbajul care accesează materia cuantică a corpurilor şi lumii noastre.

Credinţa este o experienţă personală. Toţi avem credinţe. Experienţa fiecărei persoane în raport cu ele este diferită. Nu există modalităţi bune sau rele de a crede şi nu este nimic ce ar trebui, sau nu ar trebui să facem. Nu există poziţii străvechi în care să stea corpul nostru şi nici vreo aşezare sacră a degetelor şi mâinilor. Dacă ar fi, atunci puterea credinţei s-ar limita doar la cei care îşi stăpânesc perfect corpul şi membrele.

La fel, credinţa reprezintă mai mult decât credem noi cu mintea. Este mai mult decât o carte, un ritual, o practică, sau descoperirile altei persoane care să ne arate adevărul.

Credinţa este acceptarea a ceea ce am trăit, văzut sau aflat de noi inşine.

Credinţa este putere personală. Credinţele noastre deţin întreaga putere de care avem nevoie, pentru orice schimbare alegem să facem: puterea de a trimite comenzi de vindecare spre sistemul nostru imunitar, spre celule stem şi spre ADN, de a vindeca rănile noastre cele mai adânci, de a da viaţă celor mai mari bucurii şi de a crea efectiv realitatea noastră de zi cu zi. Prin credinţele noastre, deţinem darul singurei şi celei mai mari forţe din Univers: capacitatea de a ne schimba vieţile, corpurile şi lumea prin alegerile pe care le facem.

Pentru a înţelege puterea credinţelor, trebuie să le cercetăm cum se formează ele mai exact şi unde se localizează în corp. Deşi sunt asociate cu sentimentele, ele intră într-o categorie care acţionează oarecum diferit faţă de o simplă mânie sau bucurie. Când vom identifica această subtilă – dar importantă- diferenţă, va deveni clar cum ne putem schimba credinţele, atunci când nu ne mai sunt de folos.

Ca să existe un efect al credinţelor asupra lumii din jurul nostru, trebuie îndeplinite două condiţii:

În primul rând, trebuie să existe ceva prin care credinţele noastre să se transmită, un mediu care să poarte experienţele noastre interioare, dincolo de corp
În al doilea rând, credinţele noastre trebuie sa aibă puterea de a face ceva în lumea fizică. Cu alte cuvinte, trebuie să rearanjeze atomii din care este compus universul, pentru a face ceva să se întâmple.

Nu există nici o îndoială că noile descoperiri ne arată că ambele atribute se regăsesc în credinţele noastre.

Atât descoperirile ştiinţifice, cât şi principiile spirituale recunosc că spaţiul dintre lume şi noi (pe care în trecut l-am crezut a fi gol) indiferent cu îl numim sau cum este el definit nu e câtuşi de puţin gol. Câmpul, Mintea Lui DUMNEZEU, reprezintă canalul dintre experienţele noastre interioare de credinţă şi lumea care ne înconjoară. Astăzi, ştiinţa descrie forţa aceasta drept o formă de energie care există deja pretutindeni, în orice moment, şi care a fost aici încă de pe vremea bing-bang-ului. Existenţa acestui cămp implică două aspecte care afectează direct puterea credinţei. Deşi aceste principii pot contrazice multe reguli ale ştiinţei şi spiritualităţii, ele „deschid uşa” unui mod nou de a privi lumea şi de a ne trăi viaţa.

Primul principiu sugerează că, atâta vreme cât totul există în Mintea Lui Dumnezeu, totul e conectat. Dacă lucrurile sunt conectate, atunci ceea ce facem într-un loc, trebuie să influenţeze ce se întâmplă în alte locuri. Influenţa poate fi uriaşă sau mică, în funcţie de un număr de factori pe care îi vom discuta mai târziu. Ideea e că experienţa noastră interioară într-un loc are puterea de a influenţa lumea în alt loc. Această putere include producerea de efecte fizice.
Al doilea principiu sugerează că Mintea Lui Dumnezeu este holografică, asta însemnând că orice parte din câmp conţine tot ce există în câmp. Adică, atunci când stăm în sufragerie şi credem în vindecarea unei persoane dragi aflată de partea cealaltă a lumii, ca şi cum s-a realizat deja, esenţa credinţei noastre e deja la destinaţie. Cu alte cuvinte, schimbările pe care le iniţiem în noi înşine sunt deja prezente peste tot, ca tipar în matrice.

Descoperirile ştiinţifice din ultimii o sută de ani ne arată de ce credinţele noastre despre lume pot influenţa efectiv lumea. Efectele credinţelor se bazează pe tipare de energie – aceeaşi energie din care este alcătuit totul. Când reducem lumeade zi cu zi la tipare din această energie, dintr-o dată puterea noastră de a schimba realitatea nu e doar logică, ci foarte logică.

Ceea ce urmează este o schemă care desenează legătura generală dintre energie, atomii din realitate şi credinţă:

1 → 2 → 3 → 4 → 5

în care:

Energia electrică şi magnetică formeză atomii de materie
O schimbare în energie modifică atomii
Inimile noastre produc cea mai puternică energie electrică şi magnetică din corp
Sentimentele/credinţele pornite din inimă creează unde elctrice şi magnetice, care se transmit în lumea de dincolo de corpurile noastre
Pe măsură ce ne schimbăm credinţele, schimbăm energia care formează atomii lumii noastre.

Este clar că ştiinţa nu are toate răspunsurile în ceea ce priveşte modul exact în care credinţele noastre afectează realitatea. Dacă le-am avea, am trăi probabil într-o lume foarte diferită. Însă ceea ce ne spune ştiinţa ca fiind sigur este că inima se află în centrul câmpurilor magnetic şi electric care comunică cu organele.

Studiile arată, de asemenea, că aceste câmpuri nu se limitează doar la interiorul trupului nostru. De fapt, ele au fost măsurate şi ajung până la distanţe de doi metri şi jumătate în afara corpului, valoare obţinută ţinând seama de performanţa aparatelor de măsurat. Specialiştii consideră ca fiind foarte probabil, ca aceste distanţe să fie în realitate de câţiva kilometri depărtare faţă de locul unde se află inima fizică

Un studiu din anul 1993 a prezentat documentat faptul că informaţiile codificate în emoţiile noastre joacă un rol important în modul în care inima îi spune creierului ce substanţe chimice (hormoni, endorfine şi alte substanţe ce ţin de întărirea sistemului imunitar) să producă în corp, în orice moment. Mai exact, emoţiile noastre îi spun creierului ce credem noi că avem nevoie în acel moment. Acest efect al comunicării dintre inimă şi creier este bine documentat de diferite lucrări ştiinţifice şi, în general, este acceptat de comunitatea medicală.

Ceea ce nu este la fel de bine documentat insă este modul exact în care credinţele noastre pot modifica lumea fizică. Am putea foarte bine descoperi că această „separare” aparentă între inimă, credinţă şi realitate este rezultatul direct al ştiinţelor care se ocupă de viaţă şi care au rămas în urmă faţă de cele mai uimitoare descoperiri ale zilelor noastre – descoperiri ce au invalidat principiile pe care aceste discipline se bazau.

Există o ierarhie a cunoaşterii, căreia trebuie să i se conformeze toate ştiinţele şi anume= când un domeniu al ştiinţei se bazează pe presupunerile unei alte ştiinţe, iar aceasta se modifică, tot ce se bazează pe acea ştiinţă trebuie să se schimbe. De exemplu, chimia se bazează pe fizică. Ştim de asemenea, că biologia se bazează pe principiile chimiei, care se bazează pe fizică şi aşa mai departe.

Astăzi ne gândim la univers sub formă de câmpuri de energie care există mai degrabă ca probabilităţi, decât ca un mecanism absolut previzibil. Când începem să privim lucrurile din această perspectivă, dispar toate limitările din trecut. Dintr-o dată, mecanismul care le permite credinţelor să modifice lumea fizică devine clar. Şi totul începe cu modul în care privim materia insăşi. Spre deosebire de vechea reprezentare mecancistă a atomului ce orbitează în jurul altor lucruri – ca un sistem solar în miniatură – atomul cuantic se bazează pe probabilitatea că energia se poate concentra într-un loc sau în altul, la un anumit moment dat.

Important aici este că energia este alcătuită parţial din câmpul electric şi cel magnetic – aceleaşi câmpuri pe care le creem prin gândurile din creier şi prin credinţele din inimă. Cu alte cuvinte, experienţele universale pe care le cunoaştem drept sentiment şi credinţă sunt denumirile pe care le dăm capacităţii corpului de a transforma experienţele noastre în unde electrice şi magnetice. Aici lucrurile devin interesante. Când câmpul electric sau magnetic al unui atom – sau ambele – se modifică, atomul se modifică: îşi modifică modul în care se comportă, precum şi modul în care se exprimă ca materie. Şi când atomul se modifică, la fel se întâmplă şi cu lumea noastră. Aceste efecte luate separat sau impreună reprezintă cheia care ne ajută să înţelegem puterea credinţelor pornite din inimă.

Studiile realizate la Institutul Heart Mathan au arătat că puterea electrică a semnalului inimii, este de până la 60 ori mai mare, în comparaţie cu semnalul electric emis de creierul uman, în timp de câmpul magnetic al inimii este de 500 ori mai mare decât cel al creierului. Important este că ambele câmpuri au puterea de a schimba energia atomilor, iar noi le creăm pe amândouă prin credinţele noastre! Când ne formăm în corp credinţe centrate în inimă, în limbajul fizicii, noi creăm o expresie electrică şi magnetică a lor, sub formă de unde energetice, care nu se limitează la inimă şi nici la bariera fizică constituită de pielea noastră. Deci, în mod clar, noi îi „vorbim” lumii din jurul nostru în fiecare moment al zilei cu un limbaj fără cuvinte: undele-credinţă din inima noastră. Inima omului este un traducător din credinţă în materie, transformănd percepţiile experimentelor (experienţele credinţelor şi imaginaţiei noastre, în limbaj codificat al undelor, care comunică cu lumea de dincolo de corpul nostru. Subiectul referitor la felul în care ne folosim „gândul” a devenit ştirea zilei. Este interesant însă faptul că experienţele asociate cu sentimentul şi emoţia, au rămas secundare în aceleeaşi discuţii, iar uneori nu sunt luate în seamă absolut deloc. Când se discută despre ele, nu e ceva neobişnuit să constaţi că sentimentul şi emoţia sunt considerate sinonime, contopite intr-o experienţă nebuloasă, cam neclară şi greu de definit.

Dacă putem cu adevărat să înţelegem ce ne spune puterea credinţei din inimă, despre lume, atunci viaţa capătă un înţeles cu totul nou. Devenim mai degrabă arhitecţi ai realităţii şi nu victime ale unor forţe misterioase, pe care nu le vedem şi nu le înţelegem. Însă, pentru asta trebuie să înţelegem nu doar cum îi vorbesc universului credinţele noastre, ci şi cum putem putem să modificăm conversaţia, schimbându-le (credinţele). Când vom realiza acest lucru vom programa, cu adevărat, universul. Şi totul începe cu înţelegerea celor trei experienţe separate şi totuşi înrudite, pe care le cunoaştem drept gând, sentiment şi emoţie.

Într-un text mistic străvechi scris în sanscrită, s-a găsit un desen care ilustrează modul în care am putea folosi gândul şi emoţia pentru a crea în corp, sentimente şi credinţe centrate în inimă. Cheia din acest desen este amplasarea centrilor energetici ai corpului, cunoscuţi drept „chakre” (termen sanscrit care înseamnă roţi de energie „care se învârt”). În sistemul sanscrit se face o distincţie între primele trei, începând din vârful capului în jos, şi cele trei inferioare de la baza coloanei în sus. Rolul pe care-l joacă aceste grupuri de chakre, în crearea credinţelor noastre, este cheia pentru a ajunge stăpânii vieţii noastre.

Când vom înţelege legătura dintre gânduri, sentimente şi emoţii, vom înţelege şi modul în care credinţele noastre au puterea de a influenţa lumea. În timp ce, la nivel fizic fiecare centru energetic este conectat la unul dintre organele sistemului endocrin, la nivel energetic, chakrele joacă roluri diferite în viaţa noastră.

Cele trei chakre inferioare ale creativităţii sunt, în general, asociate cu trăirea emoţiilor. Când ne gândim la aceşti centri ca energie pură, ei reprezintă singurele două emoţii fundamentale de care suntem capabili în viaţă: iubirea şi ceea ce credem că este opusul ei (frica).

Putem afirma că iubirea şi frica sunt două aspecte ale aceluiaşi lucru, două polarităţi ale aceleiaşi forţe: emoţia.

Emoţia este sursa de putere care ne împinge în viaţă. Iubirea sau frica reprezintă forţa care ne propulsează prin pereţii de rezistenţă şi ne catapultează dincolo de barierele care ne împiedică să ne îndeplinim scopurile, visele şi dorinţele. Exact la fel cum puterea unui motor trebuie stăpânită, pentru a fi folositoare, puterea emotiei trebuie canalizată şi concentrată pentru a ne servi în viaţă.

Cunoaştem cu toţii drama şi haosul care-i însoţeşte pe oamenii care abordează viaţa doar pe această bază.

Deşi cele două emoţii sunt o sursă de putere în viaţa noastră, aceasta poate fi o binecuvântare cu două tăişuri. Emoţiile ne pot ajuta sau ne pot distruge. Ce anume experienţă trăim este determinată de capacitatea noastră de a le stăpâni şi de a le oferi o direcţie. Şi aici intervine puterea gândului.

Gândurile sunt asociate cu cei trei centrii energetici superiori ai corpului nostru – chakre asociate cu logica şi comunicarea. În timp ce emoţia poate fi considerată o sursă de putere; gândurile sunt sistemul de ghidaj care o direcţionează, concentrând-o în moduri precise. Deşi gândurile noastre sunt importante în mod individual, ele au o putere redusă. Acest tampon de siguranţă impiedică gândurile pasagere care ne trec prin minte, să ne manifestăm în realitate. Fundaţia Naţională de Ştiinţă din SUA a anunţat că omul obişnuit are aproximativ o mie de gânduri pe oră. În funcţie de posibilitatea de a fi consideraţi sau nu „gânditori”, putem avea între douăsprezece mii şi cincizeci de mii de gânduri în fiecare zi. Din fericire pentru noi majoritatea gândurilor noastre trecătoare rămân doar scurte străfulgerări despre ce ar putea să fie, ce s-ar putea să fie, de acum încolo sau despre ce a fost.

Un gând neînsoţit de emoţia care să-l alimenteze este doar un gând – nu e bun sau rău, corect sau greşit. Gândul în sine nu are mare efect şi cea care rămâne în minte este imaginarea unei posibilităţi: sămânţa a ceea ce ar putea să fie, suspendată în timp – inofensivă şi relativ, fără putere. Gândul lipsit de combustibilul emoţiei care îl poate aduce la viaţă, de numeşte dorinţă. Deşi pot fi foarte bine intenţionate dorinţele noastre, au probabil un efect redus asupra corpului sau lumii noastre – până la trezire.

Când unim gândurile cu puterea emoţiilor creăm sentimente. Prin urmare un sentiment reprezintă uniunea a ceea ce gândim cu combustibilul iubirii sau fricii pentru gândul nostru. Bineînţeles că, deşi există doar două emoţii fundamentale – iubirea şi frica – putem avea un număt infinit de sentimente. De exemplu, mânie, compasiune, furie, invidie, recunoştinţă, îndoială, pace, etc. Sentimentele se află acolo unde este acţiunea şi pot determina cu adevărat materializarea lucrurilor. Sentimentele noastre pot schimba lumea.

Credinţa este o formă de sentiment. Când avem o credinţă cu privire la ceva, de obicei avem şi un sentiment faţă de ea – deseori, chiar intens. Orice îndoială cu privire la acest adevăr dispare rapid, când le ceri oamenilor să spună ce sentimente au faţă de unele subiecte cu rădăcini morale, care le declanşează cele mai profunde credinţe.

Condamnarea la moarte, cercetările pe celule stem, dacă să se predea creaţionismul sau evoluţionismul în şcoală, avortul şi eutanasierea sunt toate exemple de subiecte care declanşează în noi sentimente puternice în ce priveşte justeţea sau injusteţea lor. Deşi e posibil să nu fim conştienţi întotdeauna de poziţia noastră reală în legătură cu aceste subiecte, intensitatea reacţiei emoţionale pe parcursul unei conversaţii este un indice bun, care ne arată unde ne aflăm în raport cu cele mai noi dezbătute teme ale vremurilor noastre. Oricum, sentimentele noastre se bazează pe ceea ce credem.

Credinţele şi sentimentele asociate sunt limbajul care îi vorbeşte materialului cuantic din care este alcătuita realitatea noastră.

Pentru a descrie ce diferenţiază credinţele de sentimentele pe care le simţim – mânie, compasiune şi tristeţe, de exemplu să privim mai atent cum sunt create aceste sentimente. Am definit sentimentele ca rezultat al gândurilor alimentate de una dintre cele două emoţii posibile: iubire sau frică. Ce face din credinţă un caz special este faptul că uneori ea pare să se formeze fără gânduri – cel puţin fără gânduri de care să fim conştienţi.

Toţi am trăit experienţe în care o credinţă părea să existe fără să fi apărut de undeva, cum ar fi convingerea că suntem în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Deşi e posibil să nu existe un motiv evident pentru a crede asta, pur şi simplu, ştim că aşa este. De obicei, este în interesul nostru să ne onorăm credinţele, din moment ce le avem. Mai târziu, când suntem în siguranţă, putem să ne uităm în urmă şi să vedem ce anume a făcut ca „alarma noastră interioară” să se declanşeze. Şi să putem să descoperim că a fost declaşată de ceva de dincolo de emoţia de iubire sau de frică, ce crează în general sentimentele noastre. Acel ceva este puterea a ceea ce oamenii numesc, simplu, vibraţiile adevărului din rezonanţa corpului – sau, simplu, rezonanţă.

În cea mai simplă formă a ei, rezonanţa este un schimb de energie între două lucruri. Este o experienţă cu dublu sens, ce îi permite fiecărui „ceva” să se echilibreze cu celălalt. Rezonanţa joacă un rol uriaş în vieţile noastre. Experienţa a ceea ce credem nu e altceva decât rezonanţa dintre noi şi faptele cu care ne confruntăm. Pentru a înţelege mai clar ce este rezonanţa, să examminăm, de exemplu, vibraţiile a două chitare amplasate în colţuri opuse ale unei încăperi. Pe măsură ce ciupim coarda joasă a uneia dintre ele, aceeaşi coardă de la cel de-al doilea instrument va vibra, ca şi când ar fi fost ciupită. Deşi este în cealaltă parte a camerei şi nimeni nu a atins-o fizic, ea reacţionează la prima chitară, deoarece ele au abilitatea comună de a împărtăşi un anumit gen de energie. În acest caz, energia este sub forma undei care traversează spaţiul camerei. La fel se întâmplă şi cu credinţa în vieţile noastre. În loc să fim două chitare care reacţioneză vibraţional una cu cealaltă, noi suntem fiinţe de energie, cu capacitatea de a ne acorda corpurile şi de a împărtăşi anumite tipuri de energie. Când gândurile ne direcţionează atenţia spre un loc pe care îl vedem, spre cuvinte care se rostesc, sau spre un alt gen de experienţă, sinele fizic reacţionează la energia acestei experienţe. Când rezonează cu noi, apare o reacţie centrată în care ne spune că ceea ce am văzut sau auzit este „real” – cel puţin aşa este pentru noi, în acel moment. Asta face ca adevărul trupului nostru să fie foarte interesat.

Nu are importanţă dacă informaţia sau experienţa este reală. Nu despre acest adevăr este vorba. Persoana care simte rezonanţa crede că este adevărat. În acel moment, este adevărat pentru el sau ea. Cunoştinţele, percepţiile, judecata şi condiţionarea din trecut a acelei persoane dă experienţei forma a ceea ce ea simte în acel moment.

La fel de interesant este faptul că, o săptămână mai târziu, aceea persoană se poate confrunta cu o situaţie similară şi descoperă că nu mai rezonează cu ea. Deoarece nu rezonează, nu mai este reală. Se întâmplă astfel, întrucât filtrele percepţiei persoanei s-au schimbat, iar ea nu mai crede la fel ca săptămâna trecută.

În experienţa de a simţi adevărul trupului, oamenii au deseori senzaţii fizice, care le spun că rezonează cu ceea ce tocmai au trăit. Pielea de găină, ţiuitul în urechi şi înroşirea feţei, a părţii superioare a pieptului şi a braţelor sunt moduri obişnuite de exprimare ale adevărului trupului.

Rezonanţa este o experienţă cu dublu sens. Pe lânga faptul că ne spune când ceva este adevărat pentru noi, este şi un mecanism de apărare, care ne previne când există posibilitatea să fim într-o situaţie cu potenţial de pericol. De exemplu, când ne aflăm pe o stradă întunecată, am putea simţi că suntem în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Trupurile noastre „ştiu” asta iar simptomele rezultate pot varia de la o senzaţie uşoară de slăbiciune – ca şi când cineva ne-ar fi stors de energie – până la extrem, când experienţa sau informaţiile sunt atât de şocante pentru noi, încât ne trec transpiraţii reci, sau ne albim la faţă, pe măsură ce sângele se retrage, pregătindu-ne pentru reacţia de luptă sau de a fugi.

Este interesant că adesea avem aceleaşi reacţii când suntem minţiţi, cau cel puţin când ne confruntăm cu informaţii pe care corpul le simte ca neadevărate.

Nu trebuie să punem în practică, pentru a determina dacă ceva e bun pentru noi sau nu. Corpul ştie deja răspunsurile şi reacţionează prin semnale care ne sunt familiare. Acestea sunt experienţele care ne spun când să acceptăm ceva ca fiind adevărat şi când nu. Întrebarea este: Avem oare înţelepciunea, sau curajul, de a asculta?

Uneori ne putem folosi de instinctul nostru care ne spune dacă o experienţă ne va fi benefică sau nu, înainte de a o trăi. Asta este frumuseţea faptului că ne putem gândi la ceva, înainte să se întâmple. În mintea noastră, ne putem imagina şi verifica situaţia din toate unghiurile pentru a găsi argumente şi contra-argumente cât încă ea este doar o posibilitate. Oamenii de ştiinţă cred că noi suntem singura formă vie care îşi foloseşte gândirea în acest mod. Acesta ar putea fi motivul pentru care capacitatea pe care o avem de a ne gândi la credinţe şi convingeri, este o trăsătură atât de elastică a naturii umane.

Într-un articol din 2004, Dr. Rebecca Saxe, profesor la Institutul de Tehnologie din Massachusetts, departamentul de ştiinţe cognitive şi studiu al creierului, a informat că abilitatea de a raţiona în raport cu lucrurile în care credem „se dezvoltă” mai devreme, şi rezistă degradării mai mult timp decât alte genuri de raţionamente logice, structurate în mod similar.

Experienţa de a face afirmaţii, este un alt exemplu grăitor în ceea ce priveşte puterea gândului. Am cunoscut oameni care le foloseau în fiecare zi a vieţii lor – scrise pe foi de hârtie şi apoi lipite pe oglinda din baie, pe bordul maşinii sau pe monitorul de la serviciu. Le repetau de sute şi uneori de mii de ori pe zi.Întrebaţi dacă afirmaţiile lor chiar funcţionau spuneau că uneori da, de cele mai multe ori, nu. Explicaţia nerealizării era dată de faptul că persoana nu făcea decât să pronunţe nişte cuvinte, nu exista nici o emoţie în spatele lor.

Pentru ca noua situaţie să se materializeze în viaţa noastră, trebuie să alimentăm afirmaţiile cu puterea iubirii, ca şi când dorinţa ar fi deja împlinită.

Un gând impregnat de puterea voinţei produce sentimentul care îl transpune în viaţă. Când se întâmplă astfel, am creat atât o afirmaţie, cât şi o rugăciune. Ambele se bazează pe sentiment – mai exact pe sentimentul că rezultatul a fost deja obţinut. Studiile au arătat şi demonstrat că, în funcţie de cât de clari şi exacţi suntem, şansa de a obţine rezultatul dorit creşte.

O afirmaţie sau rugăciune pentru vindecare, încununată de succes, se va baza pe sentimentul provenit din faptul că rezultatul a fost atins. Este ca şi când persoana s-ar fi vindecat deja.

Prin recunoştinţa faţă de ceea ce s-a întâmplat deja, creăm schimbările care oglindesc sentimentul nostru.

Din ce în ce mai multe dovezi aduse de cercetători renumiţi sugerează faptul că durerea emoţională poate provoca tulburări cardiace. Mai exact, sentimentele negative nerezolvate, care stau la baza suferinţei cronice – credinţele noastre – au puterea de a crea boli fizice, pe care le definim drept tulburări cardiovasculare: tensiune arterială şi artere îngroşate.

James Blumenthal a identificat experienţele după durată, legate de teamă, frustrare, nelinişte şi dezamăgire, drept exemple de emoţii negative intense, care sunt distructive pentru inimă şi ne pun în pericol. Fiecare dintre ele face parte dintr-o categorie mai mare, pe care, în general, o identificăm drept „durere emoţională”. Studiile lui Blumenthal spun: poate că atunci când oamenii spun că acela a murit de inimă rea, ei spun de fapt că reacţiile emoţionale intense faţă de pierderi şi dezamăgiri pot provova un infarct. În limbajul vremurilor lor, tradiţiile vechi sugerează exact această posibilitate.

Credinţele noastre despre durerea nerezolvată pot provoca efecte fizice, care au puterea de a ne face rău şi chiar de a ne omorî.

Este clar că noi suntem mai mult decât elementele care alcătuiesc ADN-ul. Deşi ştiinţa trebuie să dovedească existenţa sufletului, ştim că el este forţa misterioasă care animă elementele sinelui nostru fizic. El este cel care aduce viaţă în corp. Iar aici găsim esenţa răaspunsului nostru. Când sufletul suferă, durerea este transmisă în corp, sub forma calităţii spirituale a forţei vitale cu care hrănim fiecare celulă.

Concluziile cercetărilor recente legate de biologia celulei, prin prisma fizicii cuantice sunt de natură să destrame determinismul genetico-biologic şi implicit al victimizării arătând că prin gândurile noastre se realizează de fapt fiecare aspect al realităţii personale.

Descoperiri ştiinţifice, legate de efectele biochimice ale funcţiilor creierului, arată că celulele din corp sunt afectate de gândurile noastre. Noua ştiinţă Epigenetica ne face să înţelegem legătura dintre minte şi materie, dintre conştiinţă şi viaţă. Ni se demonstrează că genele şi ADN-ul este controlat de semnalele din afara celulei, inclusiv de mesajele energetice ce emană din gândurile noastre pozitive şi negative.

Noua ştiinţă despre celulele inteligente, a căror membrană consituie creierul acestora împreună cu principiile fizicii cuantice, ne oferă răspunsul valabil atât pentru ştiinţa medicinii alopate, cât şi pentru filozofia şi practica medicinii complementare şi a vindecării spirituale. Natura membranei celulare – creierul magic – ne determină să spunem că suntem fiinţe spirituale nemuritoare, independente de corpurile noastre, iar genele nu controlează sistemele biologice. Comutatoarele „proteine” care ne controlează existenţa sunt activate sau dezactivate de semnalele care vin din univers. Fiecare proteină funcţională din corpul uman este realizată ca o imagine complement fizic electromagnetic a unui semnal din mediu, altfel ea nu ar funcţiona.

Rezultă clar, fără niciun dubiu, că suntem creați după imaginea mediului, a universului, adică a lui Dumnezeu. Evoluţia mediului înconjurător a permis ca şi oamenii să evolueze ca şi complemente ale acestuia, dar trebuie să ţinem seama că dacă schimbăm prea mult mediul nu mai putem să fim complementari cu el, şi dispărem. Se constată deja dispariţia altor organisme cu repeziciune.

Din studiile biologiei celulare a rezultat că facem parte dintr-un întreg, iar nerespectarea regulilor ne pune în pericol specia. Pe de altă parte a rezultat în urma numeroaselor studii întreprinse în acest domeniu că fiecare dintre noi are o identitate biologică, bine definită, unică am putea spune.

Există receptori de identitate la suprafaţa celulelor care disting, în cadrul speciei un individ faţă de altul.

O subgrupă bine studiată a acestor receptori numită auto-receptori sau antigenii leucocitari umani, are legătură cu funcţiile sistemului imunitar. Dacă auto-receptorii ar fi îndepărtaţi, celulele nu v-ar mai reflecta identitatea. Aceste celule fără auto-receptori ar fi tot celule umane, dar fără o identitate – ar fi doar celule umane generale.

Prin reamplasarea auto-receptorilor, ei vor reflecta din nou identitatea. În cazul donării de organe, trebuie căutată potrivirea cât mai apropiată dintre grupele de auto-receptori ai donatorului şi primitorului pentru ca reacţia de respingere lansată de sistemul imunitar al celui din urmă să fie cât mai blândă. Rezultă clar că identităţile noastre sunt diferite prin natura neasemănătoare a auto-receptorilor noştri. Pâna acum oamenii de ştiinţă nu au găsit doi indivizi care să fie la fel d.p.d.v. biologic. În urma cercetărilor întreprinse, oamenii de ştiinţă au descoperit că nu receptorii proteine, ci ceea ce activează aceşti receptori le dă indivizilor propria lor identitate. Setul unic de receptori de identitate ai fiecărei celule se află localizat pe suprafaţa exterioară a membranei, unde acţionează ca nişte „antene” şi descarcă semnalele complementare din mediu. Aceşti receptori de identitate „citesc” un semnal de SINE, care nu există în celulă, ci ajunge la ea din mediul înconjurător. Pentru a se înţelege mai uşor vom face o comparaţie plastică, considerând corpul uman ca fiind un televizor, iar noi suntem imaginea dupa ecran, care ştim că nu vine din interiorul televizorului. Identitatea noastră este o transmisiune a mediului primită prin intermediul unei antene. Dacă presupunem că televizorul se strică „moare”, luăm altul şi constatăm că după acordarea canalului imaginea transmisă este încă acolo, deşi primul televizor a „murit”. Moartea televizorului, ca receptor nu a omorât în niciun caz transmisiunea de identitate care vine de la mediu. În această analogie, televizorul reprezintă celula, antena acetuia este setul nostru complet de receptori identificatori iar transmisiunea este un semnal de la mediu.

Suntem tentaţi să credem că receptorii proteine ai celulei, adică antena televizorului este sursa transmisiunii. Receptorii celulei nu sunt sursa transmisiunii, elementele prin care „sinele” este descărcat din mediu. Pentru că mediul reprezintă „Tot Ceea Ce Este” – DUMNEZEU, iar antenele noastre auto-receptoare prind doar o bandă mică din spectrul total, noi reprezentăm cu toţii o mică parte din întreg, o mică parte din „DUMNEZEU”.

Înţelegând această relaţie, prin care „Sinele” este descărcat din mediu, putem să realizăm că identitatea noastră, „Sinele” nostru există în mediu, indiferent dacă şi corpul nostru se află aici, sau nu.

În cazul în care corpul „moare”, iar în viitor se va naşte un alt individ care are exact acelaşi set de receptori de identitate, acesta va capta identitatea primului individ, fiind prezent într-o lume de atâtea ori, cât se repetă naşterea unui individ cu aceiaşi receptori de identitate. Când corpul fizic „moare”, identitatea rămâne conţinută în vasta informaţie care cuprinde, în mod colectiv mediul inconjurător, deci transmisiunea rămâne.

În acest sens trebuie să arătăm că în cazul transplanturilor de organe, de la donatori morţi la subiecţii cu transplant apar modificări comportamentale şi psihologice. La început s-a crezut că este vorba de „memoria celulară”, adică ideea ca amintirile sunt cumva încorporate în celule. Celulele pot să-şi amintească că sunt celule de muşchi, sau celule de ficat, însă inteligenţa lor are o limită.

Celulele nu sunt dotate fizic cu mcanisme de percepţie, care pot să distingă şi să ţină minte diverse gusturi, de exemplu.

Memoria psihologică şi comportamentală se explică prin faptul că organele transplantate poartă receptorii de identitate originală ai donatorului şi mai captează din mediu aceleaşi informaţii. Cu toate că donatorul este mort, transmisiunea continuă, mecanismul membranei celulare este nemuritor.

Pornind de la aceste consideraţii de teoria nemuririi, putem dezvolta şi înţelege şi teoria reîncarnării.

O analogie mai aproape de realitate decât cea primară cu televizorul, ar fi aceea a comparării corpului uman cu o sondă spaţială pentru studierea Pământului, care primeşte informaţii de la un controler de mediu – spiritul. În decursul vieţii, experienţele legate de lumea noastră sunt transmise înapoi la acel controler – spiritul nostru. Deci caracteristicile modului în care ne trăim viaţa, influenţează caracteristicile „Sinelui” nostru. Această interacţiune corespunde conceptului de karma. Rezultă foarte clar că în funcţie de viaţa pe care o trăim pe Pământ, consecinţele acesteia durează mai mult decât corpurile noastre. Ceea ce facem în timpul vieţii poate să se întoarcă şi să ne bântuie, sau să ia forma unei versiuni viitoare a noastre. Putem spune, precum marii învăţători spirituali de-a lungul veacurilor, că fiecare dintre noi este un spirit în formă materială. Primele civilizaţii considerau că fiecare obiect material din natură avea un spirit. Culturile aborigene susţin că atât pietrele, aerul şi oamenii sunt pătrunse de spirit, de energie invizibilă. Aceasta este lumea fizicii cuantice, în care materia şi energia se contopesc una cu cealaltă.

Planeta trebuie considerată ca un singur organism ce trăieşte şi respiră şi care trebuie protejată.

Toate scrierile şi tradiţiile (orale) ale tuturor culturilor credinţelor popoarelor au ca numitor comun creaţia ca fiind realizată de către o entitate, a cărei reprezentare materială sau spirituală depinde de nivelul cunoştinţelor epocii respective.

Se constată astăzi că în ultimii două mii de ani nu au mai apărut noi religii, ci doar culte care constatând unele inadvertenţe în scrierile religioase, se dezic de acestea. Din religia creştină având la bază BIBLIA, sunt prezente azi în lume peste 39 000 de variante.

Multitudinea acestora rezidă de fapt din citirea BIBLIEI ad literam, teologic, conducând la neînţelegerea adevăratului mesaj care se doreşte a fi transmis. Este dovada cea mai pertinentă a ceea ce am arătat că la baza tuturor culturilor religioase stă o singură entitate, DUMNEZEU, care a creat lumea, şi nu 39 000 de entităţi – în condiţiile în care nivelul ştiinţific este un dat cert al credinţei umane.

Fiind mai uşor de înţeles pentru cititor am ales cu premeditare religia creştină din care au explodat peste 39 000 de culte. Trebuie să facem o distincţie clară între credinţa creştină şi religia creştină, deoarece însăşi etimologia cuvintelor credinţă şi religie este diferită. În cazul credinţelor avem de a face cu observarea în timp a unor fenomene şi explicitarea lor în funcţie de gradul de cunoaştere al timpului în care acestea sunt făcute. În cazul religiilor, avem la bază credinţele peste care se suprapun dorinţele oamenilor, adică introducem factorii aleatorii ce ţin de logica intereselor umane. Nu întâmplător se spune că RELIGIA este o POLITICĂ, iar POLITICA este o RELIGIE.

Se suprapune peste logica divină (legile de funcţionare a micro şi macrocosmosului), logica umană care ţine seama de interesele materiale ale omului, prin efectul de cauzalitate.

Desigur, fiind două lucruri complet diferite unele de natură spirituală şi altele de natură strict materială se nasc conflicte, contradicţii.

Adevărul uman este relativ, nu reprezintă o noţiune veşnică, deci acesta evoluează în timp având la bază capacitatea oamenilor de a răspunde la metaforele credinţelor.

Odată cu descifrarea metaforelor, adică decodarea practic a textelor credinţelor se ridică şi nivelul adevărului. În situaţia de faţă ne-am propus, eu şi D-voastră, să facem o analiză a metaforelor BIBLIEI, să încercăm împreună să decodăm legile fundamentale de funcţionare a universului. La sfârşitul acestor decodări, bineînţeles aceasta fiind posibil, o spunem de la început doar parțial, în funcţie de nivelul de cunoaştere ştiinţifică şi tehnologică.

Logica DIVINĂ, legile de funcţionare a universului creat de DUMNEZEU sunte legi pe care ştiinţele umane încearcă să le descifreze în condiţiile pragului de dezvoltare a tehnologiei capabile să asigure pârghiile creativităţii umane. Acesta este şi motivul pentru care adevărul nu este absolut ci relativ. Trebuie să nu uităm cele trei feluri de cunoştinţe la un moment dat:

1) Există cunoscute ştiute. Acestea sunt lucrurile despre care ştim că le cunoaştem.

2) Există necunoscute ştiute. Adică există lucruri despre care ştim că nu le cunoaştem.

3) Dar mai există şi necunoscute ştiute. Acestea sunt lucrurile despre care ştim că nu le ştim.

Când vom reuşi să decodăm întreaga BIBLIE vom constata şi că cele peste 39 000 de secţiuni vor dispărea şi va rămâne doar una, a ADEVĂRULUI.

Nu negăm nimic din BIBLIE, nu acuzăm pe nimeni de sectarism, încercăm doar să traducem pe înţelesul lumii de azi, legile care guvernează universul. Nu mică vă va fii mirarea când veţi constata pe măsură ce parcurgeţi lecturarea prezentului material, cum vi se ridică vălul necunoaşterii. Adevărurile pe care vi le prezint nu sunt inventate de mine, există scrise în BIBLIE de mii de ani.

În prezentarea de faţă am evitat utilizarea formulelor matematice, a expunerilor strict ştiinţifice, păstrând la fel ca în BIBLIE un stil literar de naraţie, considerând că lucrarea trebuie să se adreseze tuturor oamenilor indiferent de pregătirea educaţională.

În final veţi constata cu uimire că nu credinţa îi desparte pe cei ce fac parte din cele peste 39 000 de secţiuni ale creştinismului, ba din contră, aceasta i-a adunat, elementul care i-a divizat fiind de fapt necunoaşterea. Odată ridicat vălul necunoaşterii, oamenii se vor regăsi toţi în aceeaşi credinţă în cazul de faţă, al creştinismului.

Aşa cum am spus la început am luat să analizăm creştinismul ca să ne fie mai uşor să înţelegem mecanismul cunoaşterii umane, în pătrunderea legilor care guvernează universul, după care putem trece foarte uşor să analizăm şi celelalte credinţe. Ne va fi mult mai uşor să le înţelegem deoarece pricepând mecanismele de funcţionare ale universului, nu ne rămâne decât de făcut identificarea principiilor din credinţa creştină în celelalte credinţe.

Se poate spune în final că de fapt există o singură credinţă, cum de altfel ştiam de la început, pentru universul uman. Indiferent de rasă şi sex credinţa este unică, deci luptele între religii trebuie să dispară, iar oamenii să trăiască în adevăruri şi iubire, nu în minciună şi ură.

Lucrarea de faţă nu-şi propune să ridice sau să coboare nicio credinţă, nu le ierarhizează, iar faptul că am ales să fac studiul didactic pe BIBLIE, ţine de faptul că mi s-a părut edificator să discutăm întâi unificarea celor peste 39 000 de secţiuni ale creştinismului, iar după aceea să unific credinţele mapamondului.

Am folosit ştiinţele exacte în tratarea subiectului pentru că acestea nu pot da naştere la echivoc, nu se nasc polemici de interpretare filozofică, iar credinţele exprimă de fapt literar, adevăruri ştiinţifice.

Putem aprecia că unificarea credinţelor există în fapt când se porneşte de la numitorul comun al acestora, adică ştiinţa.

Aşa cum Iisus spune că nu a venit ca să distrugă învăţătura lui Moise, aşa şi noi spunem că nu ne-am propus să distrugem nicio credinţă existentă de la creearea Universului şi până astăzi. Noi am decodat nişte adevăruri ştiinţifice care ne-au fost transmise de mii de ani, dar pe care nu le-am înţeles, decât pe baza creşterii nivelului ştiinţific şi tehnologic.

Între credinţă şi ştiinţă este o unitate perfectă spre deosebire de lupta între religie şi ştiinţă. Cu bună ştiinţă se amplifică lupta între religii, rezultat al pierderii terenului de către teologi, în faţa noilor cuceriri ale ştiinţelor. Cum să-i mai convingi pe oameni de doctrina ta, când progresul ştiinţei şi tehnologiei face descoperiri extraordinare în toate domeniile ştiinţifice. Credinţa unică în DUMNEZEU, creatorul universului, va conduce la profunde schimbări în toate domeniile vieţii omului. Se vor produce transformări, dacă se va dori binele oamenilor.

Iisus spune că a venit nu să unească ci să dezbine, adică se cere dezvoltarea ştiinţei și nu rămânerea pe loc a cunoaşterii.

Lucrarea se dovedeşte a fi prezentată sub forma a trei părţi distincte şi anume:

– Nivelul actual al ştiinţei şi tehnologiei în direcţiile prezentate în BIBLIE sub forma unor metafore literare;

– Explicitarea unor metafore BIBLICE, la care nivelul ştiinţific atins azi ne permite;

– Măsurile care se impun a fi urmate de locuitorii planetei PĂMÂNT pentru a fi în concordanţă cu legile care controlează universul, dacă doresc să le fie bine

VIAȚA ȘI MEMBRANA CELULEI

Viața celulei nu este condusă de nucleul acesteia ci de membrana ei. Adevăratul secret al vieții se află în mecanismele prin care corpul nostru traduce semnalele mediului în elemente de comportament.

Biologii au descoperit că toate celulele vii au membrane și că toate membranele au aceeași structură elementară tristratificată care posedă o mare complexitate funcțională.

Însăși cele mai primitive organisme de pe planetă care reprezintă viața, procariotele, bacteriile și alți microbi sunt formate doar dintr-o membrană celulară care înconjoară o picătură de citoplasmă. O bacterie dezvoltă și ea procesele fiziologice elementare ale vieții la fel ca și celulele mai complicate. O bacterie mănâncă, digeră, respiră, secretă deșeuri și are chiar procese de prelucrare „neurologică”. Ea simte unde este mâncarea și se propulsează în acel loc, poate să recunoască toxinele și prădătorii și folosesc intenționat manevre de eschivă, pentru a se salva, adică dau dovadă de inteligență. Citoplasma procariotelor nu are niciun fel de organe aparente, cum se găsesc la celulele mai avansate, eucariote – cum ar fi nucleul și mitocondriile. În această situație singura structură celulară organizată, care poate fi considerată creierul procariotei este membrana sa celulară, caracteristică pentru toate formele de viață inteligentă.

În urma cercetărilor întreprinse în biologia celulară a rezultat că sunt două componente chimice principale ale membranei, fosfolipidele și proteinele. Fosfolipidele sunt compuse atât din molecule polarizate cât și din molecule nepolarizate, în funcție de tipul de legături chimice care le țin atomii laolaltă. Legăturile dintre moleculele polarizate au sarcini pozitive și/sau negative – ceea ce le dă și polaritatea. Sarcinile pozitive și negative ale acestor molecule le fac să se comporte ca niște magneți, care atrag sau resping alte molecule încărcate. Printre moleculele polarizate se numără apa și lucrurile care se dezvoltă în apă. Moleculele nepolarizate sunt uleiul și substanțele care se dizolvă în ulei. Între atomii lor nu există sarcini negative sau pozitive. Între cele două tipuri de molecule polarizate și nepolarizate nu se produce nicio interacțiune, nu se amestecă.

Partea nepolarizată a membranei nu lasă atomii sau moleculele cu sarcini negative sau pozitive să iasă prin ea, practic această parte de lipide este un izolator electric, care oprește invazia tuturor moleculelor, din mediul ei. Însă celulele nu ar putea să supraviețuiască, dacă membrana ei nu ar lăsa să treacă substanțele nutritive care în general sunt formate din molecule polarizate și încărcate. La fel, nici celula nu ar putea să-și elimine reziduurile polarizate.

În membrana celulei există însă proteine care permit transportarea substanțelor nutritive, a reziduurilor și a altor forme de „informație”. Proteinele nu lasă orice moleculă să intre în celulă – ci doar pe cele necesare pentru funcționarea, fără probleme, a citoplasmei. Există multe proteine integrale de membrană, care au nume diferite, însă din punct de vedere funcțional ele pot fi împărțite în două grupe: proteine receptoare și proteine efectoare. Proteinele receptoare sunt organele de simț ale celulei, echivalentul celor cinci simțuri ale omului. Receptorii funcționeză ca niște „nano-antene” moleculare, acordate pentru a răspunde la anumite semnale din mediu. Anumiți receptori se extind în interior de la suprafața membranei, alții se extind la exterior, pentru a monitoriza mediul intern al celulei sau pentru a monitoriza semnalele externe. Receptorii au o formă inactivă și una activă trecând de la o conformație la cealaltă, atunci când sarcina lor electrică se modifică. Atunci când o proteină receptoare face legătura cu un semnal din mediu, modificarea rezultată la nivelul sarcinilor sale electrice duc la modificarea formei acesteia, adoptând o conformație „activă”. Celulele au câte o proteină receptoare „acordată” special, pentru fiecare semnal din mediu, pe care trebuie să îl citească.

Unii receptori răspund la semnale fizice, cum ar fi de exemplu un receptor de estrogen, care este proiectat special pentru a fi complementar formei și distribuției electromagnetice într-o moleculă de estrogen. Odată receptorul de estrogen și molecula de estrogen legate într-o antrenare perfectă, sarcina electromagnetică a receptorului se schimbă, iar proteina trece la conformația ei activă.

„Antenele” receptorilor mai pot citi și câmpuri de energie vibrațională, cum ar fi lumina, sunetul și frecvențele radio. Antenele de pe aceaști receptori de energie vibrează ca niște diapazoane. Dacă o vibrație energetică din mediu rezonează cu antena unui receptor, aceasta va altera sarcina electromagnetică a proteinei, făcând receptorul să-și schimbe forma. Deoarece receptorii pot citi câmpurile energetice, noțiunea că numai moleculele fizice pot avea un efect, impact, asupra fiziologiei celulei este depășită. Comportamentul biologic poate fi controlat de forțe invizibile, cum ar fi gândul, la fel de bine cum poate fi controlat prin molecule fizice, cum ar fi penicilina – și acest fapt furnizează bazele științifice pentru medicina energetică, fără medicamente.

Proteinele receptoare nu au impact asupra comportamentului celulei în mod independent. Deși receptorul asigură o conștiență asupra semnalelor din mediu, celula tot trebuie să se angajeze într-o reacție corespunzătoare și care să susțină viața – iar aceasta este domeniul proteinelor efectoare.

Luate laolaltă, proteinele receptoare-efectoare sunt un mecanism stimul-reacție, care acționează ca un întrerupător, care traduce semnalele de la mediu în comportamente ale celulei.

S-a demostrat că celula folosește multă energie, dar și creează energie, fiind de fapt o baterie biologică ce se reîncarcă în permanență. Există mii de astfel de proteine în fiecare celulă. Pe măsură ce aceste proteine trec prin sute de cicluri pe secundă, interiorul celulei se încarcă negativ, iar exteriorul se încarcă pozitiv. Lipidele nu lasă atomii încărcați negativ, potențialul membranei să treacă de barieră, astfel că sarcina din interior rămâne negativă.

Sarcina pozitivă din exteriorul celulei și sarcina negativă din interiorul ei fac ca celula să fie, esențialmente, o baterie auto-reîncărcabilă, a cărei energie este folosită pentru a alimenta procesele biologice.

Contrar a ceea ce se înțelege în mod convențional, genele nu își controlează propria activitate. Proteinele efectoare ale membranei, acționând ca răspuns la semnalele de mediu preluate de receptorii membranei, sunt cele care controlează informația „afișată” de gene, astfel încât proteinele uzate să poată fi înlocuite sau să poată fi create noi proteine.

Din aceste noi descoperiri ale biologiei celulei se poate trage concluzia că funcțiile îndeplinite de celulă sunt modelate, în principal, de interacțiunea acesteia cu mediul și nu de codul ei genetic. Fără îndoială tiparele de ADN stocate în nucleu sunt niște molecule remarcabile, care s-au acumulat de-a lungul a trei miliarde de ani de evoluție, dar ele nu „controlează” operațiunile celulei. În mod logic, genele nu pot pre-programa viața unei celule sau a unui organism, deoarece supraviețuirea celulei depinde de capacitatea de a se ajusta dinamic, la un mediu care se schimbă în permanență. Atunci când distrugem membrana celulei, aceasta moare, așa cum am muri și noi, dacă ni s-ar îndepărta creierul. Chiar și dacă lăsăm membrana intactă și îi distrugem doar proteinele receptoare – lucru ușor de făcut în laborator, cu ajutorul unor enzime digestive – celula va suferi o „moarte cerebrală”. Ea va intra în comă, pentru că nu mai primește semnalele de la mediu, care sunt necesare pentru funcționarea ei. Celula mai intră în comă și atunci când proteinele receptoare ale membranei rămân intacte, dar proteinele efectoare sunt imobilizate. Pentru a prezenta un comportament „inteligent” celulele au nevoie de o membrană funcțională, care să aibă atât proteine receptoare (de conștiență) cât și proteine efectoare (de acțiune). Aceste complexe de proteine sunt unitățile fundamentale ale inteligenței celulare.

Moleculele de fosfolipide ale membranei au un mod de organizare fluid și cristalin, permițându-i acesteia, membranei, să își modifice forma în mod dinamic, păstrându-și, în același timp, integritatea-proprietate necesară unei membrane suple, care servește drept barieră, deci putem afirma că „membrana este un cristal lichid”. Proteinele integrale de membrană îi permit membranei să fie conductoare pentru anumite lucruri pe când pe altele le lasă pe dinafară, adică „membrana este un semiconductor”. Cele două tipuri de proteine integrale de membrană cele mai cunoscute, receptorii și o clasă de efectori numită canale care asigură ca celula să poată permite accesul substanțelor nutritive și să elimine deșeurile pot fi asimilate prin terminologia de porți și canale. Definiția unui cip de calculator este similară: un semiconductor de cristal, care are porți și canale, deci au aceeași definiție tehnică. Membrana celulară este un echivalent (analog) structural și funcțional al unui cip de silicon. Putem afirma clar că membrana celulară nu numai că arată ca un cip, dar și funcționează ca un cip, deci calculatoarele ca și celulele sunt programabile. Programatorul se află în exteriorul calculatorului/celulei. Comportamentul biologic și activitatea genelor sunt legate, în mod dinamic, de informațiile din mediu, care sunt descărcate în celulă. Rezultă că nucleul este pur și simplu, un disc de memorie, un hard care conține programele ADN ce codifică producția de proteine.

Datele sunt introduse în celulă/calculator prin intermediul receptorilor membranei care reprezintă „tastatura” celulei. Receptorii declanșează proteinele efectoare ale membranei, care acționează ca „procesorul” celulei/computerului. Proteinele efectoare „procesor” asigură conversia informațiilor din mediu, în limbajul comportamental al biologiei.

Rezultă că putem afirma fără să greșim că avem controlul vieții în mâinile noastre și nu în zarurile genetice, aruncate în momentul concepției. Noi suntem cei care ne conducem propriul sistem biologic. Avem capacitatea să edităm datele pe care le introducem în biocomputerele noastre.

Acum când am înțeles modul în care proteinele integrale de membrană, controlează sistemele biologice, devenim stăpâni ai propriului destin – și nu victime ale genelor noastre.

Viața eternă transcende corpul!!! Genele reflectă doar potențialul unui om nu și destinul acestuia. Trebuie să asigurăm oamenilor mediul care le permite să-și dezvolte cel mai înalt potențial, din multitudinea de oportunități pe care le oferă mediul. Pornind de la aceste rezultate ale biologiei celulare s-a trecut la cercetări genetice ample care să studieze factorii care influențează genele. Cercetările arată că, în lunile dinaintea concepției, părinții pot face inginerie genetică cu copiii lor. În ultimile stadii ale maturării ovulului și spermatozoidului, un proces numit „imprimarea genomică” ajustează activitatea anumitor grupe de gene, care vor modela caracterul copilului ce urmează să fie conceput.

Studiile savantului francez Jacques Benveniste au scos în evidență un aspect neobișnuit al reacției celulelor. În loc să folosească substanțe chimice în cadrul experimentului biologic, a utilizat unde de frecvență joasă ale unor semnale electromagnetice ale celulelor, acestor substanțe, înregistrate folosind un transducer special proiectat și un computer echipat cu o placă de sunet. Aceste unde, sub forma unei radiații electromagnetice mai slabe de 20 kilohertzi, acționau așa cum ar fi făcut substanțele chimice.

Semnalul putea să înlocuiască efectiv substanțele chimice, pentru că semnalul este semnătura moleculei. El a demostrat ceea ce propusese savantul Fritz Alobert Popp – că fiecare moleculă din univers are o frecvență unică și că limbajul folosit pentru „a vorbi” – celulele între ele – era o undă rezonatoare.

Așa cum Popp medita la implicațiile mai largi ale emisiilor biofotonice, Benveniste examina aspectul opus: efectul acestei lumini asupra moleculelor luate individual. Popp credea că emisiile biofotonice orchestrau toate procesele corporale, iar savantul francez descoperea calea prin care se realiza acest lucru. Vibrațiile biofotonice pe care Popp le observase în corp făceau moleculele să vibreze și creeau propria lor semnătură de frecvență care acționa ca forță conducătoare unică și ca mijloc de comunicare, fiecare moleculă din corpurile noastre emitea o notă care se auzea în întreaga lume.

O altă serie de cercetări a lui Benveniste a demostrat că, dacă soluțiile de anticorpi erau diluate succesiv până când nu mai conțineau nici măcar o singură moleculă de anticorp, ele produceau totuși un răspuns din partea celulelor imunitare. Autorii au ajuns la concluzia că niciuna din moleculele inițiale nu mai era în anumite diluții și că: „Informațiile specifice trebuie să fi fost transmise în cursul procesului de dilare/ agitare. Apa ar putea să acționeze ca un tipar pentru moleculă, de exemplu, printr-o rețea infinită de legături de hidrogen, sau prin câmpuri electrice ori magnetice”. Dacă apa era capabilă să imprime și să stocheze informații preluate de la molecule, acest lucru avea un impact asupra înțelegerii moleculelor și a modului în care ele „vorbesc” unele cu altele, în câmpurile noastre, fiindcă moleculele din celulele umane, firește, sunt înconjurate de apă.

În orice celulă vie, există zece mii de molecule de apă pentru fiecare moleculă de proteină. După acest set de experiențe, Benveniste s-a gândit văzând studiile privind memoria apei, să examineze modul în care comunică moleculele în cadrul celulei vii. În toate aspectele vieții, moleculele trebuie să vorbească unele cu altele. Dacă suntem emoționați glandele suprarenale secretă mai multă adrenalină, care transmite unor receptori specifici că inima trebuie să bată mai repede. Teoria curentă, susține că două molecule care se potrivesc structural face schimbul de informații specifice (chimice), atunci când se ciocnesc una de alta. Biologii trecutului științific, aderă încă la noțiunile mecaniciste ale lui Descartes și concep reacția doar prin contact, un fel de forță impulsivă. Deși acceptă gravitația ei resping alte noțiuni privind acțiunea la distanță.

Dacă aceste fenomene se datorează întâmplării, există o foarte mică speranță statistică să aibă loc, dacă ținem seama de universul celulei. Problema centrală a teoriei curente este că e prea dependentă de întâmplare și cere parcă mult timp. Ea nu poate să explice viteza proceselor biologice, cum ar fi bucuria, tristețea sau teama. Dar, în schimb, dacă fiecare moleculă are propria ei semnătură de frecvenţă, propriul receptor sau moleculă cu spectru potrivit de trăsături, se acordă cu această frecvenţă, aşa cum acordăm un aparat de radio pentru a recepta un anumit post, chiar dacă este emis la mari distanţe, sau aşa cum un diapazon intră în rezonanţă cu alt diapazon, oscilând la aceeaşi frecvenţă. Ele intră în rezonanţă, vibraţia uneia întăreşte vibraţia alteia cu aceeaşi frecvenţă sau cu o frecvenţă apropiată. Cum aceste două molecule rezonează pe aceeaşi lungime de undă, ele încep să rezoneze cu următoarele molecule în reacţie biochimică, creând astfel, o ,,cascadă” de impulsuri electromagnetice, care se transmit cu viteza luminii. Dacă fotonii din corp stimulează moleculele pe întregul spectru de frecvenţe electromagnetice, este logic ca ei să aibă propria lor semnătură de frecvenţă.

Experimentele lui Benveniste au demonstrat decisiv că celula nu se bazează pe întâmplarea ciocnirii dintre ele, ci pe semnătura lor electromagnetică, prin unde electromagnetice de frecvenţă joasă (sub 20 kilohertzi). Frecvenţele electromagnetice pe care Benveniste le-a studiat corespund cu frecvenţele din gama radio, chiar dacă ele nu emit niciun zgomot efectiv pe care să-l putem detecta. Toate sunetele de pe planeta noastră – susurul apei într-un pârâu, bubuitura tunetului, pocnetul unui foc de armă, ciripitul unei păsări – se încadrează în gama de joasă frecvenţă, între 20 de hertzi şi 20 kilohertzi, gamă în care urechea umană poate auzi. Atât moleculele specifice, cât şi legăturile intermoleculare emit anumite frecvenţe specifice, care pot fi detectate la miliarde de ani lumină distanță cu ajutorul celor mai sensibile telescoape moderne. Benveniste a demostrat că moleculele şi atomii au propria frecvenţă unică. A folosit tehnologia modernă atât pentru a înregistra această frecvenţă, cât şi pentru a utiliza înregistrarea respectivă în comunicarea dintre celule.

Din 1991, Benveniste a demonstrat că putem transfera semnale moleculare specifice, folosind un amplificator şi bobine de inducţie electromagnetică. Peste patru ani, el a reuşit să înregistreze şi să redea aceste semnale cu ajutorul unui computer multimedia. În cursul mai multor mii de experienţe, Benveniste şi Guillonnet au înregistrat activitatea moleculei pe un computer şi apoi au redat înregistrarea unui sistem biologic sensibil în mod obişnuit la acea substanţă. De fiecare dată, sistemul biologic a fost înşelat că ar interacţiona cu substanţa însăşi şi a acţionat în consecinţă, iniţiind reacţia biologică în lanţ, exact cum ar fi făcut în prezenţa moleculei respective. Alte studii au mai demonstrat că pot şterge aceste semnale şi pot opri activitatea în celulă printr-un câmp magnetic alternativ. Concluzia inevitabilă: moleculele vorbesc unele cu altele prin frecvenţe oscilatorii. Se pare, că, de fapt CPZ creează un mediu care permite moleculelor să vorbească unele cu altele non-local şi virtual instantaneu.

Echipa DigiBio a testat biologia digitală cu succes. Benveniste a demonstrat că semnalul poate fi transmis într-o altă parte a lumii, prin email sau trimis prin poştă, înregistrat pe o dischetă.

Câţiva colegi ai săi de la Universitatea Northwestern din Chicago au înregistrat semnale emise de ovabumină aceticolină (Ach) dextron şi apă. Semnalele acestor molecule au fost înregistrate pe un transducer special proiectat şi cu ajutorul unui computer cu placă de sunet. Semnalul a fost apoi înregistrat pe o dischetă, care a fost trimisă prin poşta obişnuită către laboratorul DigiBio din Clamart, Franţa. În experimentele ulterioare, semnalele au fost trimise şi prin email, ca documente în ,,attachment”. Echipa din Clamart a expus apoi mostre de apă obişnuită semnalelor acestor Ova sau Ach digitale sau apă obişnuită şi căreia i s-a adăugat fie apă expusă, fie apă obişnuită, urmărindu-se efectele lor asupra inimilor cobailor. Toate mostrele de apă digitizată au produs schimbări foarte semnificative asupra fluxului coronarian, comparativ cu rezultatele obţinute în prezenţa mostrelor de control care conţineau doar apă obişnuită, apă ne-expusă. Efectele produse de apa digitizată erau identice cu efectele produse asupra inimii chiar de substanţele respective.

Apa este una din cele mai misterioase substanţe, deoarece este un compus format din două gaze şi este totuşi în stare lichidă la temperaturi şi la presiuni normale. Giuliano Preparata şi colegul său Emilio Del Gindicce, doi fizicieni italieni de la Institutul de Fizică Nucleară din Milano, au demonstrat matematic faptul că atunci când sunt strâns uniţi, atomii şi moleculele, manifestă un comportament colectiv, formând ceea ce ei au denumit ,,domenii coerente”. În cazul apei cei doi savanţi Preparata şi Del Gindicce au demonstrat că moleculele de apă creează domenii coerente, în mare parte aşa cum se întâmplă în cazul laserelor. Lumina este compusă în mod normal din fotoni cu mai multe lungimi de undă. Asemenea culorilor curcubeului, însă fotonii dintr-un laser au un grad înalt de coerenţă, situaţie apropiată de cea a unei singure unde coerente, ca o singură culoare intensă. Aceste lungimi de undă ale moleculelor de apă par să devină ,,informate” de prezenţa altor molecule – adică ele tind să polarizeze în jurul oricărei molecule cu sarcină – stocând şi purtându-i frecvenţa, astfel încât aceasta să poată fi citită la distanţă. Asta ar însemna că apa este asemenea unui aparat de înregistrare imprimând şi purtând informaţii privind faptul că molecula originală este încă sau nu mai este acolo. Agitarea unui recipient, aşa cum se procedează în homeopatie, pare să acţioneze ca o metodă de accelerare a acestui proces. Atât de vitală este apa în transmiterea energiei şi informaţiilor, încât studiile lui Benveniste demonstrează de fapt că semnalele moleculare nu pot fi transmise în corp altfel decât în mediul şi prin intermediul apei. În Japonia, fizicianul Kunio Yasue, a descoperit şi el că moleculele de apă au un rol important în organizarea energiei discordante în fotoni coerenţi – un proces numit ,,super-radianţă”.

Acest lucru sugerează că apa, ca mediu natural al tuturor celulelor, acţionează ca esenţialul conducător al semnăturii de frecvenţă al moleculelor în toate procesele biologice şi că moleculele de apă se organizează ele însele pentru a forma un tipar pe care pot fi imprimate informaţiile undelor. Apa, nu numai că trimite semnalul, dar îl şi amplifică.

Lucrând cu ajutorul roboţilor, Benveniste a descoperit la scară mare fenomenul la care Popp fusese martor când studia în laborator, puricii de apă – dovada că undele electromagnetice emise de fiinţele vii au o influenţă asupra mediului lor înconjurător. Nu este nimic ingenios în privinţa efectelor biologice. Schimbaţi structura sau forma unei molecule cât de puţin şi veţi altera complet capacitatea moleculei de a se acorda cu celulele receptoare. Pornit sau oprit, succes sau eşec, un medicament acţionează ori nu. Personalul din imediata apropiere e experimentului poate infleunţa rezultatele finale.

Unii oameni emit câmpuri electromagnetice care influenţează semnalele de comunicare din cadrul experimentului, devenind perturbatori de frecvenţă.

Rămâne încă în studiu memoria apei şi capacitatea moleculelor de a vibra la frecvenţe foarte înalte şi foarte joase.

INTERCONECTAREA STRUCTURILOR VII CU CELE NEVII

În anul 1972, savantul Hal Puthoff de la Universitatea Stanford, a realizat primul magnetometru superconductor diferenţial, SQUID=dispozitiv superconductor de măsurare a interferenţei cuantice. Hal îl considera drept testul perfect pentru evidenţierea puterii psihice paranormale. Pentru măsurarea quark-urilor, prin fluctuaţiile câmpului electromagnetic provocate la trecerea acestora era necesară blocarea tuturor emisiilor venite din Univers pentru a ,,auzi” limbajul infinitezimal al unei particule subatomice. Pentru a realiza acest lucru, componentele magnetometrului trebuiau să fie învelite în mai multe straturi de protecţie – din cupru, din aluminiu, un scut superconductor din niobium, chiar un scut ,,µ-metal”, care limitează în mod deosebit câmpul magnetic. În cadrul Institutului de Cercetări Stanford, Hal lucra la implicaţiile pe care le puteau avea fluctuaţiile cuantice ale Punctului Zero şi era foarte interesat de posibilitatea interconectării dintre fiinţele vii. S-au ocupat si de tahioni, particule care se deplasează mai repede decât viteza luminii. Şi-a pus chiar întrebarea dacă tahionii puteau să explice unele studii pe care le întâlnise şi care arătau că animalele şi plantele aveau capacitatea de a se angaja într-un fe de comunicare instantanee, chiar şi atunci când se aflau la distanţe de sute de mile sau erau protejate prin diferite mijloace. Hal dorea să afle dacă putea să folosească teoria cuantică pentru a descrie procesele vieţii. Asemenea lui Mitchell şi Popp, el bănuia că toate procesele din univers, la nivelul lor cel mai de bază, aveau proprietăţi cuantice, ceea ce însemna că între fiinţele vii trebuia să existe efecte non-locale.

Era preocupat de ideea că, dacă electronii manifestau efecte non-locale, acest lucru putea să însemne la scară mare, în lume, mai ales la nivelul fiinţelor vii şi anume că existau anumite mijloace de a dobândi sau de a primi informaţii instantaneu. Hal îl antrenează pe Cleve Backster, expert în utilizarea poligrafului din New York, în nişte studii pentru a vedea dacă plantele înregistrau vreo ,,emoţie” – sub forma unor semnale electrice – cu ajutorul echipamentului standard pentru detectarea minciunilor, în acelaşi mod în care oamenii răspundeau la stres. Backster a încercat să ardă frunza unei plante şi apoi a măsurat răspunsul galvanic, aşa cum ar fi măsurat reacţia dermică a unei persoane testate la detectorul de minciuni. Destul de interesant, planta a înregistrat același răspuns cu nivel crescut de stres ca în cazul unui om care ar fi fost ars la mână. Și mai interesant pentru Hal, în ceea ce îl privea, era faptul că Buckster arsese frunza unei plante învecinate care nu era conectată la echipament. Planta originală, încă legată la poligraf, a înregistrat din nou răspunsul specific durerii, ca atunci când propriile sale frunze fuseseră arse.

Acest lucru i-a sugerat lui Hal că prima plantă primise aceste informații printr-un mecanism extrasenzorial și demonstra manifestarea empatiei. Părea să indice existența unei anumite interconectări între toate ființele vii.

,,Efectul Backster” a fost observat și între plante și animale. Atunci când un crevete aflat într-o încăpere a murit brusc, acest fapt părea să fie înregistrat instantaneu de către plantele dintr-o altă încăpere, folosindu-se un instrument de înregistrare a răspunsului psihogalvanic standard (PGR) Backster desfășurase acest tip de experiențe la distanță de mai multe sute de mile, utilizând culturi de mucegaiuri și mostre de sânge, și de fiecare dată s-a evidențiat un anumit tip de comunicare misterioasă între ființele vii și plante.

Fiecare moarte era înregistrată ca o tulburare a Câmpului. Ingo Swann, un medium cunoscut ca fiind înzestrat cu capacități de percepții extrasenzoriale, i-a sugerat lui Hal că dacă era interesat să găsească o bază comună între structurile vii și cele nevii, ar trebui să înceapă unele experimente privind fenomenele paranormale.

Hal i-a arătat magnetometrul și i-a cerut lui Ingo să încerce să-i modifice câmpul magnetic. Acesta a cerut voie să vadă mai întâi ca medium, componentele mașinii, pentru a-și da seama cum să influențeze câmpul. În timp ce făcea asta, curbele în formă de S și-au dublat brusc frecvența timp de circa 45 de secunde, exact timpul în care Ingo se concentrase. Hal l-a întrebat pe Ingo dacă putea să oprească modificarea câmpului așa cum era indicat de curbele în formă de S. Ingo a inchis ochii și s-a concentrat alte 45 de secunde, timp în care dispozitivul de înregistrare al mașinii a încetat să creeze unde echidistante: graficul trasa o linie dreaptă. Ingo a spus că revine la normal, iar aparatul a început din nou să traseze curbe în formă de S. El a explicat că, privind în interiorul mașinii și concentrându-se asupra unora din componentele sale, era capabil să modifice funcționarea aparatului. Hal nu știa ce să facă. Se părea că se manifestase un anumit efect non-local între între Ingo Swann și magnetometru. Hal a primit ca temă de experimentare, ghicirea unor obiecte ascunse într-o cutie, iar Ingo Swann a reușit să descrie cu mare precizie obiectele ascunse în cutii, având rezultate mult mai bune decât ar fi fost capabil și posibil prin simpla ghicire.

Experimentele vederii la distanță s-au făcut cu cele mai bune mediumuri și au concluzionat cât de departe putea să funcționeze vederea la distanță. S-a ajuns la dovada că o persoană individuală putea să ia coordonatele geografice ale oricărui loc de pe glob și să vadă direct ce se întâmplă acolo. Ingo Swann a avut chiar ideea să vadă planeta Jupiter, înaintea lansării de către NASA a navei spațiale Pioneer 10. Nici mai mult, nici mai puțin, Ingo a desenat un inel în jurul planetei Jupiter. Nimeni nu era pregătit să ia desenul în serios, până când misiunea NASA a dezvăluit că Jupiter avea într-adevăr un inel atunci. Experimentul lui Swann a demonstrat că nu era nevoie ca vreun om să fie prezent și de asemenea, că oamenii puteau într-adevăr „să vadă” ori să aibă acces la informații, aflate în mod virtual la orice distanță.

Treptat, Puthoff și Targ au ajuns să creadă ceea ce observau. Ființele umane, talentate sau nu, păreau să aibă o capacitate latentă de a vedea oriunde, la orice distanță. Cei mai talentați privitori la distanță puteau în mod clar să intre într-o anumită stare de conștiință, care le permitea să vadă scene ce se petreceau oriunde în lume. Însă concluzia inevitabilă a acestor experimente era că orice om avea această capacitate, dacă este pregătit cum trebuie – chiar și cei foarte neîncrezători în acest test, chiar față de întregul experiment. Elementul cel mai important părea să fie o atmosferă relaxată, chiar veselă, care să evite în mod deliberat apariția unor anticipări neliniștite sau nervoase la cel ce privește la distanță și asta era tot, în afară de puțină practică. Swann însuși învățase în timp cum să separe semnalul de zgomot deosebind cumva ce provenea din imaginație sa de ceea ce părea clar în scena vizualizată. Puthoff și Targ trataseră vederea la distanță ca oameni de știință, creând o metodă științifică pentru testarea fenomenului.

Brenda Dunne și Robert Jahn au perfecționat și mai mult știința lor. În opt studii, realizate cu doi studenți fără capacități parapshihologice, ei au demonstrat că participanții puteau reuși în descrierea corectă a unui loc.

În total, Jahn și Dunne au efectuat 336 de încercări formale, implicând 48 de primitori, cu distanțe între călător și privitor cuprinse între 8 – 9650 km și au elaborat o metodă de estimare analitică foarte detaliată pentru judecarea exactității rezultatelor. Au determinat până și scorurile probabilității individuale de a ajunge la răspunsul corect din întâmplare. Aproape două treimi erau mai exacte decât ne-am fi așteptat să apară aleatoriu. Raportul față de șansă în întreaga bază de date PEAR (de la Universitatea Princeton) privind vederea la distanță a fost de un miliard la unu.

Jahn ca și Puthoff, și-a dat seama că nimic din teoriile curente ale biologiei sau ale fizicii nu puteau să explice vederea la distanță. Rușii susținuseră despre clarvedere, că funcționa printr-un fel de unde electromagnetice cu frecvență extrem de joasă (ELF). Problema cu această interpretare este că, în multe experimente, privitorii erau capabili să vadă un sit ca o imagine în mișcare, de parcă ar fi fost la fața locului. Ceea ce însemna că fenomenul funcționa dincolo de o frecvență convențională extrem de joasă. Mai mult, folosind încăperea specială, ecranată cu pereți dubli de cupru, care ar fi blocat chiar și undele radio de joasă frecvență, nu era afectată capacitatea nimănui de a prelua scena și nici de a descrie până și evenimente petrecute la mii de mile distanță. Este foarte puțin probabil ca undele electromagnetice, chiar la o frecvență extrem de joasă, să reprezinte canalul de comunicare. Până și undele foarte joase de 10 Hz ale creierului ar fi blocate. Singurele unde care nu puteau fi blocate erau „efectele cuantice”. Cum fiecare obiect absoarbe din și re-emite în Câmpul Punctului Zero, informațiile aveau să fie re-emise prin cealaltă parte a scutului. Puthoff și Targ aveau câteva indicii despre caracteristicile deosebite ale vederii la distanță. Pentru un anumit lucru, fiecare privitor la distanță pare să aibă propria lui semnătură. Nu este nicio îndoială că informațiile vin spațial și holistic în secvențe de imagini. Ca și în cazul fenomenelor studiate de echipe PEAR și Brand, acest canal senzorial părea să folosească partea inconștientă și non-analitică a creierului. Așa cum descoperiseră Dunne și Jahn, cu ajutorul aparatelor REG, emisfera stângă a creierului este dușmanul Câmpului.

Atunci când își terminau activitatea, privitorii la distanță erau epuizați și copleșiți de un fel de suprasarcină senzorială, în momentul revenirii în realitatea de aici și de acum. Păreau că intraseră într-un fel de supraconștiință, iar imediat ce ieșeau din ea, lumea era mai intensă. Era ca și cum, acordându-se la acele semnale abia perceptibile, simțurile lor s-ar fi reglat la maximum. După revenirea în lume, volumul obișnuit îi „bombarda” în imagini și sunete.

Nu era nicio îndoială că, la un anumit nivel de conștientizare, noi avem toate informațiile despre orice lucru sau fenomen din lume. În mod clar, reperele sau călăuzele umane nu erau întotdeauna necesare. Până și un set de coordonate ne puteau transpune în acel loc. Dacă putem să vedem instantaneu locuri depărtate înseamnă că e vorba de un efect cuantic non-local.

Prin practică, oamenii și-ar putea mări capacitatea mecanismelor de receptare a creierului, pentru a dobândi acces la informațiile stocate în Câmpul Punctului Zero. Această criptogramă uriasă, codificată continuu cu fiecare atom din univers, deține toate informațiile din lume – fiecare imagine, sunet sau miros. Atunci când privitorii la distanță „vedeau” o anumită scenă, mințile lor nu erau transportate în vreun fel la fața locului.

Ceea ce vedeau ei erau informațiile pe care călătorul le codificase în fluctuația cuantică. Ei preluau informațiile cuprinse în Câmp. Într-un sens, Câmpul ne-a permis să deținem întregul univers în noi înșine. Cei care sunt mai înzestrați să vadă la distanță nu vedeau nimic invizibil nouă celorlalți. Tot ce făceau ei era să reducă alte distracții.

Cum fiecare particulă cuantică înregistrează lumea prin unde, purtând imaginile lumii în orice moment la un anumit nivel cuantic profund, ceva privind scena – o persoană țintă sau coordonatele geografice – acționează probabil ca un reper sau ca o călăuză. Un privitor la distanță preia semnalele de la persoana țintă, iar semnalul poartă imaginea, care este preluată de noi, la nivel cuantic. Pentru toți, în afară de cei experimentați și înzestrați, cum ar fi Pat Price, aceste informații sunt recepționate imperfect în imagini inversate sau incomplete , ca și cum ceva nu ar funcționa cum trebuie la transmițător. Deoarece informațiile sunt primite de mintea noastră inconștientă, adesea le primim în stare de vis, ca amintire sau ca iluminare bruscă – o secvență de imagini, o parte a întregului. Probabil Câmpul Punctului Zero ne pemrite să deținem imaginea universului fizic în noi înșine și, în anumite circumstanțe, ne deschidem gama de recepție destul de larg pentru a prinde o poțiune. Datorită dialogului nostru constant cu Câmpul Punctului Zero asemenea electronului lui Broglie, noi suntem, existăm peste tot în același timp.

CLARVEDEREA, TRECUT ȘI VIITOR

Hal Puthoff şi Russell Targ au făcut un experiment cu unul din cei mai dotaţi „văzători” la distanţă, Pat Price, care pur şi simplu i-a impresionat. Targ împreună cu Pat Price au intrat într-o cameră ecranată cu pereţi de cupru din cadrul Institutului de Cercetări Stanford. Hal a pus calculatorul electronic să aleagă aleatoriu un anumit loc, aflat la cca 9 km depărtare. După 30 minute, când s-a presupus că Hal a ajuns la destinaţie, Targ i-a dat lui Price semnalul de începere. Price a închis ochii şi a descris în detaliu şi cu dimensiuni aproape corecte, bazinul cel mare, bazinul cel mic şi o clădire din beton. Sub toate aspectele, desenul său era exact, cu o singură excepţie: el insistă că întregul complex adăpostea un fel de centrală de purificare a apei. A desenat chiar două dispozitive rotative alături de desenele celor două bazine şi a adăugat două rezervoare cu apă. Timp de mai mulţi ani, Hal şi Russell au presupus că Pat se înşelase, probabil că prea mult zgomot influenţase semnalul. Peste un timp Russell primeşte un album în care în una din fotografii se comenta că în anul 1913, o uzină de apă municipală a fost construită pe locul actualului, în 1975, Parc Rinconada. Russell şi-a amintit de desenul lui Pat şi l-a căutat; rezervoarele erau exact în locul în care le desenase Pat Price. Atunci când Pat „a văzut” locul, l-a văzut aşa cum fusese cu cincizeci de ani înainte, chiar dacă orice dovadă privind existenţa unei centrale de purificare a apei dispăruse de mult timp.

Unul dintre cele mai uimitoare aspecte din datele strânse de Puthoff, Jahn şi alţi oameni de ştiinţă este că ei nu acordaseră deloc atenţie distanţei. O persoană nu trebuia să fie în imediata apropiere pentru a influenţa o maşină REG. În cel puţin un sfert din studiile lui Jahn, participanţii se aflau oriunde, de la încăperi alăturate la sute de mile distanţă. Cu toate acestea, rezultatele erau virtual identice cu cele obţinute când participanţii se aflau în laboratorul PEAR stând în faţa aparatului. Distanţa, chiar o distanţă mare, nu părea să micşoreze influenţa omului asupra maşinii. La fel s-a întâmplat în cadrul studiilor privind vederea la distanţă efectuate de Princeton University şi la Institutul de Cercetări Stanford. Văzătorii la distanţă erau capabili să vadă peste ţări, peste continente – chiar şi în spaţiul cosmic. În toate experimentele de la Institutul de Cercetări Stanford, nu s-a putut găsi o limită a distanţei până la care funcţiona vizualizarea la distanţă. După mai mulţi ani, printr-o răsturnare conform ironiei sorţii a studiilor de la Stanford, Russell Targ avea să ceară unui medium rus din Moscova să vizualizeze la distanţă un obiectiv necunoscut din San Francisco.

Eugeniei Davitashvili, o cunoscută vindecătoare rusă cu puteri paranormale, care nu mai făcuse niciodată experimente de vizualizare la distanţă, i s-a cerut să descrie unde se afla unul dintre colegii săi, un loc din San Francisco necunoscut nici măcar lui Targ. După ce i s-a arătat fotografia persoanei, ea a descris corect o piaţă cu carusel (la sfârşit i s-a spus lui Targ că acel coleg stătea în faţa unui carusel din San Francisco’s Pier 39). Desenul pe care ea l-a făcut pieţei şi cailor acelui carusel semăna uimitor de mult cu imaginea reală.

Studiul lui Pat Price era un exemplu al unui lucru şi mai extraordinar. Cercetările efectuate în laboratoare, cum ar fi PEAR şi VRI sugerau că oamenii puteau să „vadă” în viitor sau în trecut.

Una dintre noţiunile cele mai intangibile în legătură cu noi înşine şi cu lumea în care trăim este noţiunea de timp şi spaţiu. Noi vedem viaţa ca o desfăşurare de evenimente succesive, pe care o putem măsura cu ajutorul ceasurilor, al calendarelor şi al reperelor majore din viaţa noastră. Cea mai tangibilă dovadă a trecerii timpului este procesul fizic al propriei noastre îmbătrâniri.

Cealaltă noţiune intangibilă din fizica clasică este cea care susţine că lumea este un loc geometric plin cu obiecte solide, cu spaţii între ele. Mărimea spaţiului dintre aceste obiecte ar determina influenţa unui obiect asupra altuia. Lucrurile nu ar putea să aibă niciun fel de influenţă instantanee unul asupra altuia, dacă se întâmplă să fie la o distanţă mai mare.

Studiile făcute de Pat Price şi cele de la Universitatea Princeton au început să sugereze că, la un nivel mai profund al existenţei, nu există spaţiu sau timp şi nici cauză şi efect evident – dacă un obiect loveşte un alt obiect – în timp ori spaţiu. Ideile lui Newton despre timp şi spaţiu ca fiind absolute şi chiar punctul de vedere al lu Einstein privind relaţia dintre timp şi spaţiu sunt înlocuite de o imagine mai exactă că universul există într-un imens „aici” în care „aici” reprezintă toate punctele spaţiului şi timpului într-o singură secvenţă.

Dacă particulele subatomice pot interacţiona prin spaţiu şi timp, atunci înseamnă că acelaşi fenomen are loc în întreaga materie pe care acestea o alcătuisc. În lumea cuantică a Câmpului, o lume subatomică a potenţialului pur, lumea există ca un imens prezent.

„Scoateţi timpul şi totul capătă sens” spunea Robert Jahn. Jahn avea propriile sale dovezi care arătau că oamenii puteau să prezică evenimentele. În mare parte datorită faptului că Brenda Dunne făcuse cercetări similare la Mundelein College.

Dunne şi Jahn concepuseră cea mai mare parte a studiilor privind vederea la distanţă ca „percepţie precognitivă la distanţă”.

Văzătorilor la distanţă, care stăteau în laboratorul PEAR, li se cerea să vorbească despre locurile unde se deplasau partenerii lor „călători” nu doar cu puţin timp înaintea efecutării călătoriei, ci chiar cu mai multe ore sau zile înainte ca aceştia să știe unde aveau să meargă. O persoană neimplicată în experiment avea să folosească un aparat REG pentru a extrage aleatoriu destinaţiile dintr-un număr de obiective stabilite anterior sau „călătorul” îşi putea alege destinaţia în mod spontan, după momentul plecării. Partenerul călător avea să urmeze protocolul standard al experimentelor privind vederea la distanţă. Avea să petreacă 10-15 minute la locul respectiv, în jurul unui reper temporal stabilit, înregistrându-şi impresiile, făcând fotografii şi urmărind lista de control cu întrebările formulate de echipa PEAR. În acest timp, în laborator, văzătorul la distanţă avea să noteze şi să deseneze propriile sale impresii despre destinaţia călătorului, cu o jumătate de oră până la cinci zile înainte de sosirea efectivă a călătorului.

Din 336 de încercări formale PEAR care implicau vederea la distanţă, cele mai multe au fost concepute ca experimente de „retrocogniţie” la mai multe ore sau zile după ce călătorul plecase din locul de destinaţie – şi au avut un succes apropiat de cel înregistrat la încercările „în timp real”.

Multe din descrierile „primitorilor” corespundeau fotografiilor făcute de „călători” cu o exactitate care îţi tăia răsuflarea.

Sunt şi alte dovezi ştiinţifice care susţin ideea că fiinţele umane au capacitatea de a „vedea” viitorul.

Charles Honortan de la Maimonides Center a făcut o trecere în revistă a tuturor experimentelor ştiinţifice, dintre cele mai diferite. De obicei, participanţilor li se cerea să ghicească ce becuri se vor aprinde, ce cărţi vor fi întoarse, ce numere vor ieşi prin aruncarea unui set de zaruri sau chiar cum ar putea să fie vremea. Combinând un total de 2 milioane de încercări, cuprinse în 309 studii şi având 50.000 de participanţi, cu timpul de ghicire și evenimentul propriu-zis de la câteva milisecunde la un an întreg, Honortan a găsit rezultate pozitive cu şansa de manifestare de zece miliarde de miliarde la unu. Preşedintele Abraham Lincoln a visat despre propria asasinare cu o săptămână înainte de a muri.

Laboratorul pentru studierea viselor de la Centrul Maimonides, punându-şi problema cum se poate cuantifica şi controla o premoniţie a încercat acest lucru – să reproducă visele oamenilor despre propriul lor viitor într-un experiment ştiinţific credibil. Au folosit o procedură nouă, apelând la un medium foarte înzestrat, englezul Malcolm Bessent. Acesta îşi perfecţionase talentul special, studiind timp de mai mulţi ani la Colegiul de studii Paranormale din Londra, sub îndrumarea unor profesori deosebiţi, în cadrul unor experimente de percepţie extrasenzoriale şi de clarvedere. Bessent fusese invitat să doarmă în laboratorul Centrului Maimonides şi să viseze la ce se va întâmpla în ziua următoare. În timpul nopţii, el avea să fie trezit şi i se cerea să consemneze şi să descrie visele. Premoniţiile din laborator ale lui Bessent au avut mare succes, cu un total de şapte puncte din opt. În prima jumătate a secolului XX J.W Dunne a efectuat experimentele cu subiecţi şi visele lor, demonstrând ştiinţific faptul că ceea ce oamenii visau devenea realitate.

Dean Radin s-a gândit la o nouă cale de testare a unei premoniţii. În loc să se bazeze pe precizia exprimării verbale, el a testat dacă trupurile noastre înregistrau vreo prevestire a unui eveniment.

Radin studiase datele existente despre premoniţie în cercetările despre visuri. Ceea ce l-a interesat a fost dacă oamenii aveau acelaşi tip de previziune atunci când erau în stare de trezire.

În laboratorul său din Las Vegas, Dean Radin a instalat un computer care selecta aleatoriu fotografii care trebuiau fie să-l calmeze, fie să-l agite, să-l stimuleze ori să-l tulbure pe participant. Voluntarii lui Radin aveau să fie conectaţi la senzori pentru monitorizarea valorilor fiziologice, înregistrând modificările în conductivitatea pielii, pulsul şi tensiunea arterială.

Computerul avea să afişeze aleatoriu fotografii color cu scene liniştite/imagini din natură sau peisaje ori scene concepute să şocheze (imagini de la autopsii sau materiale erotice). Aşa cum era de aşteptat, corpul participanţilor se calma imediat după ce observa scena liniştită şi era stimulat după ce vedea scenele erotice sau tulburătoare. În mod firesc, participanţii la studiu au înregistrat reacţia maximă după ce au văzut fotografiile. Cu toate acestea, Radin a descoperit că subiecţii săi anticipau ce urmau să vadă, înregistrând răspunsuri fiziologice înainte să fi văzut fotografia. Ca şi cum ar fi încercat să se îmbărbăteze, răspunsurile lor erau la cel mai înalt nivel înainte de a vedea imaginea tulburătoare. Tensiunea arterială avea să scadă la extremităţi cu aproape o secundă înainte ca imaginea să fie proiectată. Dar cel mai ciudat lucru din toate, arătând probabil că americanii sunt mai tulburaţi de sex decât de violenţă, Radin a descoperit o capacitate de previziune mai mare faţă de scenele erotice, în comparaţie cu scenele violente. El şi-a dat seama că obţinuse prima dovadă ştiinţifică de laborator că trupurile noastre anticipează inconştient sau mimează stările noastre emoţionale viitoare. Rezultatele mai sugerau că „sistemul nervos” nu numai că „reacţionează” la un şoc viitor, ci îi şi descifrează semnificaţia emoţională.

Studiile lui Radin au fost reproduse cu succes de omologul său olandez Dick Bierman de la Universitatea din Amsterdam, a continuat să folosească acest model pentru a determina dacă oamenii anticipau veştile bune sau cele rele.

Studiind activitatea electro-dermică a oamenilor implicaţi într-un alt studiu publicat, care examina răspunsul dobândit într-un anumit tip de joc de noroc cu cărţi, Bierman a observat că participanţii înregistrau schimbări rapide ale activităţii electrice a pielii, înainte de a li se înmâna cărţile. Ba mai mult, aceste diferenţe tindeau să corespundă tipului de cărţi pe care le primeau. Cei care urmau să primească „o mână proastă” (de cărţi) erau mai zgomotoşi, având toate semnele caracteristice ale unui răspuns puternic de tip „luptă sau fugi”. Ceea ce părea să indice că, la nivel fiziologic subconştient, avem o vagă presimţire atunci când urmează să primim o veste proastă sau când e aproape să ni se întâmple ceva rău.

Radin a încercat şi un alt test privind vederea în viitor, folosind o variantă a aparatului conceput de Helmut Schmidt. Acest tip de aparat era un „pseudogenerator de evenimente aleatorii”, încă impredictibile , dar printr-un mecanism diferit. Oricât de imposibil ar părea, să ştim în mod intuitiv că un număr de „sămânţă” urmează să vină şi să oprim aparatul exact în acea milisecundă, după sute de încercări Radin şi Ed May, de la Institutul de Cercetări Stanford, SRI, erau capabili să „ştie” când să atingă butonul pentru a declanşa o secvenţă numerică favorabilă.

Helmut Schmidt era ispitit de o posibilitate minunată: perspectiva de a da timpul înapoi. Se gândea la modul în care efectele observate, folosind aceste aparate, păreau să sfideze spaţiul ori cauzalitatea. În mintea lui Schmidt se conturase o întrebare aproape absurdă: dacă o persoană care încerca să influenţeze rezultatul unuia dintre aceste aparate, putea face acest lucru după ce aparatul a fost pornit. Dacă o stare cuantică ar fi fost la fel de eterică precum un zbor de fluture, contează momentul în care încercăm să o fixăm, atâta timp cât suntem primul care încearcă – primul observator?

Schmidt a recablat aparatul său REG pentru a-l conecta la un dispozitiv audio care să emită aleatoriu un clic, ce urma să fie înregistrat pentru a fi auzit într-un set de căşti, fie cu urechea dreaptă, fie cu cea stângă.

Apoi a pornit aparatele şi benzile de înregistrare ale sunetelor rezultate, asigurându-se că nimeni, nici măcar el, nu le asculta. S-a făcut o copie a înregistrării originale, din nou fără a fi ascultate de nimeni, copia fiind apoi încuiată. Schimdt înregistra din când în când alte benzi, pe care le folosea ca înregistrari de control, şi în care nimeni nu încerca să influenţeze sunetele pentru urechea dreaptă şi cea stângă. Aşa cum era de aşteptat, când au fost derulate, aceste benzi de control aveau sunete „dreapta/stânga” mai mult sau mai puţin uniform distribuite. Apoi, peste o zi, Schmidt a cerut unui voluntar, să ia una din benzi acasă. Trebuia să o asculte şi să încerce să determine apariţia mai multor sunete pentru urechea sa dreaptă. Mai târziu, Schimdt a numărat cu ajutorul computerului sunetele pentru urechea dreaptă şi cea stângă. Rezultatul părea să sfideze orice aşteptare raţională. A descoperit că voluntarul influenţase rezultatul aparatului, ca şi cum ar fi fost prezent când s-a făcut prima înregistrare. Mai mult, aceste rezultate erau la fel de bune ca testele REG obișnuite, la fel de bune ca şi cum cineva ar fi fost în faţa aparatului.

Ceea ce părea să se fi întâmplat era că voluntarii schimbaseră ce se petrecuse prima dată. Intenţiile prezente şi viitoare acţionează ca posibilităţi iniţiale şi determină ce evenimente vor avea loc de fapt. După mai mult de 20.000 de încercări, grupate în cinci studii desfăşurate între 1971 şi 1975, Schimdt a arătat că un număr impresionant de mare benzi aveau devieri faţă de aşteptări – circa 50% sunete, atât pentru urechea dreaptă, cât şi pentru cea stângă. El a obţinut aceleaşi rezultate folosind aparate care mişcau un ac pe un cadran, la stânga sau la dreapta. Dintre toate studiile privind călătoriile în timp, cel conceput şi condus de Schmidt era probabil cel mai sigur.

Din moment ce se făcea o copie a rezultatelor, care era încuiată, se elimina posibilitatea de fraudă. Aceste rezultate au demonstrat că efectele psihokinetice asupra unui sistem aleatoriu, cum ar fi un aparat REG, pot apărea în orice moment, din trecut sau din viitor.

Schmidt a mai observat că era important ca voluntarul să fie primul observator sau ascultător. Dacă cineva ascultase banda şi mai ales dacă o ascultase cu atenţie, sistemul părea mai puţin susceptibil să fie influenţat ulterior. Orice formă de atenţie concentrată părea să îngheţe sistemul într-o stare finală. Ba mai mult, câteva studii disparate au sugerat că observarea de către orice sistem viu, uman sau chiar animal, părea să blocheze orice încercări viitoare de influenţare, într-un alt moment. Deşi acest tip de studii au fost sporadice, ele confirmă ceea ce ştim despre influenţa observatorului în teoria fizicii cuantice, care sugerează că observarea de către o fiinţă vie face ca lucrurile să se fixeze într-o anumită stare. Jahn şi Brenda Dunne au început şi ei să se joace cu timpul în propriile încercări REG. În 87.000 de experienţe, ei au cerut voluntarilor să-şi concentreze atenţia asupra operaţiilor maşinii oricând între trei zile şi două săptămâni după ce maşinii i se permisese să funcţioneze. Când au privit datele, au descoperit că era ceva incredibil. În toate privinţele, rezultatele erau identice cu datele convenţionale obţinute când experimentatorii încercau să influenţeze maşina în timp ce aceasta funcţiona – diferenţele dintre femei şi bărbaţi se păstrau, iar distorsiunile la nivelul întregii populaţii erau aceleaşi. Era doar o singură diferenţă importantă. În experimentele cu diferenţă de timp, voluntarii obţineau efecte mai ample decât în experimentele standard de fiecare dată când voiau ca aparatul să genereze de mai multe ori „cap” decât „pajură”. Totuşi datorită numărului mic de încercări, Jahn şi Dunne au fost nevoiţi să considere efectul ciudat ca fiind nesemnificativ. Toate studiile întreprinse şi de alţi cercetători au arătat că zece din nouăsprezece studii indicau efectele foarte semnificative faţă de rezultatul aşteptat prin şansă – suficient să arate că acolo se petrecea ceva deosebit.

Aceste rezultate au fost cele care l-au tulburat cel mai mult pe Hal Puthoff. Energia Câmpului Punctului Zero, cu care el era familiar, era de tip electromagnetic: o lume a cauzei şi a efectului, o ordinii, a anumitor legi şi limite – în acest caz viteza luminii. În această lume, lucrurile nu mergeau înapoi sau înainte în timp.

Acest grup de experimente i-au sugerat trei scenarii posibile:

Primul era o viziune a unui univers extrem de determinist, în care tot ce ar trebui să se întâmple s-a petrecut deja. În cadrul acestui univers, cu deteminare fixă absolută, oamenii care aveau premoniţii se conectau pur şi simplu la informaţii care erau, la un nivel deja disponibile.
A doua posibilitate era perfect explicabilă în cadrul legilor teoretice cunoscute ala universului. Dick Bierman de la Universitatea din Amsterdam, opusul lui Radin, credea că putea să explice precogniţia prin binecunoscutul fenomen cuantic sub denumirea de unde întârziate sau avansate – aşa numita teorie Wheeler-Feynman a absorbantului, care afirmă că o undă poate călători înapoi în timp din viitor, pentru a ajunge la sursa sa. Ce se întâmplă între doi electroni în acest proces. Atunci când un electron „se umflă puţin în pene” el trimite unde ce radiază atât spre trecut, cât şi spre viitor. Să spunem că unda către viitor ar lovi o particulă viitoare, care s-ar agita şi ea trimiţând propriile sale unde avansate şi întârziate. Cele două seturi de unde emise de aceşti doi electroni se anulează reciproc, cu excepţia zonei dintre ele. Rezultatul final al unei unde generate de prima călătorie înapoi şi al undei emise de a doua călătorie înainte este o conectare instantanee. În premoniţii, Radin a speculat că e posibil, la nivel cuantic, ca noi să trimitem unde care să ne întâlnească propriul viitor.
A treia posibilitate, care este cea mai plină de sens, este că toate lucrurile din viitor există deja la un anumit nivel de bază, în lumea potenţialului pur şi că, văzând în viitor sau în trecut, noi ajutăm la conturarea lui şi la aducerea lui în fiinţă, exact aşa cum facem cu o entitate cuantică din prezent odată cu actul observării. Un transfer de informaţii prin intermediul undelor subatomice nu există în timp ori spaţiu, dar ele se răspândesc cumva şi sunt atotprezente. Trecutul şi prezentul sunt pierdute într-un vast „aici şi acum”, astfel încât creierul poate „prelua” semnale şi imagini din trecut sau din viitor. Viitorul nostru există deja într-un fel de stare nebuloasă, pe care noi putem începe să o actualizăm în prezent. Această afirmaţie capătă sens, dacă ţinem seama că toate particulele subatomice există într-o stare a tuturor posibilităţilor cu excepţia cazului în care sunt observate inclusiv dacă s-au petrecut deja.

Erwin Laszlo a propus o explicaţie fizică interesantă pentru deplasarea în timp. El sugerează că undele electromagnetice ale Câmpului Punctului Zero au propria lor structură. Câmpurile secundare provocate de mişcarea particulelor subatomice în interacţiune cu Câmpul sunt numite unde „scalare”, care nu sunt de natură electromagnetică şi nu au direcţie sau mişcare de rotaţie. Aceste unde pot călători mai repede decât viteza luminii – aşa cum Puthoff îşi imagina tahionii. Laszlo lansează ipoteze că undele scalare sunt cele care codifică informaţiile despre spaţiu şi timp în „stenograme” cuantice atemporale şi aspaţiale cu tipare de interferenţă. În modelul lui Laszlo, acest nivel de bază al Câmpului Punctului Zero – mama tuturor câmpurilor – furnizează ultima copie holografică a lumii pentru întregul timp, trecut şi viitor. La acesta ne conectăm noi atunci când vedem în trecut sau în viitor.

Pentru a scoate timpul din ecuaţie, aşa cum sugerează Robert Jahn, trebuie să eliminăm starea de separare. Energia pură, aşa cum există la nivel cuantic, nu are timp ori spaţiu, ci există ca un vast continuum de schimbări fluctuante. Creând timpul şi spaţiul, noi creăm propria noastră separare.

Acest lucru sugerează un model care nu se deosebeşte de ordinea implicată a fizicianului britanic Davis Bohm, care a formulat teoria că orice lucru sau fenomen din lume este cuprins în această „stare implicată” până când devine explicit, manifest – o configuraţie a fluctuaţiilor Câmpului Punctului Zero, cum şi-a imaginat el. Modelul lui Bohm considera timpul ca parte a unei realităţi mai ample, care ar putea proiecta în conştiinţă mai multe secvenţe sau momente, dar nu în mod obligatoriu în ordine lineară. El susţinea că teoria relativităţii afirmă că spaţiul şi timpul sunt relative şi constituie de fapt o singură entitate (spaţiu – timp) şi dacă teoria cuantică stipulează că elementele care sunt proiecţii ale unei realităţi dintr-o dimensiune superioară înseamnă că momentele separate în timp sunt şi ele proiecţii ale acestei realități mai ample.

Atât în experienţa obişnuită, cât şi în fizică, timpul a fost în general considerat ca fiind o ordine primară, independenţă şi general aplicabilă, poate cea mai fundamentală cunoscută de noi vreodată. Acum suntem înclinaţi să propunem că este secundară şi că, asemenea spaţiului, trebuie să fi derivat de la baza unei dimensiuni mai înalte, ca o ordine deosebită. Într-adevăr, s-ar mai putea spune că mai multe astfel de ordini temporale cu interrelaţii deosebite pot fi derivate pentru diferite seturi de secvenţe temporale, corespunzătoare sistemelor materiale care călătoresc la viteze diferite. Totuşi, acestea sunt dependente de o realitate multidimensională care nu poate fi înţeleasă pe deplin în termenii niciunei ordini temporale ori a unui set format din astfel de ordini.

Dacă conştiinţa operează la nivelul frecvenţei cuantice, în mod firesc ar rezulta că ea se află în afara spaţiului şi timpului, ceea ce înseamnă că teoretic noi avem acces la informaţii, la „trecut” şi „viitor”. Dacă oamenii sunt capabili să influenţeze evenimentele cuantice, asta ar însemna că şi noi suntem capabili să influenţăm evenimentele sau momentele, altele decât din prezent. William Brand emite ideea că intenţia umană „deplasată în timp” acţionează asupra probabilităţilor ca o anumită întâmplare să ducă la un final şi are cele mai bune rezultate în ceea ce îi plăcea să numească „momente sămânţă” – prima verigă într-un lanţ de evenimente. Deci, dacă aplicăm aceste principii la sănătatea fizică sau mentală, ar putea însemna că putem folosi Câmpul pentru a direcţiona influenţele „înapoi în timp”, pentru a schimba momentele cruciale sau condiţiile iniţiale care, mai târziu ar „exploda” ca probleme sau ca boli.

Dacă gândul din creier este un proces cuantic probabilistic, aşa cum propunea Karl Pribram şi colegii săi, intenţia viitoare ar putea influenţa un anumit neuron „ţintit” şi nu altul, ar putea deconecta un anumit şir de evenimente chimice sau hormonale care ar putea sau n-ar putea să ducă la o stare de boală. Brand şi-a imaginat un „moment sămânţă” în care o celulă ucigaşă naturală poate să existe într-o stare probabilistică de 50-50%, pentru a ucide sau pentru a ignora anumite celule canceroase. Această primă decizie simplă ar putea în cele din urmă să facă diferenţa dintre sănătate şi boală sau chiar dintre viaţă şi moarte. Ar putea să existe mai multe căi prin care să ne putem folosi intenţia în viitor pentru a schimba probabilităţile înainte ca lucrurile să evolueze către declanşarea bolii. De fapt, chiar diagnosticată în sine ar putea influenţa viitorul curs al bolii şi ar trebui deci să fie abordată cu prudenţă. Dacă boala este deja într-un stadiu avansat, s-ar putea să o facem să dea înapoi. În unele dintre aspectele ei cele mai distructive s-ar putea sa nu fie încă actualizate şi ar putea fi susceptibile la schimbare. Putem lua o boală într-un moment în care ar putea balansa în mai multe direcţii, de la o sănătate bună la moarte. Brand a estimat cazurile de remisie spontană a unei boli ca fiind rezultatul provocat de o intenţie viitoare care a acţionat asupra unei boli înainte de punctul „fără întoarcere”. S-ar putea ca fiecare moment al vieţii noastre să influenţeze orice alt moment, înainte sau înapoi. S-ar putea să fim capabili să ne întoarcem în timp pentru a influenţa propriul nostru viitor.

BIOFOTONII ȘI LUMINA CU LUNGIMEA UNDEI DE 380 NANOMETRII

F.A.Popp, biofizician la Universitatea din Marburg, Germania, care preda radiologie, interacţiunea dintre radiaţia electromagnetică şi sistemele biologice, a descoperit că benzo(a)pirenul, o hidrocarbură policiclică asupra căreia se proiectează lumină ultravioletă (UV) prezenta o proprietate optică impresionantă. El absorbea lumina, apoi o re-emitea cu o frecvenţă complet diferită. Era o substanţă chimică ce se comporta ca un receptor instabil al unei frecvenţe biologice. Pop a făcut apoi un test cu benzo(e)piren, altă hidrocarbură policiclică, care este virtual identică benzo(a)pirenului, cu o minusculă modificare a structurii moleculare. Acea diferenţă minusculă într-unul din inelele compusului era foarte importantă şi făcea ca lumina să treacă prin substanță nemodificată. El a desfăşurat testul pe alte 37 substanţe chimice. A constatat că substanţele care preluau lumina ultravioletă, absorbind-o şi schimbându-i frecvenţa erau substanţe considerate în medicină ca fiind cancerigene. Fiecare dintre substanţele cancerigene reacţiona doar la lumina cu o lungime de undă specifică – 380 nanometri.

În literatura de specialitate se cunoaşte despre reacţiile biologice umane, fenomenul numit „refacere cu lumină”. Dacă bombardăm o celulă cu lumină ultravioletă, astfel încât 99% din celulă, inclusiv ADN-ul este distrus, putem reface aproape în întregime structura distrusă, într-o singură zi, doar luminând celula cu aceeaşi lungime de undă, cu intensitate foarte slabă. Popp mai ştia că pacienţii cu o boală de piele numită xerodermă pigmentosum mureau în cele din urmă de cancer al pielii, datorită faptului că sistemul lor de refacere cu lumină nu funcţiona şi nu-şi puteau vindeca afecţiunile provocate de soare. Popp a fost şocat să descopere că refacerea cu lumină funcţiona cel mai eficient la lungimea de undă care făcea substanţele cancerigene să reacţioneze şi să recepteze instabil lumina. Natura este perfectă pentru ca acest lucru să fie o simplă coincidenţă. Dacă substanţele cancerigene reacţionează numai la această lungime de undă, trebuia să fie o anumită legătură cu fenomenul refacerii cu lumină. Dacă era aşa, însemna că ar trebui să fie în corp o anumită lumină responsabilă cu refacerea cu lumină. O substanţă cancerigenă trebuia să provoace cancerul datorită faptului că bloca permanent lumina şi o recepta instabil, astfel încât refacerea cu lumină să nu mai funcţioneze. Popp care îl citise pe Kant şi credea, asemenea filozofului, că lumina era creaţia sistemelor vii, era din ce în ce mai convins că observatorul trebuie să fie elementul central al creării lumii sale. Această credinţă a sa l-a făcut să susţină că o lumină slabă, cu lungimea de undă de 380 nanometri era produsă în corp. F.A.Popp, împreună cu Bernhard Ruth au construit un echipament, EMI9558QA, care folosea un multiplicator de fotoni şi putea cuantifica lumina, foton cu foton. Primele încercări le-au făcut pe răsaduri de castraveţi şi spre surprinderea lor aparatul, multiplicatorul de fotoni, identifica fotoni, sau unde luminoase, de o intensitate surprinzător de mare, emise de răsaduri. Considerând că ar fi ceva cu fotosinteza au horărât ca următoare testare – cu cartofi – să crească răsadurile la întuneric, astfel încât să nu poată avea loc fotosinteza. Cu toate acestea, atunci când i-au pus în multiplicatorul de fotoni, acei cartofi emiteau o lumină de o intensitate şi mai mare. Era imposibil ca efectul să aibă vreo legătură cu fotosinteza. Ba mai mult, acea emisie de fotoni din sistemele vii, pe care îi examinase, era mai coerentă decât oricare alta văzută până atunci. În fizica cuantică, coerenţa cuantică înseamnă că particulele subatomice erau capabile să coopereze. Coerenţa stabileşte comunicarea. Este ca o reţea telefonică subatomică. Cu cât este mai mare coerenţa, cu atât va fi mai bună reţeaua telefonică. De obicei, această coerenţă – numită comprimare Bose – Einstein – este observată numai la substrate materiale cum ar fi superfluidele sau superconductorii studiaţi în laborator la temperaturi foarte joase-la numai câteva grade peste zero absolut – şi nu în mediul fierbinte şi murdar al unei structuri vii.

Popp a început să se gândească la lumina din natură. Lumina, desigur, era prezentă în plante, sursa de energie folosită în cursul fotosintezei. Atunci când mâncăm plante, preluăm fotonii şi îi stocăm. Lumina o undă electromagnetică, trebuie stocată. Atunci când este preluată de corp, energia acestor fotoni se răspândeşte astfel încât, în cele din urmă, este distribuită pe întregul spectru de frecvenţe electromagnetice, de la cea mai joasă la cea mai înaltă. Această energie devine forţa matrice a tuturor moleculelor din corpul nostru. Fotonii pornesc procesele corpului asemenea unui conductor care porneşte fiecare instrument în cadrul sonor colectiv. La diferite frecvenţe, ei îndeplinesc diferite funcţii. Popp a găsit, prin experimentare, că moleculele din celule ar răspunde la anumite frecvenţe şi că o gamă de vibraţii emise de fotoni induc o diversitate de frecvenţe în celelalte molecule ale corpului. Undele luminoase răspund şi la întrebarea cum ar putea corpul să facă faţă efectuării unor acte complicate cu diferite părţi ale corpului instantaneu ori să facă două sau mai multe lucruri odată. Aceste „emisii biofotonice”, puteau asigura un sistem de comunicare perfect pentru transferul de informaţii către numeroasele celule din organism. Întrebarea rămânea fără răspuns: de unde veneau?

Inspirat de faptul că atunci când se aplică o substanţă chimică numită bromură de ethidium pe eşantioane de ADN, substanţa se comprimă în mijlocul perechii de bază a spiralei duble şi provoacă desfăşurarea sa, Popp s-a gândit să încerce măsurarea luminii provenite din eşantion. A descoperit că, pe măsură ce mărea concentraţia substanţei chimice, ADN-ul se desfăşura mai mult, însă şi intensitatea luminii devenea mai puternică. Cu cât concentraţia era mai mică, cu atât era mai mică emisia luminoasă. De asemenea, Popp a descoperit că ADN-ul era capabil să trimită o gamă largă de frecvenţe şi că anumite frecvenţe păreau să fie legate de anumite funcţii. Dacă ADN-ul ar stoca mai multă lumină, ar fi natural să emită mai multă lumină atunci când este desfăşurată. Aceste studii şi altele i-au demonstrat lui Popp că unul din cele mai esenţiale depozite de lumină şi surse de emisii biofotonice era ADN-ul. ADN-ul trebuie să fie asemenea diapazonului principal al corpului. El trebuie să aibă o anumită frecvenţă şi anumite molecule trebuie să-l urmeze, intrând în rezonanţă.

Rupert Scheldrake a elaborat ipoteza cauzalităţii formative, care susţine că formele fiinţelor vii auto-organizate – toate de la molecule şi organisme până la societăţi şi chiar galaxii întregi – sunt conturate de câmpuri morfice. Aceste câmpuri au o rezonanţă morfică – o memorie cumulativă – a sistemelor similare prin culturi şi prin timp, astfel încât speciile animale şi vegetale „îşi amintesc” nu numai cum să arate, ci şi cum să acţioneze. Rupert Scheldrake foloseşte termenul de „câmpuri morfice” şi un întreg vocabular creat chiar de el pentru a descrie proprietăţile de auto-organizare ale sistemelor biologice de la molecule la societăţi. „Rezonanţa morfică” este, în concepţia lui, „influenţa unor structuri asupra altora asemănătoare prin timp şi spaţiu”. El crede că aceste câmpuri (şi consideră că sunt de mai multe feluri) sunt diferite de câmpurile electromagnetice, deoarece ele reverberează de-a lungul generaţiilor, cu o memorie inerentă a formelor. Cu cât învăţăm mai mult, cu atât este mai uşor pentru alţii să meargă pe urmele noastre.

Popp a demonstrat în experimentele sale că emisiile de biofotoni, emisiile slabe de lumină erau suficiente pentru orchestarea corpului. Emisiile trebuie să fie de slabă intensitate deoarece aceste comunicaţii aveau loc la nivel cuantic, iar intensiile mai mari ar fi fost resimţite doar la nivel macrocosmic.

Se consideră că savantul rus Alexander Gurvici a fot cel care a descoperit ceea ce el a numit „radiaţia mitogenică” la rădăcinile de ceapă, în anii 1920. Gurvici a lansat ipoteza că un câmp, mai degrabă decât substanţele chimice singure, răspunde de formarea structurii corpului. Cercetările recente au reuşit să demonstreze că o radiaţie slabă din ţesuturi stimulează creşterea celulelor din ţesuturile învecinate ale aceluiaşi organism. Harold S. Burr de la Universitatea Yale, a studiat şi măsurat câmpurile electrice din jurul fiinţelor vii, şi anume în jurul salamandrelor. El a descoperit că salamandrele aveau un câmp energetic conturat ca o salamandră adultă şi că această schiţă există chiar şi într-un ou fertilizat.

De asemenea, Burr a descoperit câmpuri electrice în jurul tuturor categoriilor de organisme, de la mucegaiuri şi ciuperci, la salamandre şi broaşte, la oameni. Schimbări în sarcina electrică par să se coreleze cu procesele de creştere, cu somnul, cu regenerarea, cu lumina, cu apa, cu furtunile, cu dezvoltarea cancerului, chiar şi cu creşterea şi descreşterea lunii. De exemplu, în experimentele sale cu răsaduri de plante, el a descoperit câmpurile electrice care seamănă cu eventuala plantă adultă.

Un alt experiment interesant a fost desfăşurat de Elmer Lund, cercetător la Universitatea din Texas pe hidre, minuscule animale acvatice, care au până la 12 capete care sunt capabile să se regenereze. Lund (şi mai târziu şi alţii) a descoperit că el putea controla regenerarea aplicând curenţi electrici prin corpul hidrei. Folosind un curent suficient de puternic pentru a depăşi forţa electrică proprie a organismului, Lund putea să determine creşterea unui cap acolo unde trebuia să fie o coadă. G. Marsh şi H.W. Beams au descoperit că dacă puterea curentului era destul de mare, până şi viermii plaţi puteau începe „reorganizarea” – capul avea să se transforme în coadă şi invers. Şi alte studii au demonstrat că embrionii foarte tineri, cărora li s-a tăiat sistemul nervos şi au fost grefați pe un organism sănătos, vor supravieţui, ca un geamăn siamez, pe spatele embrionului sănătos. Alte experimente au arătat că regenerarea ar putea să fie chiar inversată prin trecerea unui curent de putere mică prin corpul salamandrelor.

Ortopedul Robert O. Becker a demonstrat un „curent al rănii” – în care animalele cum ar fi salamandrele cu membre tăiate dezvoltă la locul ciotului o schimbare a sarcinii, cu un voltaj care creşte până când apare noul membru.

În studiile sale, Herbert Fröhlich, de la Universitatea din Liverpool, a demonstrat că imediat ce energia atinge un anumit prag, moleculele încep să vibreze la unison, până ajung la un nivel înalt de coerenţă. În momentul în care moleculele ajung la starea de coerenţă, ele manifestă anumite calităţi descrise de mecanica cuantică, inclusiv non-localizarea. Ele ajung la un punct în care pot opera în tandem.

Fizicianul italian Renato Nobili, de la Universita degli Studi di Padova, a adunat dovezi experimentale că frecvenţele electromagnetice apar în ţesuturile animale. În experimente el a descoperit că fluidul din celule are tipare de curenţi şi de unde, iar acestea corespund cu tiparele undelor înregistrate de encefalogramele (EEC) cortexului cerebral şi ale scalpului.

Fizicianul maghiar laureat al premiului Nobel, Albert Szent-György a lansat ipoteza că proteinele din celule acţionează ca semiconductori, păstrând şi transmiţând energia electronilor ca informaţie.

Popp, cu cât cerceta mai mult, cu atât descoperea că toate fiinţele vii – de la cele mai simple plante la oameni, cu toată complexitatea lor sofisticată – emiteau un curent permanent de fotoni, de la câteva unităţi la câteva sute. Numărul fotonilor emişi părea să depindă de poziţia organismului pe scara evoluţiei: cu cât organismul este mai complex, cu atât erau emişi mai puţini fotoni. Animalele sau plantele rudimentare tind să emită 100 de fotoni pe centimetru pătrat pe secundă, cu o lungime de undă de la 200 la 800 nanometri, corespunzând unor unde electromagnetice de frecvenţă foarte înaltă, în cadrul luminii vizibile, în timp ce oamenii emit doar zece fotoni pe aceeaşi suprafaţă, unitate de timp şi lungime de undă. El a mai observat şi un alt lucru curios. Când erau expuse la lumină celulele vii preluau lumina şi, după un anumit interval de timp străluceau intens – procesul fiind numit „luminiscentă amânată”. Popp s-a gândit că acesta ar putea și un dispozitiv corector. Sistemul viu trebuie să menţină un echilibru delicat al luminii. În acest caz, atunci când era bombardat cu prea multă lumină, el avea să respingă excesul. El a început să studieze tiparele emisiilor de biofotoni ale unora dintre studenţii săi. Analizând datele experimentelor efectuate, a descoperit, spre surprinderea sa, că emisiile de fotoni urmau anumite tipare stabilite – după ritmuri biologice de 7, 14, 32, 80 şi 270 zile, în care emisiile erau identice, chiar după un an. Au fost corelate şi emisiile înregistrate la mâna stângă şi la cea dreaptă. Dacă se înregistra o creştere e emisiei de fotoni la mâna dreaptă, apărea o creştere similară şi la mâna stângă. La nivel subatomic, undele fiecărei mâini erau „pe fază”. În termeni de emisie luminoasă, mâna dreaptă ştia ce face mâna stângă.

De asemenea, emisiile păreau să urmeze şi alte ritmuri biologice naturale; au fost observate similarităţi zilnice (ziua sau noaptea) săptămânale, lunare, ca şi cum corpul ar fi urmat bioritmurile lunii, dar şi propriile sale bioritmuri.

În cazul persoanelor bolnave, de exemplu bolnavi de cancer, îşi pierduseră legătura cu lumea. De fapt, lumina se stingea.

În cazurile de scleroză multiplă, apărea un fenomen exact opus, era o stare cu prea multă ordine, preluau prea multă lumină, iar acest lucru inhiba capacitatea celulelor de a-şi îndeplini funcţiile. Coerenţa perfectă este o stare optimă între haos şi ordine. Pacienţii cu scleroză în plăci se înecau în lumină. Popp a cercetat şi efectele stresului. În stare de stress ritmul emisiilor de biofotoni creştea – un mecanism de apărare conceput să încerce reechilibrarea pacientului.

Toate aceste fenomene l-au determinat pe Popp să considere emisiile de biofotoni ca o încercare a sistemului viu de a corecta fluctuaţiile Câmpului Punctului Zero. Fiecărui sistem îi place să aibă un minimum de energie liberă. Într-o lume perfectă , toate undele s-ar anula unele pe altele datorită interferenţei distructive.

Totuşi, acest lucru este imposibil în cazul Câmpului Punctului Zero, în care aceste fluctuaţii minuscule ale energiei tulbură în mod constant sistemul. Emisia de fotoni este un gest compensator pentru stoparea tulburării şi pentru atingerea unui anumit echilibru energetic. În concepţia lui Popp Câmpul Punctului Zero „forţează” o fiinţă umană să funcţioneze ca o lumânare. Corpul cel mai sănătos ar avea cel mai scăzut nivel al emisiilor de fotoni şi ar fi cel mai apropiat de starea Câmpului Punctului Zero – fiinţele cele mai sănătoase s-ar apropia de nefiinţă.

Modelul lui Popp furnizează o explicaţie mai bună decât teoria neodarwinistă curentă privind modul în care evoluează fiinţele pe planetă. Mai degrabă decât un sistem de „eroare fericită”, dar în ultimă instanţă întâmplătoare, dacă ADN-ul foloseşte frecvenţe foarte diferite ca instrumente de informare şi comunicare, observaţiile îi sugerau că era vorba de un sistem de feedback al comunicării perfecte, prin unde care codifică şi transferă informaţii.

S-ar putea ca acest fenomen să explice şi capacitatea de regenerare a corpului. Numeroase specii de animale au demonstrat capacitatea de regenerare a unei părţi pierdute a corpului.

Experimentele descrise anterior au arătat că o întreagă parte a corpului, un maxilar, chiar şi cristalinul unui ochi, putea fi amputată şi se regenera în întregime, de parcă urma un tipar tainic.

Acest model ar putea să explice şi fenomenul membrelor fantomă, puternica senzaţie fizică pe care o au persoanele invalide, că braţul sau piciorul pierdut este încă prezent. Multe dintre aceste persoane, care se plâng de cârcei, de dureri sau de mâncărimi foarte reale la membrul lipsă, s-ar putea să aibă o senzaţie fizică adevărată – o umbră a membrului respectiv, aşa cum este ea înregistrată în Câmpul Punctului Zero.

Popp şi-a dat seama că lumina emisă de corp ar putea să fie însăşi cheia sănătăţii şi a bolii. Într-un experiment, el a comparat lumina emisă de ouăle făcute de găinile crescute în libertate cu cele obţinute în crescătorii intensive. Emisiile de fotoni emise de ouăle găinilor crescute în libertate erau mai coerente decât cele ale găinilor din crescătorii. El a mers mai departe, folosind emisiile de biofotoni ca instrument de măsurare a calităţii alimentelor. Cele mai sănătoase alimente au intensitatea cea mai scăzută şi cea mai coerentă. Orice tulburareîn sistem duce la creşterea emisiei de fotoni. Sănătatea este o stare de comunicare subatomică perfectă, iar boala este o stare în care comunicarea se întrerupe. Suntem bolnavi atunci când undele noastre sunt desincronizate.

Pentr Popp, homeopatia era un alt exemplu de „sugere de fotoni”. El considera remediile homeopatice drept „absorbante de rezonanţă”. Homeopatia se bazează pe noţiunea că o afecţiune se tratează cu mijloace care produc simptome asemănătoare. Un extract dintr-o plantă care în doză alopată produce erupţie şi mâncărime, este folosită într-o formă extrem de diluate pentru tratarea erupţiei şi a mâncărimii. Dacă o frecvenţă rătăcită în corp poate produce anumite simptome, înseamnă că diluaţia înaltă dintr-o substanţă care produce aceleaşi simptome ar susţine aceste oscilaţii. Asemenea unui diapazon în rezonanţă, o soluţie homeopatică potrivită ar putea să atragă şi apoi să absoarbă oscilaţiile respective, permiţând corpului să revină la normal.

Popp s-a gândit că semnalul electromagnetic molecular ar putea să explice şi mecanismele acupuncturii. Conform teoriei medicinii tradiţionale chinezeşti, corpul uman are un sistem de meridiane care străbat ţesuturile corpului şi prin care circulă o energie invizibilă, pe care chinezii o numesc „Qi” sau forţă vitală. Se presupune că acest „Qi” pătrunde în corp prin punctele de acupunctură şi circulă către structurile organelor mai profunde (care nu corespunde organelor din biologia umană occidentală), furnizându-le energie (deci forţă vitală). După opinia lui Popp, sistemele de meridiane s-ar putea să funcţioneze ca nişte unde călăuzitoare, care transmit o anumită energie corporală către zone specifice.

Studii ştiinţifice arată că multe puncte de acupunctură de pe corp au o rezistenţă electrică extrem de scăzută în comparaţie cu punctele din jurul lor (10 kilo-ohmi în centrul punctului, față de 3 mega-ohmi în punctele aflate pe pielea din jur). Cercetările au mai arătat că în corp sunt eliberate endorfine şi cortizon steroid pentru înlăturarea durerii atunci când punctele sunt stimulate la frecvenţe joase, iar la frecvenţe înalte sunt eliberați neurotransmiţători, cum ar fi serotonina şi norepinerina, care reglează starea de spirit, dispoziţia. Nu se întâmplă acelaşi lucru atunci când sunt stimulate punctele din jur. Acupunctura poate provoca dilatarea vaselor sanguine şi creşterea fluxului de sânge la organe aflate la distanţă. După alte studii Robert Becker, cercetând câmpurile electromagnetice ale corpului, a pus în evidenţă sarcinile electrice din aceleaşi locuri, la fiecare din persoanele testate, toate corespund punctelor situate pe meridianele chinezeşti de acupunctură.

BIBLIOGRAFIE

1. Laigaard, jens. ‟Extras din Capitolul Opt Din Piramida Energetică – examen
critic”.
2. Ostrander, S. şi SCHROEDER, L. ‟Descoperiri Psihice din Spatele Cortinei de
Fier”. Englewood Cliff s, NJ: Sala De Pre-Practici
3. Watson, Lyall. Supranatură
4. Krasnoholovets,Vlodymyr. Pe calea către dezvăluirea puterii misterioase a
Marii Piramide.
5. Osmanagic, Semir. Piramidele din bosnia.
6. Lukas Gabriela. Proiectul piramidelor din întreaga lume.
7. Gorouvein, Edward. Piramidele secţiunii de aur.
8. DeSalvo, John. Introducere în studiul piramidelor ruseşti.
9. Gorouvein, Edward. Teste şi experimente.
10. Yakovenko, Maxim. Nakhodka, oraşul vremurilor preistorice.
11. DeSalvo, John. Comunicat de presă: Parteneriat internaţional pentru
cercetarea piramidelor.
12. Beloussov, Lev V. Biocâmpul cum a fost generat și perceput în prezent în
embriologie. In Savva, Savely, Viata şi Mintea. În căutarea bazei fizicului
13. Driesch, Hans. Filosofia Organică
14. Gurwitsch, A.G. Problema Diviziunii Celulei.
15. Lillge,Wolfgang, M.D., Metoda lui Vernadsky’s-biofizica şi procesele vieţii.
16. McTaggart, Lynne. Domeniul: Căutarea Forței Secrete a Universului

17. Gariaev, Peter P., Friedman, M. J., şi Leonova – Gariaeva, E. A., Criză în
lumea ştiinţifică – răspunsul genetic sub formă de undă.
18. Stevenson, Ian. Douăzeci de Cazuri Sugestive de Reîncarnare
19. Tucker, Jim. Viaţă Înainte de Viaţă: Amintirile Copiilor din Vieţile Anterioare
20. Zuger, Abigail. Înlăturarea unei jumătăţi din creier îmbunătăţeşte viaţa tinerilor
suferind de epilepsie
21. Johns, Hopkins Medical Institution. Un studiu care confirmă beneficiile
hemisferoctomiei.
22. Levin, Roger. Este creierul cu adevărat necesar?
23. Lorber, J. istoricul familial l hidrocefaliei congenitale ‟simple”. Studiu
epidemiologic, efectuat pe 270 de subiecţi.
24. Edwards, J. F., Gebhardt – Henrich, S., Fischer, K., Hauzenberger A., Konar,
M., Steiger A. Hidrocefalia ereditară la hamsterii aurii crescuţi în laborator.
25. Rein, Glen. Efectul intenţiei conştiente asupra ‟ADN-ului uman”.
26. Rein, Glen. şi McCraty, Rollin, ‟Efecte locale şi non-locale ale frecvenţelor
cardiac coerente asupra modificărilor conformaţionale a ADN-ului”.
27. Choi, Charles Q. ‟Straniu. Oameni care strălucesc în lumina zilei”.
28. Kaznacheyev, Vlail P. şi col., Interacţiuni intercelulare la distanţă în cadrul
unui sistem format din două culturi de ţesuturi.
29. Gariaev, Peter P., O scrisoare deschisă din partea dr. Peter Gariaev, părintele
geneticii ondulatorii.
30. Kivarainen, Alex. O nouă teorie ierarhică despre apă şi despre rolul acesteia
în cadrul biosistemelor. Efectele temporale mediate de bivacuum,
interacţiunile electromagnetice, gravitaţionale şi mentale.

VISUL

Visul – o hartă de parcurs, o prezicere a ceea ce li se va întâmpla lor tuturor din acea colectivitate.

Visul nu aparţine doar celui care visează ci este o proprietate colectivă a grupului, iar visătorul individual este un simplu vas pe care visul a hotărât să-l împrumute pentru a discuta cu întreaga colectivitate. La indienii amazonieni Achuar şi Huaorani în vis ei iau legătura cu strămoşii lor si cu restul universului. Visul este cel real. Viaţa lor în stare de trezire reprezintă falsitatea sau irealitatea.

Visătorul este vasul folosit pentru păstrarea unui gând împrumutat considerat o noţiune colectivă prezentă în vibraţiile microscopice dintre visători. Starea de vis este mai autentică fiindcă ea scoate în evidenţă legătura. Starea de trezie în care ei sunt izolaţi, fiecare în încăperea lui separată, este „impostorul” în concepţia indienilor amazonieni. (De analizat şi rolul viselor în credinţa iudaică, creştină, islamică).

R. S. Broughton în Parapsihologia: ştiinţa controversată (New York, Ballantine, 1991) prezintă descoperirea unui grup de oameni de ştiinţă şi anume că visurile nu aparţineau visătorului adormit într-o cameră izolată sonic, în spatele unui scut electromagnetic, având electrozi fixaţi pe craniu. Ele aparţineau unei persoane aflate într-o încăpere la mai multe sute de metri distanţă şi care examina o pictură. Această persoană primise instrucţiuni să transmită visătorului imaginea picturii prin manifestarea voinţei. Peste câteva clipe, visătorul, specialist în psihanaliză era trezit. Visul pe care îl avusese reda imaginea picturii care îi fusese indusă.

Una din întrebările reieşite din studiile PEAR era în legătură cu proprietatea asupra gândului. Dacă putem influenţa maşinile atunci apare întrebarea: unde anume se află gândurile? Unde anume se află mintea umană? În cultura occidentală se presupune în mod obişnuit că este localizată în creierul nostru. Însă, dacă acest lucru este adevărat, cum pot gândurile sau intenţiile să-i influenţeze pe alţi oameni? Înseamnă că, oare, gândurile noastre se află afară, undeva în altă parte? Ceea ce gândim sau visăm influenţează pe altcineva?

Acest tip de întrebări l-au preocupat pe William Braud, care ţinea cursuri despre memorie, motivaţie şi învăţare la Universitatea Houston. Devenise interesat de o activitate care se ocupa de o remarcabilă proprietate a creierului uman. Pionierii cercetărilor despre biofeedback şi relaxare demonstrează că oamenii îşi pot influenţa propria reacţie musculară sau ritmul bătăilor inimii, doar prin îndreptarea atenţiei către părţile respective ale corpului. Biofeedback-ul avea chiar efecte măsurabile asupra undelor cerebrale, presiunii sângelui şi activităţii electrice de pe suprafaţa pielii.

Erau multe cercetări despre telepatie dar cele mai convingătoare erau studiile de la Centrul Medical Maimonides din Brooklyn, desfăşurate în laboratorul special pentru studierea viselor. Cercetările au avut un asemenea succes încât atunci când au fost analizate de un statistician de la Universitatea din California, expert în cercetări psihice, întreaga serie avea uimitoarea valoare a preciziei de 84%. Şansele ca acest scor să fie realizat din întâmplare erau de un sfert de milion la unu. Erau chiar unele dovezi că oamenii pot simţi prin empatie durerile altor persoane. Charles Tart, din Berkeley, a conceput un studiu, administrându-şi şocuri electrice pentru a vedea dacă putea să-şi „transmită” durerea şi să o înregistreze cu ajutorul unui primitor ce fusese conectat la aparatele cu care avea să măsoare ritmul cardiac, volumul sângelui şi alte modificări ale stărilor psihice. Ceea ce a descoperit Tart era că primitorii săi preluau durerea sa, însă nu la nivel conştient. Orice manifestare a empatiei era înregistrată prin scăderea volumului sângelui sau prin accelerarea ritmului cardiac dar nu conştient. Atunci când erau întrebaţi, participanţii nu ştiau când Tart îşi provoca şocurile.

Tart mai demonstrase că atunci când doi participanţi se hipnotizau reciproc, ei resimţeau halucinaţii comune intense. Participanţii mai susţineau că aveau o comunicare extrasenzorială în cadrul căreia îşi cunoşteau reciproc gândurile şi sentimentele.

Fiinţele umane, ca şi aparatele REG, făceau parte dintre sistemele cu deosebită plasticitate şi capacitate potenţială pentru schimbare. Aceste sisteme dinamice erau întotdeauna în mişcare şi puteau fi supuse unor influenţe psihokinetice la un anumit nivel cuantic sau de alt fel. Braud a început să se minuneze de cât de departe putea să acţioneze influenţa minţii umane. Braud a hotărât să dezvolte o serie de experimente pentru a explora cât de mare putea fi influenţa intenţiei individuale asupra altor fiinţe. Dacă oamenii îşi puteau influenţa propriile corpuri prin atenţie atunci gândurile şi sentimentele lor ar putea să aibă acelaşi efect asupra altor fiinţe. Şi dacă putem crea ordine în obiectele neînsufleţite, cum erau aparatele REG, probabil putem să stabilim ordinea şi în celelalte fiinţe vii. Aceste gânduri duc către un model al conştiinţei care nu numai că nu era limitat la trup ci era o prezenţă eterică ce pătrundea în alte obiecte şi fiinţe vii şi le influenţa ca şi cum ar fi fost ale sale. Problema majorităţii sistemelor vii este dinamismul lor delicat. Sunt atât de multe variabile încât este greu de măsurat schimbarea. Braud a decis să înceapă cu animalele simple şi să avanseze lent către animalele mai complexe pe scara evoluţiei. Avea nevoie de un sistem simplu, cu o anumită capacitate de schimbare, pe căi uşor măsurabile. Braud a luat peştele „cuţit” care emite un semnal electric slab, care-i permite să stabilească direcţia cu mare precizie. Electrozii fixaţi pe pereţii unui acvariu aveau să preia semnalele electrice emise de peşte şi să dea un feedback imediat de influenţare pe ecranul unui osciloscop. Întrebarea era dacă oamenii puteau schimba direcţia în care înota peştele. Studiul a avut succes, voluntarii au reuşit să schimbe direcţia peştelui.

Gerbilii mongoli erau alţi candidaţi potriviţi pentru experiment, fiindcă le place să pună în mişcare o roată şi îi permiteau lui Braud să măsoare anumite valori. El putea să măsoare viteza unui gerbil în deplasarea sa şi apoi să vadă dacă intenţia umană putea să amplifice viteza. Şi în acest experiment voluntarii au reuşit să măsoare viteza gerbililor.

Braud s-a hotărât să testeze efectele intenţiei asupra globulei (celulei) roşii a sângelui. Atunci când globulele roşii erau puse într-o soluţie cu acelaşi nivel de sare ca şi plasma sanguină, membrana lor rămânea intactă şi supravieţuiau mult timp. O cantitate mai mică sau mai mare de sare în soluţie provoca slăbirea membranelor celulare şi celulele „explodau” în cele din urmă, hemoglobina din celule răspândindu-se în soluţie, într-un proces numit „hemoliza”. Controlarea ritmului acestui proces este adesea o problemă care depinde de diferenţierea cantităţii de sare din soluţie. Cum soluţia devine mai transparentă pe măsură ce hemoliza continuă, putem cuantifica ritmul procesului măsurând cantitatea de lumină care trece prin soluţie cu ajutorul unui spectrofotometru. Este vorba de un sistem uşor de măsurat. Braud a hotărât să găsească nişte voluntari, să-i aşeze într-o încăpere aflată la distanţă şi să determine dacă, prin simpla dorinţă, ei puteau să „protejeze” acele celule de „explozie”, încetinind ritmul hemolizei atunci când o cantitate fatală de sare era adăugată în eprubetă. Rezultatul experimentelor a fost pozitiv, reuşind să protejeze globulele roşii umane într-o măsură însemnată.

Pentru a trece la fiinţe umane, Braud avea nevoie de o anumită metodă de izolare a efectelor fizice. A apelat la aparatul care măsoară activitatea electrică a pielii (Electrodermal Activity – EDA) cunoscut ca detectorul de minciuni. Cu testele detectorului de minciuni aparatul pune în evidenţă orice creştere a conductivităţii electrice a pielii, care este provocată de creşterea activităţii glandelor sudoripare, acestea fiind, la rândul lor, guvernate de sistemul nervos simpatic. Aşa cum medicii pot măsura activitatea inimii, cu ajutorul electrocardiogramei (ECG) şi a creierului cu ajutorul electroencefalogramei (EEG), detectorul de minciuni înregistrează activitatea electrică crescută a pielii. Activitatea electrică crescută a pielii ne arată că sistemul nervos simpatic, care guvernează stările emoţionale, este suprasolicitat. Această situaţie indică stres, emoţie sau stări sufleteşti oscilante. Aceste manifestări sunt adesea numite răspunsuri de tipul „luptă sau fugi” care apar şi devin mai pronunţate atunci când ne confruntăm cu ceva periculos ori tulburător: inima ne bate mai repede, pupilele ochilor ni se dilată, pielea tinde să transpire mai mult şi sângele este retras de la extremităţi pentru a fi trimis în acele locuri din corp în care e nevoie mai mare de el. Mărimea acestor valori ne poate da măsura răspunsului inconştient, iar atunci când sistemul nervos simpatic este stresat înaintea testării, persoana este chiar mai conştientă de acest lucru. În acelaşi sens, valorile scăzute ale activităţii electrice a pielii sunt un indiciu de stres redus şi de calm – starea firească a celui care spune adevărul.

Braud a început experimentarea pe fiinţe umane cu ceea ce urma să devină studiile sale predilecte şi specifice: efectul acţiunii de a fi privit cu insistenţă. Cercetătorii privind natura conştiinţei sunt foarte apropiaţi, ataşaţi de acest fenomen, deoarece este un experiment extrasenzorial relativ uşor, în care putem aprecia succesul. La experimentele de transmitere a gândurilor sunt multe variabile de luat în considerare atunci când determinăm dacă răspunsul receptorului corespunde cu gândurile expeditorului.

În cazul privirii cu insistenţă, receptorul fie simte, fie nu simte. Este cel mai apropiat experiment prin care putem reduce senzaţiile subiective la nivelul opţiunii binare simple a aparatelor REG.

Braud a efectuat experimentul de şaisprezece ori. În majoritatea cazurilor, persoanele privite manifestau, în cursul şedinţelor de „privire” o activate electrică mult mai crescută a pielii decât ne-am aştepta din întâmplare (59% faţă de 50%) cu toate că persoanele nu erau conştiente că sunt privite. Braud a hotărât după acest prim experiment să încerce un alt mod de abordare a aceleiaşi probleme şi anume el a aranjat o întâlnire între „privitori” şi „priviţi”. Le-a cerut să facă o serie de exerciţii care implicau privirea reciprocă intenţionată în timp ce vorbeau. Ideea era reducerea oricărui disconfort de a fi privit şi, de asemenea, cunoaşterea reciprocă a participanţilor. Atunci când acest grup a efectuat testul, au fost obţinute rezultate opuse faţă de testele anterioare. Atunci când persoanele erau privite, aveau nivelul cel mai redus de activitate electrică. Ca în cazul sindromului Stockholm, afecţiune psihică în care deţinuţii încep să-şi iubească gardienii, privitorii începuseră să-i iubească pe cei pe care îi priveau. Am putea spune că deveniseră dependenţi. Erau mai relaxaţi atunci când erau priviţi, chiar de la distanţă, şi le simţeau lipsa atunci când nimeni nu îi privea.

Din aceste ultime studii Braud a devenit şi mai convins că oamenii aveau anumite mijloace de a comunica şi de a răspunde faţă de atenţia manifestată de la distanţă, chiar dacă nu ar fi conştienţi de ea. Asemenea oamenilor „supuşi” unor şocuri electrice de către Charles Tart, persoana privită nu era conştientă de acest lucru. „Trezirea” avea loc doar în profunzime, la nivel subliminal.

Multe elemente ale acestei cercetări au inspirat o dezbatere importantă – măsura în care necesitatea dicta amploarea efectului. Era evident acum pentru Braud că sistemele aleatorii sau cele cu potenţial ridicat de influenţare puteau să fie influenţate de intenţia umană. Însă putea fi efectul şi mai puternic dacă sistemul avea nevoie de schimbare? Dacă era posibil să calmezi pe cineva, efectul ar putea fi oare şi mai mare la cineva care are nevoie de calmare – cineva, să zicem, care suferă de suprasolicitare nervoasă? Cu alte cuvinte, necesitatea ar permite oare cuiva un acces mai mare la influenţele provenite din Câmp? Ar avea oare cei mai bine organizaţi dintre noi – biologic vorbind – acces mai bun la aceste informaţii şi capacitatea de a aduce acest lucru în atenţia celorlalţi?

W. Braud şi-a testat teoria împreună cu specialista în antropologie, Marilyn Schlitz, alt cercetător al conştiinţei care a lucrat cu Helmut Schmidt. Braud şi Schlitz au selectat un grup de oameni foarte nervoşi, fapt evidenţiat de o activitate ridicată a sistemului nervos simpatic, şi un alt grup, format din oameni mai calmi. Folosind un protocol similar studiilor legate de privirea insistentă, Braud şi Schlitz au încercat pe rând să calmeze membrii celor două grupuri. Succesul sau eşecul aveau să fie măsurate cu ajutorul unui poligraf care urmărea activitatea electrodermică a persoanei.

Voluntarii au fost solicitaţi să participe şi la un experiment, în care li se ceruse să se calmeze cu ajutorul metodelor standard de relaxare.

Atunci când au terminat studiul, Schlitz şi Braud au observat o diferenţă uriaşă între rezultatele celor două grupuri. Aşa cum se aşteptau, efectul a fost mult mai puternic la grupul care avea nevoie de calmare. De fapt, a fost cel mai puternic efect obţinut dintre toate studiile lui Braud. Pe de altă parte, grupul calm nu a înregistrat aproape nicio schimbare; influenţarea membrilor acestui grup a fost foarte puţin diferită de rezultatul obţinut aleatoriu.

Însă cel mai ciudat lucru dintre toate este că amploarea efectului asupra grupului agitat a celor care încercau să-i calmeze a fost cu foarte puţin mai mic decât efectul obţinut de aceeaşi oameni asupra lor înşişi atunci când au folosit tehnici de relaxare. În termeni statistici, asta înseamnă că alţi oameni ar putea să aibă aproape acelaşi efect de influenţare „minte-trup” asupra noastră, la fel cum noi l-am putea avea asupra nouă înşine. Să lăsăm pe altcineva să-şi exprime o intenţie bună pentru noi ar fi aproape la fel de bine ca atunci când am folosi tehnici de biofeedback asupra noastră.

Braud a încercat un studiu similar, demonstrând că putem ajuta pe altcineva să-şi concentreze atenţia prin influenţare de la distanţă. Din nou, efectele erau mai ample printre cei a cărora atenţie părea să rătăcească cel mai mult.

Braud şi Schlitz au realizat o meta-analiză a tuturor studiilor pe care le-au putut găsi în legătură cu efectul intenţiei asupra fiinţelor vii.

Cercetări efectuate în întreaga lume arătaseră că intenţia umană poate influenţa activitatea bacteriilor şi drojdiilor, a plantelor, a furnicilor, a puilor, a şoarecilor şi a şobolanilor, a câinilor, a pisicilor, a culturilor de celule umane şi a enzimelor. Studii asupra oamenilor au demonstrat că un anumit grup de oameni putea să influenţeze cu succes mişcările ochilor sau ale muşchilor motori, respiraţia şi chiar ritmurile cerebrale ale membrilor altui grup. Efectele erau mici, dar apăreau frecvent şi fuseseră obţinute de oameni obişnuiţi, care fuseseră recrutaţi să testeze această capacitate pentru prima dată.

În total, conform meta-analizei lui Braud şi Schlitz, studiile au avut o rată de succes de 37% faţă de rezultatul aleatoriu aşteptat de 5 %. Studiile EDA singure au avut o rată de succes de 47% faţă de valoarea aleatorie aşteptată.

Aceste rezultate i-au dat lui Braud multe sugestii importante privind natura influenţei de la distanţă.

De ce anumiţi oameni erau mai capabili să-i influenţeze pe alţii, iar anumite condiţii erau mai propice influenţării decât altele? Părea un labirint secret faptul că unii oameni puteau să influenţeze cu mai multă uşurinţă decât alţii. John şi Dunne descoperiseră că imaginile arhetipale sau mitice, care puteau declanşa procese inconştiente, produceau cele mai puternice efecte psihokinetice. Cercetările de mare succes de la Centrul Medical Maimonides privind telepatia fuseseră realizate în timp ce participanţii dormeau şi visau. Chiar atunci când era încă amator, Braud înregistrase mari succese în timpul hipnozei. În studiile lui Tart şi în propriile sale studii, comunicarea avusese loc la nivel subconştient, fără ca primitorul să devină conştient.

Braud căutase stăruitor elementul comun tuturor acestor experimente. Observase numeroase carateristici care tindeau să garanteze succesul: anumite tehnici de relaxare (prin meditaţie, biofeedback ori prin altă metodă): reducerea senzaţiilor primite sau a activităţii fizice, stări de vis ori trăiri lăuntrice şi utilizarea dominantă a emisferei cerebrale drepte.

Braud şi alţii au descoperit ceea ce au numit efectul „oaie/capră”, rezultatul este mai bun dacă avem încredere că aşa va fi şi este mai slab decât media dacă nu avem încredere. În fiecare caz, aşa cum am văzut la experimentele cu aparatul REG, influenţăm rezultatul – chiar dacă (asemenea caprei) efectul este negativ.

O altă caracteristică importantă pare să fie o concepţie schimbată despre lume. Oamenii aveau şanse mai mari să reuşească dacă, în loc să creadă că există o distincţie clară între ei şi lume şi să considere oamenii şi lucrurile ca fiind izolate şi divizibile, vedeau totul ca un continuum de inter-relaţii şi dacă înţelegeau că existau şi alte căi de comunicare în afara canalelor obişnuite.

Se pare că atunci când emisfera cerebrală stângă era mai puţin activă şi cea dreaptă era predominantă, oamenii obişnuiţi obţineau acces mai uşor la aceste informaţii. Braud citise „Vedele”, Cartea Sfântă a vechilor hinduşi, în care erau descrise siddhis, evenimentele psihice care apar în cursul stărilor de meditaţie profundă. În starea cea mai elevată, practicantul meditaţiei trăieşte senzaţia unei cunoaşteri omnisciente – ca şi cum ar privi peste tot dintr-o dată. Subiectul intră într-o „stare de unitate” cu unicul obiect asupra căruia se concentrează. El sau ea manifestă şi capacitatea de a realiza efecte psihokinetice ample, cum ar fi levitaţia sau deplasarea obiectelor la distanţă. În aproape orice clipă, primitorul eliminase bombardamentul senzorial al întâmplărilor de fiecare zi şi se conectase la fântâna mai adâncă a receptivităţii alerte.

S-ar putea ca această comunicare să fie asemenea oricărei forme obişnuite de comunicare, dar zgomotul vieţii de zi cu zi ne împiedică să o auzim. Braud şi-a dat seama că, dacă ar putea crea o stare de „privare senzorială” la o persoană, mintea acesteia ar putea mult mai uşor să remarce efectele subtile cu ajutorul creierului obişnuit cu vorbăria zilnică. S-ar putea îmbunătăţi percepţia dacă o scutim de stimulii obişnuiţi? Ne-ar putea permite acest lucru să avem acces la Câmpul Punctului Zero?

Exact aceasta era teoria lui Maharishi Mahesh Yogi, fondatorul Meditaţiei Transcendentale. Mai multe studii efectuate la Laboratorul de Neurocibernetică al Institutului de Cercetări privind Activitatea Creierului din Moscova, au demonstrat o mărire a zonelor corticale implicate în perceperea informaţiilor şi o amplificare a relaţiilor funcţionale dintre emisfera cerebrală dreaptă şi cea stângă. Studiile sugerau că meditaţia deschide puţin mai larg porţile percepţiei.

Dacă îi putem influenţa pe alţi oameni atunci când dorim să li se întâmple lucruri bune am putea fi capabili să facem la fel dorind să le se întâmple lucruri rele. Au fost multe povestiri depre efectele practicilor voodoo şi este perfect adevărat că, date fiind rezultatele experimentelor pe care le obţinuse, intenţiile rele puteau să aibă efect. Este oare posibil să ne protejăm de ele? Unele cercetări preliminare ale lui Braud i-au întărit convingerea. Unul dintre studiile sale i-au arătat că era posibil să blocăm ori să prevenim orice influenţe nedorite. Acest lucru ar fi posibil prin strategii de protecţie psihologică. Puteţi vizualiza un scut de protecţie, o barieră sau un ecran care ar putea preveni pătrunderea oricărei influenţe. În acest experiment, participanţilor li se cerea să încerce să se protejeze faţă de influenţa a doi experimentatori care încercau să le crească nivelele de pătrundere automată. Membrilor unui alt grup li s-a cerut să nu încerce să blocheze nicio influenţă de la distanţă. Cei care încercau să influenţeze ştiau cine bloca încercările lor şi cine nu. La sfârşitul experimentului membrii grupului care se protejase manifestau mult mai puţine efecte fizice decât cei ai grupului care tocmai permiseseră să fie influenţaţi.

Toate cercetările ESP (Percepţie Extrasenzorială) de început creaseră un model de „comunicare radio mentală” în care un subiect îşi transmitea gândurile către un altul. Braud credea acum că adevărul este mult mai complex. Se părea că structurile mentale şi fizice ale conştiinţei emiţătorului erau capabile să exercite o influenţă ordonatoare asupra unui primitor mai puţin bine organizat. O altă posibilitate era ca ei să facă parte tot timpul din acelaşi tip de câmp, cum ar fi Câmpul Punctului Zero, la care se puteau conecta şi puteau face apel atunci când era necesar. Acesta era punctul de vedere al lui David Bohn care postulase că toate informaţiile erau prezente într-un anumit domeniu invizibil, numit realitatea superioară (ordinea implicată) însă informaţiile active puteau fi chemate, când era nevoie şi avea rost. Braud bănuia că răspunsul ar putea fi un amestec al ultimilor două – un câmp al tuturor informaţiilor şi o capacitate a fiinţelor umane de a furniza informaţiile care să poată ajuta la crearea unei ordini mai bune pentru oameni şi lucruri. Conform percepţiei obişnuite, capacitatea reţelelor de dendrite din creierele noastre de a primi informaţii din Câmpul Punctului Zero este strict limitată aşa cum a demonstrat Pribrom. Noi suntem acordaţi doar la o gamă limitată de frecvenţe. Totuşi, orice stare de conştiinţă modificată – meditaţie, relaxare, Ganzfeld, visuri – relaxează această „strâmtoare”. Conform specialistului în teoria sistemelor Ervin Laszlo, este ca şi cum am fi un aparat radio şi banda noastră de emisie şi de recepţie s-ar mări. Zonele receptoare din creierele noastre devin mai receptive la un număr mai mare de lungimi de undă din Câmpul Punctului Zero.

De asemenea creşte şi capacitatea noastră de a prelua semnale în timpul acestui mod de conectare interpersonală profundă studiat de Braud. Atunci când oamenii îşi „relaxează” gama de recepţie şi încearcă să stabilească un anumit tip de conectare profundă, tiparele creierelor lor se sincronizează la un nivel mai înalt.

Studii efectuate în Mexico, similare celor conduse de Braud, în care unui cuplu de voluntari, aflaţi în camere separate, li se cerea să-şi simtă reciproc prezenţa, au arătat că undele cerebrale ale ambilor participanţi începeau să se sincronizeze, conform electroencefalogramelor. În acelaşi timp şi activitatea electrică a fiecărei emisfere cerebrale se sincronizează, fenomen care apare de obicei doar în stare de meditaţie. Totuşi, participantul cu cel mai coerent tipar al undelor cerebrale tindea să influenţeze tiparul undelor cerebrale ale celuilalt. Tiparul cerebral cel mai ordonat domină întotdeauna.

În aceste circumstanţe, s-a stabilit un tip de „domeniu coerent”, exact ca în cazul moleculelor de apă. Graniţa obişnuită care separă cele două persoane este depăşită. Creierul fiecărui membru al cuplului devine mai puţin acordat la propriile sale informaţii luate separate şi mai receptiv la informaţiile primite de la celălalt creier. De fapt, fiecare creier preia informaţiile de la celălalt creier din Câmpul Punctului Zero ca şi cum ar fi propriile sale informaţii.

Din moment ce mecanica cuantică guvernează sistemele vii, incertitudinea şi probabilitatea cuantică sunt trăsături ale tuturor proceselor noastre corporale. Suntem aparate REG ambulante. În orice clipă a vieţii naostre, oricare din procesele microscopice care constituie existenţa noastră mentală şi fizică poate fi influenţat să meargă pe una din multele căi posibile. În circumstanţele studiilor conduse de Braud, în care doi oameni au o bandă de frecvenţă „sincronizată”, observatorul cu un grad mai mare de coerenţă sau de ordine influenţează procesele probabilistice ale primitorului mai puţin organizat. Persoana cea mai ordonată din cuplurile lui Braud influenţează o anumită stare cuantică a celeilalte persoane mai puţin ordonate şi o îndeamnă către un grad mai înalt de ordine.

Laszlo crede că noţiunea sa de bandă de frecvenţă „extinsă” ar explica un număr de rapoarte cu detalii complicate şi neclare despre nişte oameni care au fost supuşi unei terapii regresive sau care susţin că-şi amintesc lucruri din vieţile trecute, fenomen care apare în principal la copiii foarte mici. Studiile făcute pe electroencefalogramele unor copii sub cinci ani arată că creierele lor funcţionează permanent în stare alfa – starea modificată a conştiinţei la un adult – în loc de starea beta, modul obişnuit de funcţionare a conştiiţei unei persoane mature. Copiii sunt deschişi către mult mai multe informaţii din Câmpul Punctului Zero decât un adult mediu. De fapt un copil pluteşte într-o stare de halucinaţie permanentă. Dacă un copil mic susţine că-şi aminteşte întâmplări dintr-o viaţă trecută, copilul s-ar putea să nu fie capabil să deosebească propriile sale experienţe de informaţiile specifice altei persoane, aşa cum sunt păstrate acestea în Câmpul Punctului Zero. O anumită trăsătură comună – o incapacitate sau o înzestrare deosebită, să spunem ar putea declanşa o asociere, iar copilul ar prelua aceste informaţii ca şi cum ar fi „amintirile” propriei sale vieţi trecute. Nu este reîntrupare, ci doar acordarea accidentală la staţia de emisie radio a altei persoane, a cuiva care are capacitatea de a recepţiona mai multe posturi de radio în orice moment.

Modelul sugerat de cercetările lui Braud se referă la un univers aflat într-o anumită măsură sub controlul nostru. Dorinţele şi intenţiile ne creează realitatea. Am putea fi capabili să le folosim pentru a avea o viaţă mai fericită, să blocăm influenţele nefavorabile şi să ne păstrăm înconjuraţi de un gard protector de intenţii bune. Aveţi grijă ce doriţi, se gândea Braud. Fiecare dintre noi are capacitatea de a-şi împlini dorinţele. Braud a început să testeze această idee folosind intenţiile pentru obţinerea anumitor rezultate. A descoperit că acest lucru părea să funcţioneze doar atunci când erau utilizate dorinţe moderate, mai degrabă decât dorinţe sau stăruinţe intense. Este ca atunci când încercăm să dormim, cu cât ne străduim mai mult, cu atât împiedicăm mai mult obţinerea rezultatului dorit. Lui Braud i se părea că oamenii funcţionau la două nivele – lupta puternică, motivată, de a reuşi în lume şi modul relaxat, pasiv, receptiv al Câmpului – iar cele două păreau incompatibile.

Cercetările lui Braud au oferit noi dovezi privind ceea ce mulţi alţi oameni de ştiinţă începuseră să înţeleagă. Starea noastră naturală de a fi într-o relaţie – un tango – e o stare constantă în care o persoană o influenţează pe cealaltă. Exact aşa cum particulele subatomice din care suntem formaţi nu pot fi separate de spaţiul şi de particulele înconjurătoare, la fel şi fiinţele vii nu pot fi izolate unele de altele. Un sistem viu cu o coerenţă mai mare ar putea să schimbe informaţii şi să creeze ori să restabilească coerenţa într-un sistem mai puţin ordonat, aleatoriu sau haotic. Starea naturală a lumii vii pare să fie ordinea – un impuls către o mai mare coerenţă. Negentropia pare să fie forţa mai puternică. Prin actul observării şi prin manifestarea intenţiei, noi avem capacitatea de a extinde un fel de super-radianţă asupra lumii.

Acest tango pare să se extindă atât asupra gândurilor cât şi asupra proceselor noastre corporale. Visele noastre, precum şi orele în care suntem treji, le putem împărtăşi cu orice fiinţă care a trăit vreodată. Purtăm un dialog neîncetat cu Câmpul Punctului Zero, îmbogăţindu-l pe măsură ce participăm la el. Multe din marile realizări ale omenirii pot apărea atunci când un individ are deodată acces la o acumulare comună de informaţii – un efort colectiv din Câmpul Punctului Zero – în ceea ce noi numim moment de inspiraţie. Ceea ce numim „geniu” poate fi pur si simplu o capaciate mai mare de accesare a Câmpul Punctului Zero.

În acest sens, inteligenţa, creativitatea şi imaginaţia noastră nu sunt închise în creierele noastre, ci există ca interacţiune cu Câmpul Punctului Zero.

Problema cea mai importantă pe care o ridică cercetările lui Braud se referă la individualitate. Unde se termină şi unde începe fiecare dintre noi? Dacă orice rezultat, orice eveniment este o relaţie şi gândurile sunt un proces comun, avem nevoie de o comunitate puternică de intenţii bune pentru a funcţiona bine în această lume. Multe alte studii au demonstrat că implicarea comunitară puternică este unul dintre indicatorii importanţi ai stării de sănătate a unei societăţi. Exemplul cel mai interesant în acest sens a fost un orăşel din Pennsylvania, numit Roseto, locuit în întregime de imigranţi veniţi din aceeaşi zonă din Halie. Alături de oamenii înşişi, cultura lor a fost transplantată integral. Oraşul împărtăşea un foarte puternic simţ al comunităţii, oamenii bogaţi trăiau în strânsă legătură cu cei săraci, iar inter-relaţiile erau atât de intense încât gelozia şi invidia păreau să fie minimizate. Locuitorii din Roseto aveau o stare de sănătate uimitor de bună. În ciuda unui număr destul de mare de factori de risc în comunitate – fumatul, stresul generat de situaţia economică, regimul alimentar bogat în grăsimi, oamenii din Roseto aveau mai puţin de jumătate din numărul cazurilor de atac de cord, comparativ cu oraşele învecinate.

Peste o generaţie, coeziunea locuitorilor oraşului a dispărut, tinerii nu mai aveau simţul comunităţii şi localitatea a început să semene cu un oraş tipic american – o gloată formată din indivizi izolaţi. În paralel, numărul cazurilor de atac de cord a crescut rapid la nivelul înregistrat de vecini. În acei câţiva ani preţioşi, Roseta fusese coerent. Braud demonstrase că fiinţele umane depăşesc limitele individuale.

Materia și conștiința sunt una

Universul e o expansiune a energiei, iar viața e cristalizarea acestei energii. Ceea ce vedem ca fiind materie, ceea ce vedem ca fiind piatră e tot energie. Ceea ce vedem ca fiind viață, ceea ce experimentăm ca fiind gând, ceea ce simțim ca fiind conștiință e tot o transformare a energiei. Intregul cosmos – fie că e vorba de ceea ce există în exteriorul nostru sau în interiorul nostru, sunt, toate, manifestări ale aceleiași energii în forme și moduri infinite.

E greu de spus unde începem și unde ne sfârșim. E la fel de greu de spus unde se termină corpul nostru. Noi ne luăm corpul ca fiind limita noastră, dar corpul în sine nu e limitat. Dacă soarele, care se află la o sută de milioane de mile distanță, s-ar răci, noi am ingheța pe loc și am muri. Aceasta înseamnă că soarele e prezent mereu în ființa noastră, că el face parte din corpul nostru. De îndată ce el își va pierde căldura, noi vom pieri. Căldura soarelui e căldura corpurilor noastre.

Pretutindeni în jurul nostru e un ocean de curenți de aer din care ne tragem energia vitală – respirația vieții. Dacă acesta încetează să mai fie disponibil pentru noi, vom muri imediat. Unde se sfârșește corpul? Dacă cercetezi în totalitate, atunci constați că universul tot e corpul nostru. Corpul e nelimitat și infinit. Iar dacă examinezi corect, vei descoperi că centrul vieții e pretutindeni și că se extinde peste tot.

Dar ca să afli asta, ca să trăiești experiența aceasta e esențial să devii energie teribil de vie. Energia ascunsă în corpul uman se poate trezi cu atâta forță, prin diverse metode, încât să se conecteze cu energia din exterior. Din momentul în care e stabilită această legătură, atunci existența noastră separată se pierde, iar noi devenim una cu infinitul.

Nu noi intrăm în oceanul de energie, atunci când devenim vibrații de energie; nu așa se întâmplă, ci tocmai invers; când devenim pure vibrații tremurătoare, vibrații de energii vii, oceanul de energie intră în noi. De fapt, este foarte greu de spus ce se întâmplă. Dar asta nu înseamnă că nu suntem conștienți de ceea ce se întâmplă. E bine de reținut că a avea o experiență nu merge întotdeauna mâna în mână cu a o exprima. Nu putem spune întotdeauna ceea ce știm. Capacitatea noastră de a ști e infinită, dar capacitatea cuvintelor e foarte limitată. Nu mă refer la experiențele importante, dar nici măcar cele mărunte nu pot fi exprimate în cuvinte. Nici dacă ne doare corpul nu putem să descriem ceea ce simțim. Tot astfel ca atunci când adevărul, când dumnezeirea coboară asupra noastră, e aproape imposibil de pus în cuvinte ceea ce trăim. Dar cu toate acestea știm ce trăim, și o știm cu certitudine.

Dar ca să ajungem să cunoaștem experiența aceasta, e esențial ca pur și simplu să devenim, din toate punctele de vedere, vibrații de energie și nimic altceva – ca și cum am fi o furtună, o natură dezlănțuită, o fântână de energie clocotindă. Să vibrăm cu atâta intensitate, fiecare fibră a ființei noastre, fiecare bătaie a inimii și fiecare respirație să fie plină cu o sete atât de nepotolită, cu o asemenea rugăciune și cu o asemenea așteptare încât să devenim insăși setea, însăși rugăciunea și așteptarea. Ființa noastră să dispară. În acel moment are loc o întâlnire în existențe. Iar întâlnirea aceasta nu se produce în afara noastră, ci înăuntru.

Centrul adormit este în noi și din acest centru începe să se ridice energia și să se răspândească peste tot.

O sămânță stă în pământ, iar mai târziu, din ea înflorește o floare; ca să lege sămânța de floare, pomul trebuie să clădească un trunchi între cele două și să crească ramuri în jurul lui. Floarea e ascunsă în sămânță; ea nu vine de undeva din afară; însă ca s-o facă să apară, pomul are nevoie de o tulpină de legătură. Tulpina își are și ea originea tot în sămânță, la fel ca floarea. În același fel, în noi se află forțe sub formă de germen. Ea are nevoie de o tulpină ca să se ridice, iar tulpina se află și ea tot înăuntrul nostru.

Ruta pe care circulă forța-germen în sus și ajunge la floare se află foarte aproape de ceea ce numim coloană vertebrală. Floarea aceasta a fost denumită în diverse feluri. Cei care au avut experiența spun că e ca un lotus cu o mie de petale. Ceva înflorește în creierul nostru, ca și cum s-ar fi deschis un lotus cu o mie de petale.

Dar ca el să înflorească, energia trebuie să se ridice de la bază și să ajungă la vârf, la centrul din creier; iar când energia aceasta începe să se ridice, ea îți va zgudui toată ființa, asemenea unui cutremur. Zguduirea aceasta nu trebuie să fie oprită; dimpotrivă, trebuie să cooperați cu ea.

În mod normal noi avem tendința să o înfrânăm. Mulți oameni spun că le e frică de ceea ce are să se întâmple în meditație. Dar dacă îți e frică, nu va fi posibil să avansezi. Frica e starea de spirit cea mai nereligioasă. Nu există păcat mai mare decât frica. Ea, e probabil, piatra cea mai grea care atârnă de gâtul nostru și ne trage în jos.

Iar fricile noastre sunt bizare, căci sunt legate de lucruri fără nicio însemnătate. Sunt oameni care spun că le e frică de ce va spune lumea din jur. Frica de oamenii din jur e de așa natură încât te împiedică să mergi în întâmpinarea adevărului tău!

Omul civilizat nu mai râde din toată inima și nici nu mai plânge. Abia dacă mai există vreo emoție sau vreun sentiment pe care el să-l trăiască în mod profund. Se ține întotdeauna departe de astfel de situații, trăiește în permanență ca într-o închisoare. Râde cu frică, plânge cu frică. Cât despre bărbați, ei au încetat cu totul să mai plângă. Nu au idee că plânsul e una dintre dimensiunile vieții, o parte semnificativă a vieții.

Nu avem idee de faptul că acela care nu poate să plângă și să lăcrimeze își privează viața de ceva vital, esențial; că o parte a vieții lui e blocată pentru totdeauna, iar partea aceea îi va atârna greu ca o piatră de moară.

Cei care vor să pătrundă pe tărâmul energiei, cei care vor să pornească într-o călătorie către templul energiei supreme vor trebui să se lepede de frică, astfel că dacă începe să vă tremure corpul sau să se scuture sau începe să danseze, voi trebuie să-i permiteți s-o facă nestingherit și spontan.

Dar omul modern a fost atât de strivit și mutilat de societate, încât nu poate dansa. Dacă vrem să facem din nou din lumea aceasta una religioasă, e necesar ca omul să-și recâștige starea lui naturală de a trăi – spontaneitatea, lejeritatea. Există oameni care gândesc că dacă devin naturali și spontani, le e teamă că chiar ar putea să înnebunească. Faptul că-și țin nebunia reprimată nu schimbă cu nimic lucrurile. Ea e în ei. Dacă-i permiți să se exteriorizeze, va dispărea, dar dacă o reprimi va rămâne în tine mereu.

Am reprimat cu toții foarte mult. Nu ne-am dat voie să plângem și să râdem, nu ne-am dat voie să alergăm și să ne jucăm și să dansăm. Am reprimat totul. Ne-am încuiat toate ușile pe dinăuntru și am devenit proprii noștri prizonieri și gardieni în același timp. Va trebui să deschidem toate ușile și ferestrele dacă vrem să întâmpinăm dumnezeirea, adevărul. Dar atunci ne va asalta frica, deoarece tot ceea ce am reprimat va ieși la suprafață. Dacă ai reprimat lacrimile, ele vor ieși la suprafață iar, dacă ai reprimat râsul, el va țâșni. Lasă-le să iasă la iveală și să dispară.

Se întâmplă fără greutate, însă nu sunteți pregătiți să renunțați la controlul asupra voastră. Și e ciudat faptul că lucrurile cele mai mărunte vă impiedică, vă rețin. În ziua în care veți ajunge, privind apoi în urmă, veți râde vazând ce mărunte erau lucrurile cărora le-ați permis să vă stea în cale. Ar fi fost de înțeles dacă erau semnificative, însă erau lucruri cât se poate de mărunte.

Se ridică deseori întrebarea că dacă în natură totul e lipsit de scop, de ce ar trebui ca singur omul să trăiască cu un scop?

Nu încape îndoială că dacă poți să abandonezi toate scopurile, un alt scop mai mare decât acesta nu poate exista. Dacă poți să fii natural, e cum nu se poate mai bine.

Însă omul a devenit atât de nenatural, încât are nevoie de un scop ca să se poată întoarce la natură – scopul de a fi natural. E o situație nefericită. Ceea ce spun e tocmai aceasta: renunțați la orice, dați drumul frâielor. Însă în momentul de față suntem pradă scopurilor în așa măsură încât până și

faptul de a renunța la ele trebuie transformat tot într-un scop. Va trebui să abandonăm scopurile, iar ca să le abandonăm trebuie să facem eforturi; în ciuda faptului că un abandon nu necesită eforturi. De ce efort e nevoie atunci când vrei să renunți la ceva?

E adevărat că nicăieri nu există scop. Dar de ce? Nu pentru că natura ar fi lipsită de finalitate, ci pentru că ceea ce e, e, iar alt scop dincolo de asta nu există.

O floare înflorește pe deplin pentru că nu are niciun scop. Floarea a înflorit pur și simplu, pentru că înflorirea e bucuria ei. Înflorirea e scopul înfloririi; ea își e propria semnificație. Deci se poate spune că a înflorit fără niciun scop. Și ca ceva să înflorescă total, trebuie să înflorescă neapărat fără niciun scop, căci acolo unde există scop, va exista și impediment.

Așa ar trebui să fie și omul. Dar problema e, în cazul omului, aceea că a încetat să mai fie natural, a devenit complet nenatural. Iar ca să se întoarcă la naturalețe, la spontaneitate, trebuie ca întoarcerea aceasta să fie tot cu un scop.

Din momentul în care viața noastră nefirească devine din nou firească, trebuie să dai deoparte și firescul și nefirescul, căci pentru a fi cu totul firesc e nevoie să dai la o parte din cale până și gândul de firesc. Atunci ce va fi, va fi.

Materia și conștiința nu sunt două lucruri separate. Ceea ce numim materie e conștiință adormită, iar ceea ce numim conștiință e materie trezită. În realitate materia și conștiința nu sunt diferite, ele sunt manifestări diferite ale aceluiași lucru energia. Existența e o unitate, iar acea unitate e energia, e dumnezeirea sau oricum vreți să-i spuneți. Adormită, ne apare ca materie, iar când e trezită, e conștiință. Deci nu tratați materia și conștiința ca fiind entități separate; cei doi termeni au doar rol utilitar, dar entitățile pe care le denumesc nu sunt, în realitate diferite, ele reprezintă energie.

Știința a ajuns la concluzia că nu există materia ca atare. Dacă acum o sută de ani Nietzche a declarat că DUMNEZEU a murit, știința declară azi că DUMNEZEU o fi murit sau n-o fi murit, dar materia, cu siguranță, a murit. Cu cât pătrunde mai adânc în materie, știința descoperă că materia nu mai există ci că doar energia rămâne, doar energia există.

Ceea ce rămâne după explozia sau scindarea unui atom reprezintă numai particule de energie. Iar ceea ce cunoaștem drept electroni, protoni, neutroni etc, sunt particule de electricitate. De fapt, nu e corect să le numim particule deoarece particulele implică materia. Oamenii de știință au fost nevoiți să găsească un cuvânt nou, acela de cuante, care are o cu totul altă conotație. Cuanta este în același timp particulă și undă. E dificil de înțeles cum se poate ca ceva să fie simultan și particulă și undă, dar cuanta este și una și alta. Câteodată se comportă ca o particulă – adică materie, iar câteodată se comportă ca undă – adică energie.

Știința a descoperit că doar energia există iar spiritualitatea a descoperit că doar spiritul sau sufletul există. Iar sufletul este energie. Putem afirma fără să greșim cu nimic că s-a ajuns la o sinteză între știință și religie, distanța dintre ele dispărând pur și simplu.

În momentul în care diferența dintre materia și suflet (adevăr) s-a dovedit a fi falsă, bariera dintre știință și religie a dispărut.

Dacă materia și conștiința nu sunt două entități separate, tot așa și religia și știința nu pot fi separate. Separarea între cele două religie – știință a existat atâta timp cât a fost separată materia de conștiință.

Nu e loc pentru dualitate, așa că nu se mai pune problema materiei și a conștiinței, ci doar a energiei.

Referitor la perceperea timpului, e bine să înțelegem că ceea ce cunoștem noi drept timp este legat întotdeauna legat de tristețea, de nefericirea și suferința noastră. În beatitudine nu există timp; beatitudinea e atemporală. Măsura timpului e măsura suferinței. Cu cât ești mai nefericit, cu atât timpul pare mai lung.

Iisus spune prin vorbele „în iad suferi o veșnicie” următorul lucru: dacă trăiești în iad un moment, momentul acela ar părea o veșnicie. Prin natura ei, suferința pare fără sfârșit, pare să nu aibă

niciun capăt.

Suferința lungește timpul, pe când fericirea îl scurtează. De aceea spunem că fericirea e trecătoare, momentană. Nu e neapărat ca fericirea să dureze doar o clipă, dar pare de-o clipă deoarece atunci când ești fericit, timpul e scurt; se scurtează. Nu înseamnă că fericirea e întotdeauna vremelnică. Ea se poate întinde pe o perioadă mai lungă de timp, dar pare întotdeauna trecătoare deoarece în fericire, timpul se contractă.

Iisus a fost întrebat: „Cât timp poate cineva să stea în raiul acela al tău?”

Iisus i-a spus că e o întrebare grea, după care a rostit: „Acolo timp nu va mai fi”. Și a repetat: „Dacă vrei să afli cât timp poți să stai în impărăția LUI DUMNEZEU, pui cu adevărat o întrebare grea, căci acolo timpul nu va mai fi: Deci cum s-ar putea calcula cât timp?

În beatitudine, timpul dispare cu totul; el nici nu se scurtează, nici nu se lungește. În beatitudine, timpul nu există, pur și simplu. Când vei trăi în beatitudine, timpul va înceta să mai existe pentru tine.

De fapt, timp și suferință sunt două denumiri date aceluiași lucru. Timpul este o altă denumire dată suferinței. Timp și suferință sunt sinonime. În sens psihologic timpul înseamnă suferință, acesta fiind motivul pentru care spunem că beatitudinea e dincolo de timp. La ceea ce e dincolo de timp nu se poate ajunge prin intermediul timpului.

Lumină în întuneric

Edgar Mitchell, al șaselea om care a aterizat pe Lună, cu Apollo 14, în drumul de înapoiere spre Pământ, la aproximativ 400.000 de kilometri distanță de acesta, a trăit o stranie senzație de CONECTARE, ca și cum toate planetele și toți oamenii, din toate timpurile erau legați printr-o rețea invizibilă, se simțea distanțat de timp, de parcă altcineva efectua navigația. Părea să fie un enorm câmp de forță, care îi conecta pe toți oamenii, intențiile și gândurile lor, dar și toate formele animate și neanimate ale materiei din toate timpurile. Orice făcea sau gândea, influența restul cosmosului și orice fenomen care avea loc în cosmos avea o influență asemănătoare asupra sa. Timpul era doar un concept artificial. Tot ceea ce învățase despre univers și despre existența separată și de sine stătătoare a oamenilor și lucrurilor părea să fie greșit. Nu existau accidente ori intenții individuale. Inteligența naturală, care parcusese miliarde de ani și făurise fiecare moleculă a ființei sale, răspunde și de actuala sa călătorie. Nu era ceva ce înțelegea pur și simplu cu mintea sa, ci o senzație viscerală copleșitoare ca și cum se extindea în plan fizic prin hublou până în cele mai îndepărtate puncte ale cosmosului. Nu a văzut fața lui Dumnezeu. Nu a simțit ceva asemănător unei experiențe religioase standard, ci mai degrabă o epifanie orbitoare a ceea ce religiile răsăritene numesc adesea un „extaz al unității”. Era de parcă, într-o clipă, Edgar Mitchell descoperise și simțise FORȚA.

Poate ce i s-a întâmplat lui Ed Mitchell s-a datorat lipsei gravitației, ori faptului că toate simțurile sale erau dezorientate, ca și cum nu ar fi avut loc un efect de atenuare asupra simțurilor.

Edgar Mitchell, care studiase opera doctorului Joseph B. Rhine, un biolog ce a condus mai multe experimente legate de natura extrasenzorială a conștiinței umane, a realizat că avea o șansă unică de a testa dacă telepatia umană s-ar putea desfășura la distanțe mai mari decât cele încercate în laboratorul doctorului Rhine, adică dacă acest fel de comunicații s-ar putea extinde mult dincolo de distanțele posibile pe Pamânt.. În acest sens, Edgar a desenat la întâmplare, numere, fiecare corespunzând unuia dintre simbolurile zener folosite de dr. Rhine – pătrat, cerc, cruce, stea și o pereche de linii ondulate. El s-a concentrat intens, metodic, asupra lor, una câte una, încercând să transmită opțiunile sale colegilor de pe Pământ. Edgar a repetat experimentul și în seara următoare. Edgar era convins că mințile omenești erau conectate între ele, exact așa cum erau conectați la orice altceva din această lume și din orice altă lume. Intuiția lui accepta acest lucru, dar pentru omul de știință din el nu era suficient. În următorii douăzeci și cinci de ani, el a făcut apel la știință să găseasca explicații, aici, pe Pământ, despre ceea ce i se întâmplase acolo, în spațiu.

Micul său experiment privind percepția extrasenzorială (ESP) a avut succes, sugerând că avusese loc o anumită formă de comunicare ce sfida orice logică.

Corespondența dintre experimentele făcute s-a dovedit semnificativă, cu o probabilitate de unu la trei mii ca acea corespondență să se datoreze întâmplării. Aceste rezultate erau pe aceeași linie cu mii de alte experimente similare, conduse pe Pământ de dr. Rhine și de colegii săi de-a lungul anilor.

Paradoxal, în această experiență era explicația științifică curentă pentru fenomenele biologice, in general și pentru conștiință, în particular. Contrar celor învățate din fizica cuantică despre natura universului, biologia a rămas să se bazeze pe concepția clasică a lui Newton despre materie si energie, despre solid, corpuri separate care se deplasează predictibil in spațiul vid, și pe o concepție carteziană despre trup, ca fiind separate de suflet sau de minte. Nimic din acest model nu putea să reflecte cu exactitate adevărata complexitate a ființei umane, relația sa cu lumea sau, mai concret, conștiința sa – ființele umane si părțile sale sunt încă tratate, în realitate, ca o mașină.

Majoritatea explicațiilor biologice ale marilor mistere ale ființelor vii încearcă să înțeleagă întregul prin împărțirea lui în părți chiar mai mici decât cele microscopice Se presupune că trupurile își modelează forma datorită întipăririi genetice, sintezei proteinelor și mutației oarbe. Conștiința

și-ar avea sediul în scoarța cerebrală – fiind rezultatul unui simplu amestec între anumite substanțe chimice și celulele creierului. Biologia modernă nu crede într-o lume care este în ultima înstanță indivizibilă.

Concepția newtoniană clasică – că orice lucru sau fenomen funcționează într-un mod ușor predictibil, a fost de mult timp înlocuită de teoriile cuantice Messier și indeterminată, care sugerează că universul și felul în care funcționează nu sunt atât de ordonate cum cred oamenii de știință.

Materia, la nivelul ei cel mai de bază, nu ar putea fi împărțită în unități care să existe independent și nici măcar nu ar putea fi pe deplin descrise. Particulele subatomice nu ar fi mici obiecte solide, precum bilele de la jocul de billiard, ci sunt pachete de energie vibrațională care nu ar putea fi precis cuantificată sau ințeleasă în sine. De exemplu, atunci cand se trece de la o stare de agregare (energetică) la o alta, electronii par să încerce toate orbitele posibile deodată în același timp, înainte de a alege în care să se instaleze în cele din urmă. Și nimic nu este sigur. Nu există locații definite, ci doar probabilitatea ca un electron, să spunem, să poată fi într-un anumit loc, nu o apariție stabilă, ci doar ca o probabilitate de a se întampla. Relațiile dintre cauză și efect nu mai țin de nivelul subatomic. Atomii care par stabili, pot deodată, fără o cauză aparentă, să manifeste anumite rupturi interne; electronii fără niciun motiv, aleg să treacă de la o formă de energie la alta. Atunci când privim din ce în ce mai profund în interiorul materiei, nu putem atinge sau descrie un singur lucru solid, ci o multitudine de entități în intenție – toate defilând în același timp.

La nivelul cel mai profund al materiei, lumea și relațiile sale sunt nesigure și impredictibile, o stare a potențialității pure, a infinitei posibilități. Savanții pronewtonieni, acceptă o conectivitate universală, dar numai într-o lume cuantică: adică regnul neanimat și nu în regnul viu.

Specialiștii in fizică cuantică au descoperit în lumea subatomică o proprietate “stranie”, pe care au numit-o nonlocalizare/nonlocalitate. Această proprietate se referă la capacitatea unei entități cuantice, cum ar fi un electron individual, de a influența o altă particulă cuantică instantaneu, la orice distanță, deși nu există niciun schimb de forță sau de energie. Ea sugerează că particulele cuantice intrate în contact păstrează această legatură chiar și atunci când sunt separate, astfel încât acțiunile uneia le vor influența pe ale celeilalte, indiferent cât de departe ar fi fost separate, proprietate care a fost verificată și confirmată începând din anul 1982 de numeroși fizicieni, în mod decisiv.

Nonlocalizarea/nonlocalitatea a zdruncinat din temelii fizica. Materia nu mai putea să fie considerată separat. Nu mai era nevoie ca acțiunile să aibă o cauză observabilă, intr-un spațiu observabil. Axioma fundamentală a lui Einstein nu era corectă: la un anumit nivel al materiei, s-ar putea călători cu viteze mai mari decât viteza luminii. Particulele subatomice nu au nicio semnificație dacă sunt luate izolat, însă ar putea fi înțelese numai în relațiile dintre ele. Lumea, în esență, la nivelul cel mai profund, există ca o rețea complexă de relații interdependente, fiind deci indivizibilă.

Poate că cel mai esențial element al acestui univers interconectat este conștiința vie care îl observă. În fizica clasică, experimentatorul era considerat o entitate separată, un observator tăcut, aflat în spatele unei ferestre, încercând să înțeleagă universul care continuă să existe, indiferent dacă cercetătorul îl observă sau nu.

În fizica cuantică, totuși, s-a descoperit că starea tuturor posibilităților oricărei particule cuantice decade în starea de entitate stabilă imediat ce este observată sau măsurată . Pentru e explica aceste evenimente ciudate, fizica cuantică a lansat ipoteza că între observator și fenomenele observate ar exista o relație participativă – că aceste particule ar putea fi considerate doar ca „probabil” existente în spațiu și timp, până când au fost „perturbate”, și că actul observării și maturării lor le-a “forțat” să intre într-o stare stabilă – un fenomen înrudit cu solidificarea gelatinei.

Această observație uluitoare a răsturnat din temelii și implicațiile privind natura realității. Ea sugerează că insăși conștiința observatorului este cea care aduce obiectul observat în starea de existență. Nimic nu există în univers ca entitate independentă de percepția sa de către noi în fiecare clipă a fiecărei zile, noi ne creăm lumea.

Toate cercetările converg către un singur punct – că fiecare ființă are un câmp de influență asupra lumii și invers.

Gândul și forța vitală

Un gând nu este numai un lucru – gândul este un lucru care influențeaza alte lucruri. Gândurile pot să afecteze totul, de la cele mai simple mașini la cele mai complexe ființe vii. Dovezile prezentate de instituții științifice prestigioase din toata lumea, arată ca gândurile si intențiile omenești sunt „ceva” efectiv fizic, energii, care au puterea de a schimba lumea. Putem afirma fără să greșim că, gândurile, conștiința afecteaza materia, fie ea organică sau anorganică. Înainte materia era considerată inviolabilă și autocontinuta , cu propriile ei granițe fixe. Orice fel de influență necesită o acțiune fizică asupra a ceva – o forță sau o coliziune. Pentru a face ceva să se schimbe, în principal, trebuie să îl încălzești, să îl arzi, să îl îngheți, să îl lași să cadă sau să îi dai o lovitură puternică și rapidă.

Bohr și Heisenberg și-au dat seama, vezi interpretarea de la Copenhaga, că atomii nu sunt niște mici sisteme solare de bile de biliard, ci ceva mult mai dezordonat. Sunt norișori de probabilitate. Fiecare particulă subatomică nu este un lucru solid și stabil, ci există pur și simplu ca potențial al unuia dintre viitoarele sale “sine” – sau ceea ce fizicienii cunosc ca “superpoziție”, sau o sumă a tuturor probabilitaților , ca o persoană care se uită la ea insăși într-o sală cu oglinzi.

Altă concluzie a lor se referea la conceptul de “nedeterminare” – anume, că nu se poate niciodată ști tot ce este de știut despre o particulă subatomică, dintr-odata. De exemplu, dacă descoperi informații despre unde este ea, nu poți sa îți dai seama exact în același timp, incotro se îndreaptă ea sau cu ce viteză.

Cei doi fizicieni vorbeau despre particula cuantica numind-o atât particula – un lucru stabilit, închegat – cât și „undă”: o regiune mare, o pată de spațiu și timp, din care particula ar putea să ocupe orice coltișor. Este, metaforic spus, ca și cum o persoană ar cuprinde toată strada pe care locuiește.

Concluziile lor arătau că, la nivelul ei cel mai elementar, materia fizică nu este solidă și stabilă – ba chiar că nu este incă NIMIC. Realitatea subatomică nu semăna cu starea solidă și sigură pe care ne-o descrie știința clasică, că era un prospect efemer de opțiuni aparent infinite. Atât de capricioase păreau să fie cele mai mici particule de natură, incât primii fizicieni specialiști în fizica cuantică au fost nevoiți sa lucreze cu o aproximare simbolică brută a adevărului – o gamă matematică a tuturor posibilităților. La nivel cuantic, realitatea semăna cu un jeleu neînchegat.

Teoriile fizicii cuantice au scuturat din temelii perspectiva fizică clasică, newtoniană asupra materiei ca fiind o structură discretă și autoconținută. Aceste teorii considerau că materia, la nivelul ei cel mai fundamental, nu poate fi divizată în unități care să existe independent și de fapt, ea nici nu poate fi descrisă complet. Lucrurile nu au niciun sens în stare de izolare, ele au sens doar într-o rețea de inter-relaționări dinamice.

Știința cuantică a descoperit și capacitatea particulelor cuantice de a se influența unele pe altele, în ciuda absenței oricărui lucru obișnuit care, zic fizicienii, răspunde de procesele de influențare – cum ar fi un schimb de forțe care să se producă la o viteză finită, adică legea cauzalității, cauză – efect, nu funcționează în lumea cuantică. Odată aflate în contact, particulele ramân interconectate unele cu altele, indiferent de distanța la care se află, într-un timp, practic instantaneu. La nivel subatomic, schimbul rezultă prin transferuri dinamice de energie; aceste mici pachete de energie vibratorie iși dau în permanență energie una alteia, prin intermediul unor „particule virtuale”.

Materia subatomică este implicată într-un schimb permanent de informație, care duce la o perfecționare continuă și la modificări subtile, de la haos spre ordine. Universul este un organism unic de câmpuri de energie interconectate, într-o stare continuă de devenire. La nivelul ei infinitezimal, avem o uriașă rețea de informație cuantică, în care toate părțile componente se află într-o legătură continuă. Singurul lucru care dizolvă norișorul de probabilitate în ceva solid și măsurabil este implicarea unui observator. Privită și măsurată, particula subatomică, care existase ca potențial prin „colapsa” într-o stare anume. Mai simplu spus, conștiința vie este „influența” care transformă posibilitatea a ceva în ceva real. În momentul în care ne uităm la un electron sau îi facem o măsurătoare, îl ajutăm să își determine starea finală.

Efectul observatorului scoate în evidență că, într-un fel, conștiința vie este în centrul acestui proces de transformare a lumii cuantice neconstruite în care să semene cu realitatea de zi cu zi. Ideea este nu numai că observatorul face ca ceea ce este observat sa ia ființă, ci și că nimic din univers nu există ca „lucru” efectiv, independent de percepția noastră asupra sa. Implicația este că observarea – care este tocmai implicare conștiinței – este „ingredientul” care face ca jeleul să se lege. În continuare , implicația este că realitatea nu este ceva fix, ci este fluidă sau mutabilă – și ca urmare, ceva care poate fi influențat.

Dacă actul atenției afectează materia fizică, atunci care este efectul intenției – adică, al încercării deliberate de a face o schimbare? În actul nostru de participare la lumea cuantică în calitate de observatori, s-ar putea să nu fim doar creatori, ci și factori de influență. O definiție a intenției o caracterizează ca fiind un „plan deliberat de a face o anumită acțiune, care va duce la un rezultat dorit”, spre deosebire de dorință, care înseamnă simpla concentrare pe un rezultat, fără un plan gândit despre cum să ajungi la realizarea ei. Intenția este direcționată pe propriile acțiuni ale celui care intenționează și necesită un fel de raționament și un angajament să faci acțiunile intenționate. Intenția implică existența unui scop: înțelegerea unui plan de acțiune și un rezultat satisfăcător planificat. Intenția mai poate fi definită ca pe proiectarea conștiinței cu scop și eficiență, către un anumit obiect sau rezultat. Pentru a influența materia fizică, gândul trebuie să fie foarte motivat și bine țintit.

Printr-o serie de experimente s-au furnizat dovezi că gândirea anumitor gânduri direcționate poate afecta corpul cuiva, obiectele neînsuflețite și practic, orice fel de lucruri însuflețite, de la organisme monocelulare la ființe omenești. Timp de peste 25 de ani, Jahn și Dunne au condus un proiect, cunoscut sub numele de „micro-psihokineză”, de a cuantifica efectul minții asupra generatoarelor de evenimente aleatoare, care sunt varianta electronică a aruncării cu banul. În decursul a 2,5 milioane de încercări, cei doi, Jahn și Dunne, au demonstrat în mod decisiv că intenția omenească poate să influențeze aceste dispozitive electronice în direcția specificată, iar rezultatele lor au fost replicate independent de alți 68 de cercetători.

În timp ce laboratorul PEAR se concentra pe efectul minții asupra obiectelor și proceselor neînsuflețite, mulți alți savanți au făcut experimente pentru a determina efectul intenției asupra ființelor vii. O serie de diverși cercetători au demonstrat că intenția omenească poate să afecteze o varietate enormă de sisteme vii: bacterii, fermenți, alge, păduchi, pui, șoareci, șobolani de deșert, șobolani pitici și câini. Câteva dintre aceste experimente au implicat și ținte omenești și s-a dovedit că intenția afectează multe procese biologice la receptor, printre care și mișcările motorii grosiere și cele ale inimii, ochiului, creierului și sistemului respirator.

Și animalele s-au dovedit capabile de acte de intenționare efectivă. Am arătat într-un material prezentat anterior studiul deșfășurat de Rene Peoc’h din Nantes, în Franța. A construit o „găină mamă” robot, dintr-un generator de evenimente aleatoare mobil, și a fost „implantată” pe un grup de pui de găină, la scurt timp după nașterea acestora. Robotul a fost pus în afara coliviei puilor, unde se deplasa liber, drumul acestuia fiind urmărit și înregistrat. În cele din urmă, a devenit clar că robotul se deplasa către pui de două ori și jumătate mai des decât ar fi făcut-o de obicei; „intenția implicată a puilor – dorința lor de a fi aproape de mama lor – părea să afecteze robotul, atrăgându-l mai aproape de colivie, cușcă”.

În peste optzeci de studii similare, în care a fost plasată o lumânare aprinsă pe un generator mobil de evenimente aleatoare, puii de găină ținuți în întuneric și pe care lumina îi liniștea au reușit să influențeze robotul să petreacă mai mult timp decât în mod normal, în apropierea coliviilor lor.

William Brand și colegii săi au demonstrat că gândurile omenești pot afecta direcția în care înoată peștii, mișcările altor animale, cum ar fi șobolanii de deșert, precum și diviziunea celulară în laborator. În altă serie de studii, Brand a demonstrat că o persoană poate să afecteze sistemul nervos autonom (sau mecanismul „luptă sau fugi”) al altei persoane. Tot el a demonstrat în mod repetat că oamenii sunt influențați la nivel subconștient atunci când sunt priviți. Domeniul influenței la distanță care a fost studiat cel mai mult este cel al vindecării la distanță. Targ a demonstrat că vreo 40 de vindecători la distanță, au reușit să îmbunătățească starea de sănătate a unor pacienți cu SIDA în fază terminală, deși vindecătorii nu își cunoscuseră niciodată pacienții și nu fuseseră niciodată în contact cu aceștia.

Cel mai intrigant lucru este că, în cele mai multe studii cu privire la psihokineză, influența mentală de orice fel a produs efecte măsurabile, indiferent cât de mare era distanța dintre emițător și obiect și indiferent de momentul la care acesta își genera intenția. Conform dovezilor experimentale, puterea gândului transcede timpul și spațiul.

Într-un fel se pare că mintea este conectată în mod inextricabil cu materia și că este capabilă chiar să o modifice. Materia fizică poate fi influențată – ba chiar alterată în mod irevocabil – nu pur și simplu prin forță, ci prin simplul act de a formula un gând . Atenție la faptul că s-au făcut constatări ale influenței gândurilor, nu s-a explicat mecanismul fizic cum afectează gândurile realitatea. Unele studii efectuate cu rugăciuni în masă – cele mai mediatizate dintre ele – nu au produs niciun efect. Oare anumite condiții și stări mentale pregătitoare au o rată de succes mai mare decat altele? Câtă putere are un gând, în bine sau în rău? Cât din viața noastră poate să schimbe, efectiv, un gând?

Descoperiri recente oferă dovezi că lumea noastră este extrem de maleabilă și deschisă unei influențe subtile permanente. Ultimele cercetări demonstrează că ființele vii sunt transmițători și receptori permanenți de energie măsurabilă.

Noile modele de conștiință descriu intenția ca pe o entitate capabilă să depășescă granițe fizice de orice fel. Intenția poate să fie ceva semănător cu un diapazon, care face diapazoanele altor lucruri din univers să rezoneze pe aceeași frecvență.

Ultimele studii despre efectul minții asupra materiei sugerează că intenția are efecte variabile, care depind de starea gazdei și de momentul și locul în care își are originea. Intenția a fost deja utilizată în multe cercuri, pentru a vindeca boli, a modifica procese fizice și a influența evenimente. Ea nu este un dar special ci o aptitudine invățată, deja posedată. De fapt, deja folosim intenția în multe aspecte ale vieții noastre de zi cu zi.

O serie de cercetări sugerează și că puterea unei intenții se multiplică, in funcție de numărul de oameni care gândesc același gând în același moment.

Conștiința colectivă

Cinci computere REG, unul aflat în laboratorul PEAR din Princeton, altul la Universitatea din Amsterdam și celelalte trei la Universitatea din Nevada au fost programate să funcționeze continuu timp de trei ore, înainte, în timpul și după citirea verdictului în cazul James Simpson la data de 3 octombrie 1995. Telespectatorii au fost uimiți de hotarârea juriului, la fel ca și cei cinci observatori REG ai lui Dean Radin. Toate cele 5 computere „REG”, au înregistrat trei „vârfuri” importante din punct de vedere statistic, exact în aceleași trei momente: un vârf mai mic la 9 a.m, ora Pacificului, un vârf mai înalt peste o oră, și apoi un vârf enorm, după șapte minute. Aceste trei vârfuri corespund celor mai importante trei momente finale ale procesului: când a început spectacolul, cu comentariul inițial al postului de televiziune – atunci când cei mai mulși oameni au pornit televizoarele – apoi începutul transmiterii lucrărilor propriu-zise ale curții și, în sfârșit, momentul enunțării verdictului. Asemenea tuturor celorlalți observatori din lume, computerele urmăreau cu atenție să afle dacă O.J. era vinovat sau nevinovat. Aceste rezultate l-au condus pe Dean Rodin, să se gândească la posibilitatea existenței unei conștiințe colective, lucru obișnuit în cadrul culturilor străvechi și orientale. Psihologul William James a propus ipoteza că creierul reflectă pur și simplu această inteligență colectivă, așa cum o stație de emisie radio preia semnalele și le transmite. Roger Nelson a fost cel care pentru prima dată s-a gândit să vadă dacă un aparat REG ar putea permite găsirea unor dovezi privind existența unei conștiințe colective. Cu uimire, Nelson a constatat că chiar dacă participanții nu manifestau vreo intenție față de aparat, graficul arăta cu totul altfel decât era de așteptat. Chiar încercarea de a nu se gândi la nimic ar fi putut crea propria sa concentrare a energiei. Mintea nu putea face nimic. Poate că orice fel de atenție, prin însăși actul ei de concentrare a conștiinței ar putea să creeze ordine. Mintea continuă întotdeauna să funcționeze – observând, gândind.

Nelson a construit un dispozitiv Cont–REG – prescurtarea pentru funcționarea continuă a aparatului REG, pentru a vedea dacă se înregistrează de mai multe ori cap sau pajură decât de obicei, în cursul unei zile obișnuite, și pentru a stabili ce se întâmplase în încăpere în momentele în care s-ar fi înregistrat vreo influență. Când facem ceva care ne angajează mintea și emoțiile, ne concentrăm cu fiecare por al trupului nostru, participând cu intensitate maximă. Văzuse, din datele PEAR, că influența cuplurilor constituite asupra aparatelor REG era mai profundă decât influența indivizilor luați separat.

S-au făcut și teste în care grupul nu încerca în niciun fel să influențeze aparatul. La asemenea teste s-a constituit un mare “vârf” în centrul graficului, care corespundea exact momentului din timpul întrunirii în care a avut loc o discuție intensă, de douăzeci de minute. Nelson a construit un alt REG numit „Field-REG” (Câmp-REG) pentru a determina conștiința câmpului. Denumirea are două sensuri diferite. Era un aparat REG în câmp, dar și un dispozitiv utilizat pentru a testa dacă există un anumit „câmp al conștiinței”.

Trecând la experimente, a fost remarcat un tipar clar definit. Aparatul devia de la mișcarea aleatorie într-un anumit fel de ordine exact în momentele de vârf ale atenției publicului. Publicul avea atenția concentrată, toți participanții având același gând. Întrunirile de afaceri și cele academice nu aveau influență asupra aparatului. Dacă un grup era plictisit și atenția „rătăcea” s-a constatat că și aparatul era și el „plictisit”. Când atenția concentra undele minților individuale pe ceva asemănător, apărea un anumit tip de „superradianță” cuantică de grup, care avea o influență fizică. Aparatul REG era, într-un sens, un fel de termometru care măsura dinamica și coerența grupului.

Ideea locurilor sfinte l-a atras pe Nelson. Erau ele sfinte datorită faptului că utilizarea lor timp de veacuri de investire cu această calitate sau era o calitate specifică locului, configurația copacilor sau a pietrelor, spiritul locului, amplasamentul în sine – care a existat de la început,

determinându-i pe oameni să aleagă în mod firesc locul pentru acest acop? Popoarele străvechi erau sensibile la semnalele pamântului, erau capabile să citească sau să acorde atenție anumitor configurații cum ar fi traseele denumirilor preistorice. Exista ceva diferit legat de locul însuși, un tip de conștiință colectivă se manifesta ca un nucleu energetic ori a existat dintotdeauna o anumită rezonanță energetică.

Nelson a vizitat, având asupra sa un aparat REG, „Turnul Diavolului” din Wyoming iar apoi locul numit „Genunchiul Rănit” din Dakota de Sud, locul în care a fost masacrat un întreg trib Sioux. Rezultatele obținute fuseseră influențate, ca și cum ar fi rămas o amintire a gândurilor tuturor oamenilor care trăiseră și muriseră acolo. În locurile sacre ale Egiptului Antic, cele mai puternice influențe asupra aparatului avuseseră loc atunci când grupul era angajat în ritualuri, cântând într-un loc sacru. Spiritul locului, analizat în sine, părea să înregistreze efecte la fel de mari ca un grup în meditație. Când un grup încerca să cânte și să mediteze în alte locuri care nu erau considerate sacre, dar erau interesante, efectele înregistrate de aparatul Palm-Field-REG erau semnificative, însă mai mici. În mod clar, în locurile sacre reverbera o anumită rezonanță, posibil chiar un vârtej de memorie coerentă.

Atât tipul locului, cât și tipul activităților unui grup păreau să aibă anumite contribuții la crearea unei conștiințe de grup. În locurile sacre unde nu se cântase, simpla prezență a grupului sau poate chiar locul în sine, aveau un grad înalt de conștiință rezonantă. Aparatul mai înregistrase un efect, chiar în mijlocul celor mai obișnuite activități și locuri, atâta timp cât atenția grupului fusese deja stimulată.

Studiile lui Radin și Nelson, au arătat că efectele se manifestau instantaneu la orice distanță, vezi cazul prezentat cu O.J.Simpson la începutul acestei lucrări, când prin cel mai cunoscut și mai evident vehicul pentru transmiterea gândurilor la distanță, televiziunea, captează atenția telespectatorilor.

Un alt experiment ce a durat peste trei ani, la Festivalul Wagner, veneau fanii lui Wagner, buni cunoscători ai fiecărui detaliu, ai fiecărei note, sensibili la orice creștere sau scădere a emoției, practic participanții la Festival erau experți în opera lui Wagner.

Pe ansamblu erau constante, indicând o schimbare generală a ordinii în funcționarea aparatului în timpul scenelor cu cea mai mare intensitate emoțională sau al celor cu muzica cea mai sfâșietoare, cum ar fi momentele corale.

Maharishi Mahesh Yogi, fondatorul Meditației transcedentale, afirmă că stresul individual duce la o stare de stres la nivelul întregii lumi și că starea de calm a grupului duce la calm în întreaga lume. El postula că, dacă 1% din locuitorii unei zone ar practica meditația transcedentală Sidhi, un tip mai avansat și mai activ de meditație, conflictele de orice fel ar scădea mult.

Ideea efectului „Maharishi” este că practicarea regulată a meditației transcedentale ne-ar permite să intrăm în legătură cu un câmp fundamental care leagă toate lucrurile – un concept nu foarte deosebit de Câmpul Punctului Zero. Dacă suficient de mulți oameni, chiar rădăcina pătrată din 1% din populație, ar face acest lucru, coerența astfel dobândită s-ar propaga în întreaga populație. Acest fenomen a fost numit Super Radianță , deoarece exact așa cum superadianța creează în creier sau într-un laser coerență și unitate, meditația ar avea același efect asupra societății.

Un studiu desfășurat timp de două luni, în 1993, a arătat că atunci când grupul local de Super Radianță din Washington, DC, a crescut la 4000 de membri, infracțiunile cu violență, care crescuseră constant în primele cinci luni ale anului, au început să scadă până la 24% și au continuat să scadă până la încheierea experimentului. Imediat ce grupul de meditație s-a destrămat, ritmul infracțiunilor a crescut din nou. Studiul a demonstrat că efectul nu s-ar fi putut datora altor variabile, cum ar fi vremea, activitatea poliției sau influența vreunei campanii împotriva infracțiunilor.

În ipoteza că lumea este o entitate vie, cu propria conștiință, aparatele REG ar fi putut măsura permanent starea minții colective, un fel de Electroencefalogramă (EEG). Teihard de Chordin a introdus termenul de „noosferă” pentru a reflecta ideea că Pământul era înconjurat de un strat de inteligență, reacția colectivă la cele mai agitate evenimente ale vremii noastre ar avea același fel de efect cum erau aparatele REG.

Câmpul vindecător

Studiile lui Brand, mai ales, sugerează că intenția umană ar putea să fie folosită ca o extraordinară forță potențială de vindecare. Se pare că noi am putea ordona fluctuațiile aleatorii din Câmpul Punctului Zero și am putea folosi acest lucru pentru a obține mai multă “ordine” la o altă persoană. Cu o astfel de capacitate, o persoană ar trebui să fie capabilă să acționeze ca un canal vindecător, permițând câmpului să realinieze structura celeilalte persoane.

Conștiința umană ar putea să acționeze ca element de reamintire, așa cum credea Fritz Popp, pentru a restabili coerența altei persoane. Dacă efectele non-locale, adică proprietatea care se referă la capacitatea unei entități cuantice, de a influența o altă particulă cuantică instantaneu; la orice distanță, deși nu există niciun schimb de forță sau de energie, adică ne sugerează că particulele cuantice intrate odată în contact păstrează această legătură chiar și atunci când sunt separate, astfel încât acțiunile uneia le vor influența pe ale celeilalte, indiferent cât de departe ar fi fost separate, ar putea fi introduse în procesul de vindecare, atunci vindecarea la distanță ar trebui să fie posibilă.

Se pune în mod firesc întrebarea dacă conștiința umană este răspunzătoare de psihoneuroimunologie, adică de efectul vindecător al minții asupra trupului? Cât de puternică este intenția ca forță și exact cât de infecțioasă era coerența conștiinței individuale?

Putem oare să ne conectăm la Câmp pentru a ne controla propria stare de sănătate sau chiar să-i vindecăm pe alții? Ar putea oare Câmpul să vindece boli grave cum ar fi cancerul, SIDA etc?

Activitățile lui Hal Puthoff și Russel Targ în domeniul vederii la distanță de la Institutul de Cercetări Stanford ………… cu putere existența unei anumite legături extrasenzoriale între oameni și un câmp care lega toate lucrurile și fenomenele. Se punea întrebarea firească dacă acea capacitate specială observată în cercetările privind vederea la distanță putea fi folosită și în cadrul vindecării la distanță.

Puthoff și Targ demonstrează că experimentele bine concepute puteau să demonstreze pănă și existența și manifestarea fenomenelor miraculoase. Rezultatul era „literă de Evanghelie” indiferent dacă „încălcau” orice așteptări ale cercetătorului.

Toate experimentele bune reușesc, problema este că s-ar putea să nu convină concluziile.

Într-o lume ateistă, oamenii au doar două categorii de credințe: ceva era adevărat sau nu. Într-o lume neateistă există a treia categorie, religia, care plasează anumite lucruri dincolo de limitele stricte ale investigației științifice. Orice lucru pe care oamenii de știință puteau să-l explice, orice fenomen legat de vindecare, de rugăciune ori de paranormal părea să intre în această a treia categorie, declarată în mod oficial „dincolo de graniță”. Înțelepciunea dobândită era inamicul științei oficiale.

Elisabeth Targ avea să supună vindecarea la distanță celui mai curat test, punând-o la încercare la pacienții cu SIDA în stadiu avansat, un grup atât de convins de moarte încât nimic altceva în afară de speranță și de rugăciune, nu le mai era la îndemână.

Dorea să afle dacă rugăciunea și intenția transmise la distanță puteau să vindece oameni fără speranță aflați într-o situație extremă. A început să caute dovezi ale vindecării, în studiile elaborate până la acea dată în laboratoarele lumii științifice.

Căutările sale cuprindeau trei mari categorii de încercări: încercări de izolare a celulelor sau a enzimelor; vindecarea animalelor, a plantelor și a sistemelor vii microscopice; și studiile asupra ființelor umane. Erau cuprinse aici și cercetările efectuate de Brand și Schlitz, care demonstraseră că oamenii puteau să aibă o influență asupra tuturor tipurilor de procese vii. De asemenea, existau dovezi interesante privind influența oamenilor asupra plantelor și animalelor. Erau chiar cercetări care arătau că sentimentele și gândurile pozitive și negative ar putea fi cumva transmise altor ființe vii.

Biologul dr. Bernard Grad, de la Universitatea McGill din Montreal a făcut niște studii prin care să stabilească dacă vindecătorii paranormali transmiteau într-adevăr energie pacienților lor. În loc să folosească pacienți umani, Grad folosise plante pe care le planificase să le „îmbolnăvească” prin muierea semințelor în apă sărată, care le întârzia creșterea. Înainte de a înmuia semințele în apă sărată, el a rugat totuși un vindecător să țină mâinile deasupra vasului respectiv.

Restul semințelor au fost înmuiate cu apa din vasul asupra căruia vindecătorul nu lucrase. Semințele din vasul asupra căruia lucrase vindecătorul au crescut mai înalte decât semințele la care nu se lucrase.

Grad s-a întrebat atunci dacă se putea întâmpla și fenomenul invers – dacă semințele negative ar fi putut avea un efect negativ asupra creșterii plantelor. Grad a cerut mai multor pacienți cu afecțiuni psihiatrice grave să țină în mână vase cu apă obișnuită, care urma să fie folosită la încolțirea semințelor. Mai târziu când Grad a încercat să folosească apa influențată de pacienți, apa ținută în mână de bărbatul cu depresie gravă a suprimat complet creșterea plantelor.

În experimentele următoare, Grad a analizat apa din punct de vedere chimic, prin spectroscopie în infraroșu, și a descoperit că apa tratată de vindecător avea mici transformări ale structurii sale moleculareși un numaăr mai mic de legături de hidrogen între molecule, situație asemănătoare cu ceea ce se întâmplă în cazul apei expuse unui câmp mgnetic. Și alți oameni de știință au confirmat rezultatele obținute de Grad.

Grad a continuat cercetările folosind șoareci cărora li se provocaseră răni la nivelul pielii, în laborator. După controlarea unui număr de factori, chiar și efectul mâinilor calde, el a observat că pilea șoarecilor se vindeca mult mai repede atunci când aceștia erau tratați de vindecători.

Grad a mai descoperit că vindecătorii puteau reduce creșterea tumorilor canceroase la animalele de laborator. Animalele cu tumori care nu erau tratate de vindecători mureau mai repede. Alte studii asupra animalelor au arătat că țesuturile amiloide, tumorile și gușa indusă în laborator puteau fi vindecate la animalele de laborator.

Alte cercetări au arătat că oamenii pot influența drojdiile, fungii și chiar celulele canceroase izolate. Într-unul din aceste experimente, un biolog Carroll Nash, de la Universitatea St. Joseph din Philadelphia, a descoperit că oamenii pot influența ritmul de creștere a bacteriilor doar prin voință.

Rex Stanford, pe experimentele pe care le-a făcut a demonstrat încă din 1974, că oamenii puteau influența evenimentele doar „sperând” că totul va merge bine, chiar dacă nu înțelegeau exact ce trebuiau să spere.

Elisabeth a fost surprinsă să descopere că se efectuaseră numeroase studii privind vindecarea – cel puțin 150 de experimente pe oameni. Erau cazuri în care un intermediar folosea o mare diversitate de metode pentru a încerca să trimită mesaje vindecătoare, prin atingere, prin rugăciune sau printr-un anumit fel de manifestare laică a intenției. Prin atingere terapeutică, se presupune că pacientul se relaxează și încearcă să-și îndrepte atenția spre interior în timp ce vindecătorul pune mâinile deasupra pacientului și iși manifestă intenția de a-l vindeca. Targ și Sicher au pregătit propriul experiment timp de mai multe luni. Desigur, trebuia să fie dublu orb, astfel încât nici pacienții, nici doctorii să nu poată ști cine fusese supus procedurilor de vindecare. Grupul de pacienți trebuia să fie omogen, astfel încât au selectat pacienți cu SIDA în stare avansată la un nivel asemănător – același număr de celule T, același număr de afecțiuni asociate SIDA. Era important să fie eliminat orice element al mecanismului de vindecare ce ar fi putut încurca rezultatele, cum ar fi ca pacientul să se întâlnescă cu vindecătorul ori să fie atins de acesta. Ceea ce înseamnă că, așa cum au hotărât, toate procedurile de vindecare trebuiau să fie făcute de la distanță. Deoarece testau vindecarea în sine și nu o anumită formă de vindecare, cum ar fi rugăciunea creștină, au decis ca vindecătorii să provină din diverse medii culturale și religioase și să acopere întreaga gamă de abordări. Urmau să elimine orice vindecător care părea mult prea plin de sine, care era interesat de bani sau intenționa să înșele. Era necesar ca vindecătorii să participe din pasiune, pentru că nu primeau bani și nu dobândeau glorie personală. Fiecare pacient urma să fie tratat de cel puțin zece vindecători diferiți. După patru luni de căutări, Targ și Sicher și-au ales vindecătorii – un grup format din patruzeci de vindecători religioși și spirituali din toată America, mulți dintre ei foarte respectați în domeniile lor. Doar o minoritate infimă dintre ei se prezentau ca fiind religioși în mod convențional și își desfașurau munca rugându-se la DUMNEZEU sau folosind rozariul; mai mulți vindecători creștini, câțiva evanghelici, un vindecător cabalist evreu si câțiva budiști. Singurul criteriu era ca vindecătorii să creadă că procedurile folosite aveau să dea rezultate. Vindecătorii mai trebuiau să aibă un alt element comun: să fi avut succes în tratarea unor cazuri fără speranță. La nivel colectiv, vindecătorii aveau o medie de 17 ani de experiență în vindecare și o medie de 117 vindecări la distanță fiecare.

Targ si Sicher au impărțit apoi grupul în douăzeci de pacienți în două părți egale. Planul era ca ambele grupe să primească tratament tradițional obișnuit, însă doar membrii uneia dintre ele să fie supuși unor proceduri de vindecare de la distanță. Nici doctorii, nici pacienții nu aveau să știe cine fusese supus procedurilor de vindecare si cine nu. Singurii participanți care aveau să știe cine urma să fie supus procedurilor de vindecare, erau vindecătorii înșiși. Vindecătorii trebuiau să nu aibă niciun fel de contact cu pacienții lor, să nu îi fi intâlnit niciodată. Nu li se dădea decât o fotografie, un nume si numărul de celule T.

Fiecărui vindecător i se cerea să mențină intenția privind sănătatea și starea de bine a pacientului timp de o ora pe zi, șase zile pe săptămână, trei săptămâni la rând, alternând cu săptămâni de odihnă. Fiecare pacient din grupul de tratament avea să fie tratat de fiecare vindecător pe rând. Pentru a înlătura orice abatere individuală, vindecătorii erau rotiți săptămânal, astfel încât să le fie atribuit un nou pacient în fiecare săptămână, ceea ce permitea tuturor vindecătorilor să aplice procedurile de vindecare tuturor pacienților, iar vindecarea în sine să fie studiată și nu un anumit tip de vindecare. Trebuia ca vindecătorii să țină o evidență a ședințelor de vindecare, consemnând informații despre metodele de vindecare și despre impresiile lor privind starea de sănătate a pacienților. La sfârșitul studiului, fiecare pacient trebuia să fi fost tratat de zece vindecători.

Elisabeth deși era destul de deschisă, tendințele conservatoare din educație și propriile predilecții își făceau loc. Era destul de convinsă că fumatul pipei de către nativii americani și silabele cântate pentru fiecare chakră nu aveau nimic de a face cu tratarea unui grup de oameni cu o boală atat de gravă și atat de avansată, încât pacienții erau virtual siguri că vor muri.

Si apoi a văzut cum pacienții bolnavi de SIDA în fază terminală se simțeau mai bine. În cursul celor șase luni ale perioadei de tratament, 40% din membrii grupului de control au murit. Însa toți cei zece pacienți din grupul de vindecare nu numai că erau in viață, ci se și însănătoșiseră, situație dovedită atât pe baza propriilor consemnări, cât și pe baza evaluărilor medicale. La încheierea studiului, pacienții au fost examinați de o echipa de oameni de știință, iar starea lor de sănătate ducea la o singură concluzie de neocolit: tratamentul dădea rezultate.

Elisabeth și Sicher au hotărât să repete experimentul, dar la o scară mai amplă, să controleze vârsta și alți factori pe care îi trecuseră cu vederea la primul experiment. În noul studiu se dorea să se știe dacă vindecarea la distanță putea să încetinească evolutia SIDA. Putea să fie vorba de mai puține afecțiuni specifice pacienților cu SIDA, îmbunătățirea nivelelor de celule T, mai puține intervenții medicale, o stare de bine la nivel psihologic mai bună. După șase luni, grupul tratat era mai sănătos la toți parametrii. Rezultatele erau inevitabile. Indiferent de tipul de vindecare folosit, indiferent de concepția pacienților despre o ființă superioară; vindecătorii contribuiseră în mod dramatic la starea de bine fizică și psihică a celor tratați.

Rezultatele obținute de Targ și Sicher au fost confirmate peste un an, când un studiu intitulat MAHI (Mid-America Heart Institute) privind efectul rugăciunii la distantă a altor persoane asupra unor pacienți internați. La o secție de cardiologie, timp de 12 luni, a demonstrat că pacienții aveau mai puține reacții adverse și o perioadă de spitalizarea mai scurtă, dacă se ruga cineva pentru ei. În acest studiu, totuși “cei care se rugau” nu erau vindecători inzestrați; pentru a fi primiți în grupul de rugăciune, trebuia pur și simplu ca ei să creadă în DUMNEZEU și în faptul că EL răspunde atunci când ne rugăm LUI să vindece pe cineva care este bolnav. În acel caz, toți participanții foloseau o anumită formă de rugăciune standard și cei mai mulți erau creștini protestanți, romano-catolici sau fără apartenență la un anumit cult. Fiecaruia i se atribuise un anumit pacient pentru care să se roage. După o lună, simptomele celor din grupul pentru care se rugau se reduseseră cu mai mult de 10%, comparativ cu cei care primeau îngrijirile standard. Deși procedurile de vindecare nu le-au scurtat perioada de spitalizare, pacienții pentru care se rugau se simțeau mult mai bine sub toate celelalte aspecte. Era suficient ca persoane din afara spitalului să pronunțe ori să se gândească la numele pacienților spitalizați cu atitudine specifică de rugăciune, pentru ca respectivele persoane spitalizate să aiba stări de spirit și de sănătate mai bună.

Insă ceea ce toți vindecătorii păreau să aibă în comun era o capacitate de a se detașa, de a se da la o parte. Cei mai mulți dintre ei susțineau că și-au manifestat intenția și apoi au făcut un pas inapoi și s-au lăsat în seama unei altfel de forțe vindecătoare, ca și cum ar fi deschis ușa și ar fi permis intrarea unei forțe superioare. Mulți dintre cei mai eficienți ceruseră ajutor de la lumea spirituală sau de la conștiința colectivă, ba chiar de la o entitate religioasă cum ar fi Iisus. Nu era o vindecare egoistă din partea lor ci mai degrabă o cerere: “Te rugăm, fă ca această persoană să se vindece”. O mare parte din imaginile folosite de ei se refereau la relaxare, la eliberare sau la permisiunea de a permite spiritului luminii sau iubirii să patrundă. Entitatea în sine, indiferent că era vorba de Iisus sau de altcineva părea irelevantă.

Succesul studiului MAHI a sugerat că vindecarea prin intenție este accesibilă oamenilor obișnuiți, cu toate că vindecătorii s-ar putea să fie mai experimentați sau mai înzestrați natural în privința conectării la câmp.

Elmer Green, în proiectul „Cooper Wall” din Topeka, Kansas, a demonstrat că vindecătorii experimentați au tipare ale câmpului electric anormal de înalte în timpul ședințelor de vindecare. Închiși în încăperi izolate, cu pereți din cupru, care blocau orice manifestare electrică din alte surse,vindecătorii generau suprasarcini electrice mai mari de 60 de volți. Aceste suprasarcini nu aveau legătură cu mișcarea fizică. Studii privind natura energiei vindecătoare a maeștrilor chinezi de Qigong au pus în evidență dovezi ale prezenței unei emisiuni fotonice și a unor câmpuri electromagnetice în timpul ședințelor de vindecare. Aceste impulsuri bruște de energie s-ar putea să fie dovada în plan fizic a nivelului mai înalt de coerență al vindecătorului – capacitatea sa de a-și utiliza propria energie cuantică și de a o transfera către un primitor mai puțin orgnizat.

Studiul Elisabethei și cercetările lui William Brand au evidențiat un număr de implicații profunde privind natura bolii și a vindecării. Ele sugerau că intenția în sine vindecă, dar că vindecarea este o forță colectivă. Felul în care au lucrat vindecătorii lui Targ ar sugera că s-ar putea să existe o memorie colectivă a spiritului vindecător, care ar putea fi concentrată ca „forță medicinală”. In cadrul acestui model boala poate fi vindecată printr-un tip de memorie colectivă. Informațiile din Câmpul Punctului Zero ne ajută sa păstrăm sănătatea structurilor vii. S-ar putea chiar ca sănătatea si boala oamenilor, luați individual, să fie, într-un anumit sens, o manifestare colectivă. Anumite epidemii s-ar putea sa cuprindă societățile ca manifestare fizică a unui tip de isterie energetică.

Dacă intenția generează sănătate – adică ordine îmbunătățită – la o altă persoană, acest fenomen sugerează că boala este o tulburare a fluctuațiilor cuantice ale individului. Vindecarea asa cum sugerează cercetările lui Popp, s-ar putea să fie o problemă de reprogramarea fluctuațiilor cuantice individuale, astfel încât acestea să se manifeste mai coerent. De asemenea, vindecarea poate fi considerata ca o furnizare de informații pentru revenirea sistemului la starea de stabilitate. Oricare din numeroasele fenomene biologice are nevoie de o “cascadă perfect pusă la punct“ de procese, care ar fi sensibile față de efectele minuscule, observate in cercetările PEAR.

S-ar putea, la fel de bine, ca boala să fie o formă de izolare, o întrerupere a legăturii cu starea de sănătate colectivă a Câmpului și a comunității. Într-adevăr, în studiul Elisabethei, Deb Schnitta, practicând tehnicile de aliniere a fluxului de energie din Pittsburgh a descoperit că virusul HIV pare să alimenteze teama – tipul de teama care ar putea să fie trait de orice persoană evitată de comunitate, așa cum au fost mulți homosexuali în perioada de început a SIDA. Mai multe studii privind pacienții cu boli de inimă au arătat că izolarea – de noi înșine, de comunitatea și de spiritualitatea noastră – mai degrabă decât condițiiile fizice, cum ar fi valorile mari ale colesterolului, este unul dintre factorii cu cea mai importantă contribuție la apariția bolii. În studiile privind longevitatea, oamenii care trăiesc cel mai mult sunt adesea nu numai cei care cred într-o ființă superioară, ci și cei care au cel mai puternic sentiment de apartenență la o comunitate.

Aceste observații s-ar putea să însemne că intenția vindecătorului este la fel de importantă ca mijloacele medicale folosite de acesta. Medicul stresat, care ar dori ca pacientul să poată dispărea pentru ca el să ia masa de prânz, medicul tânăr care a stat treaz trei nopți la rând, medicul care nu vrea să trateze un anumit pacient – toate acestea pot avea influențe dăunătoare asupra pacientului.

Elisabeth a început să examineze ce era în conștiința ei exact înainte de a intra să își vadă pacienții, pentru a se asigura că trimitea intenții pozitive. A început să studieze și fenomenul vindecării. Dacă putea să funcționeze în cazul creștinilor care nu îi cunoșteau pe pacienții pentru care se rugau, s-a gândit că putea să funcționeze și în cazul ei.

Procedeele – modus operandi – folosite de vindecători i-au sugerat cea mai neașteptată idee, și anume – conștiința individuală nu moare. Într-adevăr, unul dintre primele studii serioase de laborator cu un grup de mediumi, efectuat la Universitatea din Arizona, părea să valideze ideea că, de fapt, conștiința poate “să trăiască” după ce noi murim. În studii atent controlate pentru a se elimina orice posibilitate de a trișa, mediumii erau capabili să furnizeze peste 80 de informații despre rude decedate, de la nume și curiozități personale pană la cauzele reale amănunțite ale morții acestora. În ansamblu, mediumii au obținut un grad de precizie de 83% – iar unul dintre ei a atins chiar nivelul de 93%. Un grup de control, format din oameni fără calități de medium, a obținut un procent mediu de 36%. Într-un caz, un medium a fost capabil să spună o rugăciune pe care o mamă decedată, obișnuia să o spună pentru altcineva când era copil. Profesorul Gary Schwarz, coordonatorul echipei a spus :”Cea mai simplă explicație este că mediumii sunt în comunicare directă cu persoanele decedate”.

Câmpul Cuantic

Câmpul Punctului Zero (CPZ) este un ocean de vibrații microscopice, aflate în spațiul dintre lucruri. Dacă considerăm CPZ în concepția noastră drept natura ”cea mai ” fundamentală a materiei, atunci putem aprecia fără să greșim că întregul univers are la bază o mare clocotitoare de energie – un vast cîmp cuantic. În această situație, atunci orice lucru ar fi în legătură cu oricare altul, ca într-o rețea invizibilă.

Pe de altă parte s-a descoperit că suntem făcuți din aceeași materie funadamentală. La nivelul cel mai profund , tot ce există, inclusiv ființele vii sunt constituite din pachete de energie cuantică ce schimbă în mod constant informații cu această inepuizabilă mare de energie.

Ființele vii emit o radiație slabă și acest lucru este esențial proceselor biologice. În această situație, informațiile despre toate aspectele vieții, de la comunicarea celulară la gama vasta de comenzi ale ADN-ului, se bazează pe schimbul de informații la nivel cuantic, chiar și mințile noastre pe care alții le consideră în afara legilor materiei, funcționează conform proceselor cuantice. Gândirea, simțirea – fiecare funcție cognitivă superioară – sunt legate de informațiile cuantice emise simultan de creierele și de trupurile noastre. Percepția umană are loc datorită interacțiunilor dintre particulele subatomice din creierele noastre și din marea energiei cuantice.

Aceste descoperiri constituie dezlegarea prelucrărilor și schimburilor de informații din lumea noastră, de la comunicarea dintre celule la perceperea lumii în ansamblul, că noi toți suntem în legătură unii cu alții și cu lumea în profunzimea ființei noastre. Prin ample și viguroase cercetări și experimente științifice s-a demonstrat că există o forță vitală care circulă prin univers, numită în diverse moduri în funcție de nivelul de cunoaștere al momentului respectiv, Sfîntul Duh, în teologie sau conștiință colectivă. Aceste experimente prin rezultatele lor, au dat o explicație plauzibilă acelor domenii în care oamenii au crezut de secole, însă nu aveau dovezi sau justificări adecvate, cum ar fi eficiența medicinii alternative și chiar a rugăciunii până la viața de după moarte, oferindu-ne într-un anumit sens, o știință a religiei.

Studiile întreprinse au infirmat concepția despre lume a lui Newton sau Darwin. Rezultatele cercetărilor întreprinse au demonstrat că noi nu suntem simple accidente ale naturii, din contră există un rost și o unitate în lumea noastră și în locul nostru în lume și avem un rol important în ea, contând ce facem și ce gândim.

Ființele vii, nu mai sunt separate unele de altele. Ființele umane nu mai pot fi considerate la periferia universului nostru- în afara lui și privind în interior, au redevenit centrul lumii, acolo unde ne era, este și va fi locul cuvenit.

Trebuie înțeles la nivel planetar că știința poate și trebuie privită doar ca un proces de înțelegere a lumii noastre și a noua însine, mai degrabă decât un set stabilit de reguli odată pentru totdeauna, iar pe măsură ce unul apare și se impune în fața vechilor concepții, acestea din urmă, ne place sau nu, trebuie înlăturate. Să nu uităm dictonul care spune că o idee corectă nu poate fi vreodată dovedită în mod definitiv. Cel mai bun lucru pe care știința poate spera să-l realizeze este să invalideze ideile greșite. La nivel subatomic, concepția newtoniană clasică- că orice lucru sau fundament funcționează într-un mod ușor predictibil a fost înlocuită de teoriile cuantice, Messier și indeterminată, care arată că universul și felul în care funcționează nu sunt atât de ordonate cum credeau oamenii de știință.

Materia, la nivelul ei cel mai de bază, nu ar putea fi împărțită în unități care să existe independent și nici măcar nu ar putea fi pe deplin descrise. Particulele subatomice nu sunt nici obiecte solide, ci sunt pachete de energie vibrațională care nu poate fi precis cuantificată sau ințeleasă în sine. Ele se comportă uneori ca particule – ceva distinctiv, limitat la un spațiu mic, iar uneori ca o undă, cât și ca particulă în același timp.

Particulele cuantice ar fi, de asemenea, omniprezente. De exemplu, atunci când se trece de la o stare de agregare (energetică) la o alta, electronii pot încerca toate orbitele posibile deodată, înainte de a alege în care să se instaleze în cele din urmă. Și nimic nu ar fi simplu. Nu există locații diferite, ci doar posibilitatea de a se întâmpla. La acest nivel al realității, nimic nu ar fi garantat. Relațiile dintre cauză și efect nu mai țin de nivelul subatomic. Atomii care par stabili, pot deodată, fără o cauză aparentă, să manifeste anumite rupturi interne; electronii fără niciun motiv, aleg să treacă de la o formă de energie la alta. Atunci când privim din ce în ce mai profund în interiorul materiei, nu putem atinge sau descrie un singur lucru solid, ci o mulțime de entități în intentie, toate defilând în același timp.

Mai degrabă decât să fie un univers al certitudinii statice, la nivelul cel mai profund al materiei, lumea și relațiile sale sunt nesigure și împredictibile, o stare a potențialității pure, a infinitei posibilități.

Savanții acceptă o conectivitate universală; dar numai într-o lume cuantică, adică în regnul neanimat și nu în regnul viu. Specialiștii în fizica cuantică au descoperit în lumea subatomică o proprietate stranie, pe care au numit-o ”nonlocalizare/nonlocalitate”. Această proprietate se referă la capacitatea unei entități cuantice, cum ar fi un electron individual, de a influența o altă particulă cuantică instantaneu, la orice distanță, deși nu există niciun schimb de forță sau energie. Ea sugerează că particulele cuantice intrate în contact, o dată păstrează această legătură chiar și atunci când sunt separate, astfel încât acțiunile uneia le vor influența pe ale celeilalte, indiferent cât de departe ar fi fost separate, proprietate verificată în mod decisiv de un număr mare de fizicieni, începând cu anul 1982.

Nonlocalizarea/nonlocalitatea a zdruncinat din temelii fizica. Materia nu mai putea să fie considerată separat. Nu mai era nevoie ca acțiunile să aibă o cauză observabilă, într-un spațiu observabil. Axioma fundamentală a lui Einstein nu era corectă la un anumit nivel al materiei, s-ar putea călători cu viteze mai mari decât viteza luminii. Particulele subatomice nu au nicio semnificație dacă sunt luate izolat, însă ar putea fi înțelese numai în relațiile dintre ele. Lumea în esență, la nivelul cel mai profund, există ca o rețea complexă de relații interdependente, fiind deci indivizibilă.

Poate că cel mai esențial element al acestui univers interconectat este conștiința vie care îl observă.

În fizica clasică, experimentatorul era considerat o entitate separată, un observator tăcut, aflat în spatele unei ferestre, încercând să înțeleagă universul care continuă să existe, indiferent dacă cercetătorul îl observă sau nu. În fizica cuantică, totuși, s-a descoperit că starea tuturor posibilităților oricărei particule cuantice decade în stare de entitate stabilă imediat ce este observată sau măsurată. Pentru a explica aceaste evenimente ciudate, fizica cuantică a lansat ipoteza că între observator și fenomenele observate ar exista o relație participativă, ca aceste particule ar putea fi considerate doar ca ”probabil” existente în spațiu și timp, până cînd au fost ”perturbate”, și că actul observării și măsurii lor le-a ”forțat” să intre într-o stare stabilă. Această obsevație uluitoare a răsturnat din temelii și implicațiile privind natura realității. Ea sugerează că însăși conștiința observatorului este cea care aduce obiectul observat în starea de existență. Nimic nu există în univers ca entitate independentă de percepția sa de către noi. În fiecare clipă a fiecărei zile, noi ne creăm lumea, iar fiecare ființă are un câmp de influență asupra lumii și invers.

Principiul incertitudinii (sau al nedeterminării) elaborat de Werner Heisenberg, susține că nicio particulă nu rămâne în stare de repaus complet, ci este mereu în mișcare, datorită câmpului fundamental de energie care interacționează cu întreaga materie subatomică. Ceea ce înseamnă că structura de bază a universului este o mare de câmpuri cuantice care nu pot fi eliminate de niciuna din legile cunoscute ale fizicii.

Ceea ce credem că este universul nostru stabil, static este de fapt un vârtej clocotitor de particule subatomice care plutesc apărând și dispărând din existență. Deși cel mai celebru principiu al lui Heisenberg se referă la incertitudinea legată de măsurarea proprietăților fizice ale lunii subatomice, asta nu înseamnă alceva decât că nu putem cunoaște în același timp atât energia, cât și durata de viață a unei particule, fiindcă un fenomen subatomic, care se petrece într-un interval extrem de mic, implică o entitate incertă de energie. În mare parte datorită teoriilor lui Einstein și a celebrei sale ecuații E=mc², care stabilește o relație între energie și masă, toate particulele elementare interacționează reciproc, facând schimburi de energie cu alte particule cuantice, care se crede că apar de nicăieri, combinându-se și anihilându-se unele pe altele în mai puțin de o clipă mai exact 10^-23 secunde – provocând fluctuații ale energiei fără o cauză aparentă. Particulele efemere generate în cursul acestor momente infime sunt cunoscute sub numele de ”particule virtuale”. Ele se deosebesc de particulele reale deoarece există doar în cursul acestui schimb – timpul ”incertitudinii” permise de principiul incertitudinii.

Acest tempo subatomic, oricât ar fi de scurt, atunci când este cumulat din întregul univers, produce o energie enormă, mai multă decât cea conținută în întreaga materie existentă în toată lumea. Numit de fizicieni vid, Cîmpul Punctului Zero a fost numit astfel din cauza faptului că fluctuațiile câmpului sunt încă detectabile la temperatura de zero absolut, cea mai joasă stare energetică, în care toată materia a fost înlăturată și nu a mai rămas nimic pentru a produce vreo mișcare. Energia punctului zero era energia prezentă în ” cea mai goală” stare a spațiului, la cel mai scăzut nivel energetic, starea cea mai apropiată de punctul zero pe care această mișcare o putea atinge. Însă datorită principiului incertitudinii, va fi întodeauna o anumită ”legănare”reziduală generată de schimbul virtual al particulelor.

Energia Câmpului Punctului Zero este gratuită, nelimitată, complet nepoluantă, o imensă sursă de energie liberă, cunoscută însă din 1926 și care a fost neglijată ca fiind ”imateriala”. Pentru oamenii religioși sau mistici, acest lucru înseamnă că știința dovedea miraculosul. Calculele cuantice ne arată că noi și universul nostru trăim și respirăm într-o mare de mișcare – o mare cuantică de lumină.

În lumea cuantică, câmpurile cuantice nu sunt mediate de forțe, ci de schimbul de energie, care este conștient redistribuit într-un model dinamic. Acest schimb constant este o proprietate intrinsecă a particulelor, astfel încât chiar și particulele ”reale” nu sunt nimic altceva decât minuscule noduri energetice, care apar din și dispar în câmpul fundamental, pentru un timp extrem de scurt.

Heisenberg a arătat că este imposibil să cunoaștem toate valorile unei particule, cum ar fi poziția sau impulsul, în același timp, din cauza a ceea ce par a fi fluctuații inerente în natură. Nivelul de energie al oricărei particule cunoscute nu poate fi stabilit, deoarece el se schimbă mereu. De asemenea, o parte a acestui principiu stipulează, de asemenea, că nicio particulă subatomică nu poate fi adusă complet în starea de repaus, ci va avea întodeauna o minusculă mișcare reziduală. Aceste fluctuații explică zgomotul, de fond, aleatoriu al receptorilor de unde ultrascurte sau al circuitelor electronice, limitând nivelul la care pot fi amplificate sunetele. Până și iluminarea în banala fluorescență își bazează funcționarea pe fluctuațiile în vid.

Să ne închipuim că luăm o particulă subatomică încărcată și o atașăm de un resort fără frecare. Ar trebui” să sară în sus și în jos”, o vreme, și apoi, la temperatura de zero absolut, să se oprească din mișcare. Fizicienii de după Heisenberg au descoperit că energia din ”CPZ” continuă să pună în mișcare particula, astfel încât nu ajunge să se oprească niciodată, ci se mișcă în continuare pe resort. Aristotel a fost unul dintre primii care a susținut că spațiul era de fapt ”un plenum”( o substanță fundamentală plină cu lucruri). Savantul Michael Faraday a introdus conceptul de câmp în relația cu electricitatea și magnetismul, considerând că cel mai important aspect al energiei nu era sursa ci spațiul din jurul ei și influența unuia asupra celuilalt printr-o anumită forță. Conform acestei

concepții, atomii nu erau un fel de minuscule bile tari de biliard, ci doar cei mai concentrați centri de forță care se manifestă în spațiu.

Un câmp este o matrice sau un mediu care conectează două sau mai multe puncte din spațiu, de obicei prin intermediul unei forțe, cum ar fi gravitația sau electromagnetismul.

Forța este în mod obișnuit reprezentată prin unde sau valuri într-un câmp. Un câmp electromagnetic, de exemplu, este format pur și simplu dintr-un câmp electric și un câmp magnetic care se intersectează, trimițându-și valurile de energie la viteza luminii. Un câmp electric și magnetic se formează în jurul unei sarcini electrice (care este, conform celei mai simple explicații, un surplus sau un deficit de electroni). Atât cîmpurile electrice, cât și cele magnetice, au două posibilități (negativă și pozitivă) și amândouă vor face ca orice alt obiect încărcat cu energie să fie atras ori respins, în funcție de sarcinile opuse (una pozitivă, cealaltă negativă) sau identice (amândouă negative sau pozitive). Câmpul este considerat acea zonă din spațiu în care această sarcină și efectele sale pot fi detectate.

Noțiunea de câmp electromagnetic este pur și simplu o abstracțiune convenabilă inventată de savanți ( și reprezentată prin linii de ”forță”, indicate prin direcție și prin formă), în încercarea de a da sens acțiunilor aparent memorabile ale electricității și magnetismului și a capacității lor de a influența obiectivele aflate la distanța și, tehnic, la infinit – fără o substanță sau o materie detectabilă între ele. Exprimat mai simplu, un câmp este o zonă de influență așa cum au descris-o câțiva cercetători: ”De fiecare dată când folosiți aparatul de prăjit pâinea, câmpurile din jurul său perturbă, oricât de slab, particulele cu sarcină din cele mai îndepărtate galaxii.”

În lumea cuantică, câmpurile cuantice nu sunt mediate de forțe, ci de schimbul de energie, care este constant redistribuit într-un model dinamic. Acest schimb este o proprietate intrinsecă a particulelor, astfel încât și particulele ” reale ” nu sunt nimic alceva decât minuscule noduri energetice, care apar și dispar în câmpul fundamental, pentru un timp extrem de scurt.

Conform teoriei câmpului magnetic, entitatea individuală este trecătoare și nesubstanțială. Particulele nu pot fi separate de spațiul gol din jurul lor. Einstein însuși recunoaște că materia era ”extrem de intensă” o agitație, într-un sens, perfect aleatorie și că doar realitatea fundamentală era entitatea ”din fundal” – câmpul însuși.

Fluctuațiile din lumea atomică echivalează cu o trecere neâncetată înainte-înapoi a energiei, asemenea unei mingi într-un joc de ping-pong. Acest fel de emisie și de reabsorbție a particulelor virtuale, se petrece nu doar printre atomi și electroni, ci cu toate particulele cuantice din univers.

Câmpul Punctului Zero (CPZ) este depozitarul tuturor câmpurilor, tuturor stărilor energetice și tuturor particulelor virtuale – fiind un câmp de câmpuri.

Orice schimb al oricărei particule virtuale radiază energie. S-a calculat că energia totală a ”CPZ” depășește toată energia din materie cu un factor de 10⁴⁰, adică 10 urmat de 40 de zerouri. Marele fizician Richard Feynmann aprecia că energia dintr-un singur metru cub de spațiu este suficientă pentru a fierbe toate oceanele lumii.

Existența ”CPZ” implică faptul că întreaga materie din univers este interconectată prin unde, ce sunt răspândite în timp și spațiu și pot să se desfășoare la nesfârșit, legând o parte a universului cu oricare altă parte a lui. Ideea Câmpului ar putea chiar să ofere o explicație științifică pentru multe noțiuni metafizice, cum ar fi credința chineză în forța vieții sau descrisă în textele străvechi ca fiind ceva inrudit cu câmpul energetic. Ba trimite și la relatarea din Vechiul Testament privind primele cuvinte ale Lui Dumnezeu:”Să fie lumină”, din care a fost creată materia.

Starea stabilă a materiei depinde, în însăși existența sa, de interschimbul dinamic de particule subatomice cu câmpul energetic susținător al punctului zero. Fizicianul danez Niels Bohr a formulat că materia și energia au atât proprietăți de undă cât și de particulă, proprietăți care păstrează electronii la locul și pe orbitele lor. Câmpul Punctului Zero explică stabilitatea atomului de hidrogen și, prin extrapolare, stabilitatea întregii materii.

S-a demonstrat că deconectarea de energie a punctului zero ar face ca întreaga structură atomică să cedeze.

Hal a demonstrat, că fluctuațiile undelor din ”CPZ” asigură mișcarea particulelor subatomice și că mișcarea tuturor particulelor din univers generează la rândul lor ”CPZ” un fel de ”buclă de feedback” auto-generator în întregul cosmos.

Hal spune că există ” un fel de stare fundamentală auto-generatoare a universului”, care se reîmprospătează continuu și rămâne constantă, dacă nu este perturbată într-un anumit fel.

De asemenea, înseamnă că noi și întreaga materie a universului suntem conectați cu cele mai depărtate puncte ale cosmosului prin undele cele mai lungi de ”CPZ”. Aproape la fel ca valurile mării sau undele formate pe suprafața unui iaz, undele la nivel subatomic sunt reprezentate de oscilații periodice care se deplasează într-un mediu în aceste caz ”CPZ”.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale undelor este că ele sunt codificatoare sau purtătoare de informații, iar undele au o capacitate virtual infinită de stocare a acestor informații.

Dacă întreaga materie subatomică din lume interacționează constant cu acest câmp înconjurător de energie în stare fundamentală, undele subatomice ale câmpului întipăresc constant o înregistrare a formei oricărui lucru sau fenomen. Ca purtător de mesaj și de înregistrări ale tuturor lungimilor de undă și ale tuturor frecvențelor ””CPZ” este un fel de umbră a universului pentru totdeauna, o imagine în oglindă și o înregistrare a tuturor lucrurilor care au existat vreodată. Într-un anumit sens, vidul este începutul și sfârșitul oricărui lucru din univers.

Cu toate că întreaga materie este înconjurată de energia punctului zero, care bombardează un obiect dat în mod uniform, au fost momente în care turbulențele câmpului au putut fi măsurate. O astfel de turbulență provocată de CPZ este deplasarea lui Louib, care a arătat că fluctuațiile câmpului punctului zero produc o ușoară mișcare a electronilor pe orbitele lor și determină deplasări (sau salturi) ale frecvenței de circa 1000 megahertzi.

Un alt exemplu este descoperirea fizicianului olandez Hendrik Casimir, din anii 1940, care a demonstrat ca două plăci metalice așezate aproape una de alta manifestă o forță de atracție care poate să le atragă și mai mult. Acest lucru se datorează faptului că, atunci când cele două plăci sunt așezate una lângă alta, undele punctului zero dintre cele două plăci se restrâng doar la ceea ce face în esență o punte între ele. Din moment ce unele lungimi de undă ale câmpului sunt excluse, acest fapt duce la o perturbare a echilibrului câmpului și rezultă un dezechilibru energetic, cu mai puțină energie între cele două plăci și mai mult în spațiul gol în jurul lor. Această densitate mai mare a energiei este cea care împinge cele două plăci metalice una spre cealaltă.

O altă demonstrație clasică privind existența ”CPZ” este efectul Von/der Woals. Acest fizician olandez a descoperit că forțele de atracție și de respingere acționează între atomi și molecule datorită felului în care este distribuită sarcina electrică și, în cele din urmă, s-a dovedit că și aici era vorba de o perturbare locală a echilibrului câmpului.

Această proprietate permite anumitor gaze să treacă în starea lichidă.

Emisia spontana, atunci când atomii se descompun și emit radiații fără cauze cunoscute, s-a dovedit a fi tot un efect al ”CPZ”.

Timothy Boyer, a arătat că multe din proprietățile ” vizate prin oglindă” ale materiei subatomice, cu care s-au confruntat fizicienii și au dus la acumularea unui set de legi cuantice ciudate, ar putea fi explicate cu ajutorul fizicii clasice, atât timp cât se ține seama și de factorul ”CPZ”. Incertitudinea, dualitatea unda-particulă, mișcarea fluctuantă a particulelor, toate au de-a face cu interacțiunea materiei și cu ”CPZ”.

Hal a început să se întrebe dacă nu ar putea explica cea mai misterioasă și mai supărătoare dintre forțe: gravitația. Încercarea de a descifra elementele acestei proprietăți fundamentale ale materiei și ale universului au ispitit cele mai mari genii ale fizicii. Chiar și Einstein, care a fost capabil să descrie gravitația extrem de bine prin teoria relativității, nu a putut să explice de fapt de

unde provine această forță. De-a lungul anilor, mulți fizicieni, inclusiv Einstein, au încercat să-i atribuie o natură electromagnetică, să o definească drept forță nucleară sau chiar să-i dea un set de legi cuantice – toate fără succes.

În 1968, Andrei Saharov a întors pe dos ipoteza obișnuită. Ce-ar fi dacă gravitația nu ar fi o interacțiune între obiect, ci doar un efect rezidual? Mai clar spus, ce-ar fi dacă gravitația ar fi un efect ulterior al ”CPZ”, provocat de modificările câmpului datorate prezenței materiei.

Întreaga materie, la nivel de quark-uri și de electroni, oscilează datorită interacțiunii sale cu ”CPZ”.

Una din legile electrodinamicii susține că o particulă cu sarcină fluctuantă va emite un câmp de radiație electromagnetică. Asta înseamă că, alături de Câmpul primar al Punctului Zero, există o mare a acestor câmpuri secundare. Între două particule, aceste câmpuri secundare produc o sursă de atracție, despre care Saharov credea că era în legătură cu gravitația. Hal a început să reflecteze asupra acestei noțiuni. Dacă era adevărat, fizicienii greșeau în încercarea lor de a stabili gravitația ca o entitate de sine stătătoare. De fapt, ar fi trebuit văzută ca un fel de presiune. El a început să se gândească la gravitație ca și cum ar fi fost un fel un fel de efect Casimir la scară mare, cu două obiecte care blocau unele unde ale ”CPZ”, și care sunt atrase unele de altele, sau poate erau chiar o forță von der Woals la scară mare, cu atracția a doi atomi aflați la anumite distanțe. O particulă din ”CPZ” începe să blocheze datorită interacțiunii cu ”CPZ”; două particule nu numai că au propria lor balansare, ci mai sunt influențate și de câmpurile generate de alte particule, toate având la rândul lor propria balansare.

Așadar, câmpurile generate de aceste particule – care reprezintă o ecranare parțială a stării fundamentale atotcuprinzătoare a ”CPZ” provoacă atracția pe care noi o numim gravitație.

Saharov a dezvoltat aceste idei doar ca o ipoteză. Hal a mers mai departe și a început să le prelucreze matematic. El a demonstrat că efectele gravitaționale erau complet compatibile cu mișcarea particulei ”CPZ”, ceea ce germanii numesc ” mișcare de trepidație” legarea gravitației de energia ”CPZ” a rezolvat un număr de enigme cu care se confruntaseră fizicienii de mai multe veacuri. A răspuns, de exemplu, la întrebarea de ce gravitația este slabă și de ce nu poate fi ecranata ( ”CPZ” este atotprezent, nu poate fi complet ecranat). De asemenea, a explicat de ce putem avea masă pozitivă și nu masă negativă. În sfârșit, această ipoteză a adus gravitația alături de celelalte forțe fizice, cum ar fi energia nucleară și electromagnetismul, într-o teorie unificată incontestabil – lucru pe care fizicienii au fost întodeauna dornici să-l realizeze, însă au eșuat întodeauna.

Hal și-a publicat teoria despre gravitație zdruncinând în esența temeliile fizicii secolului XX. Fizica cuantică susținea că o particulă poate fi în același timp și undă, dacă nu este observată și măsurată, când toate posibilitățile încercate au eșuat într-o entitate stabilă. Conform teoriei lui Hal, o particulă este întodeauna o particulă, dar starea ei pare doar nedeterminată sau incertă, deoarece ea interacționează cu câmpul fundamental de energie. O altă calitate a particulei subatomice cum ar fi electronii, luată ca un dat în teoria cuantică, este ”non-localizată fantomatica acțiune la distanță” observată de Einstein. Acestă calitate ar putea și ea să fie explicată prin ”CPZ”. Lui Hal i se părea ca și cum ar fi fost două bețe înfipte în nisip la marginea oceanului, gata să fie lovite de un val care se rostogolește. Dacă nu știați de val și amândouă bețe cădeau datorită valului, unul după altul, ați fi putut să vă gândiți că un băț a fost influențat de celălalt de la distanță și să-l numiți efect non-local. Dar ce-ar fi dacă fluctuația punctului zero ar fi fost mecanismul profund care acționează asupra entităților cuantice și făcând astfel ca o entitate să o influențeze pe cealaltă? Dacă acest lucru este adevărat înseamnă că fiecare parte a universului poate să fie în legătură cu oricare altă parte, instantaneu.

Alfonsa Rueda a dovedit matematic că relația stabilită de Newton F=m.a, una dintre axiomele fundamentale ale lumii fusese redusă la o expresie pe care o putem deriva din electrodinamică. În anul 1994 Rueda, Bernie și Hal au prezentat in Physical Review comunicarea

care demonstrează că proprietatea inerției, pe care o manifestă toate obiectele din lumea fizică, era pur și simplu rezistența la accelerarea prin CPZ. În comunicarea lor, arătau că inerția este ceea ce s-a numit o forță Lorentz- o forță care provoacă incertitudinea particulelor ce se deplasează într-un câmp magnetic. În acest caz, câmpul magnetic este o componență a CPZ, reacționând cu particulele subatomice încărcate. Cu cât este mai mare obiectul, cu atât el conține mai multe particule și cu atât este mai puternic ținut pe loc de câmp.

Ceea ce conduce la concluzia că aspectul corporal pe care îl numim materie și căreia fizica, de la Newton încoace , i-a atribuit o masă proprie, era o iluzie. Tot ce se întămplă era că această mare fundamentală de energie se opune accelerării privind particule subatomice ori de câte ori împingea un obiect. Masa, în concepția lor, era un dispozitiv de ”contabilizare”, un ”deținător de loc temporar” al unui efect de reacție mai general al vidului cuantic.

De asemenea, Hal și Bernie și-au dat seama că descoperirea lor are legătură cu celebra ecuație a lui Einstein E=mc². Această ecuație a implicat întodeauna faptul că energia ( entitatea fizică distinctă în univers) se transformă în masă (altă entitate fizică distinctă). Acum, ei au văzut că relația dintre masă și energie era mai mult o afirmație despre energia quark-urilor și electronilor din ceea ce numim materie, datorită interacțiunii cu fluctuațiile ”CPZ”.

Concluzia la care au ajuns, în limbajul moderat și neutru al fizicii, era că materia nu este o proprietate fundamentală a fizicii. Ecuația lui Einstein era doar o reteta pentru calcularea cantității de energie necesară pentru a crea aparenta de masă.

Asta înseamnă că nu există doua entitati fizice fundamentale – ceva material și altceva imaterial – ci doar una singură: energia. Orice lucru din lume, orice ținem în mână, indiferent cât de dens, cât de greu, cât de mare, la nivelul cel mai de bază, se reduce la o mulțime de sarcini electrice care interacționează cu o mare fundamentală de câmpuri electromagnetice și alte câmpuri energetice – un fel de forță electromagnetică de rezistență sau de frânare. Masa nu este echivalentul energiei; masa este energie. Sau mai profund, nu există masă. Există doar sarcină.

Mai târziu Hoisch, Rueda și Daniel Cale de la IBM au publicat o lucrare în care demonstrau că universul are propria sa structură în CPZ. În concepția lor, vidul produce accelerarea particulelor, accelerare care la rândul său determină aglomerarea particulelor în energie concentrată, sau ceea ce noi numim materie.

O altă cercetare a lui Hal se ocupă de studiile privind levitația. Concepția modernă cinică era că aceste ”isprăvi” erau realizate prin prestidigitație sau erau halucinații ale fanaticilor religioși. Cu toate acestea, mulți dintre cei care au încercat să obțină demascarea acestora au eșuat. Hal a găsit observații excelente privind aceste întâmplări. Hal simțea întodeauna nevoia să analizeze o situație și să-i examineze elementele, așa cum făcuse în tinerețe cu aparatele radioamatorilor, ceea ce fusese descris ca un fenomen relativist. Levitația este clasificată în categoria fenomenelor psihokinetice, fiind capacitatea oamenilor de a face ca obiectele (sau ei însuți) să se deplaseze în absența oricărei forțe cunoscute. Cazurile consemnate de levitație, pe care Hal le-a găsit, păreau posibile în sens fizic doar dacă gravitația ar fi fost manipulată într-un anumit fel. Dacă aceaste fluctuații ale vidului, socotite de majoritatea fizicienilor ca fiind neglijabile, pot fi echivalente cu o forță ce ar putea fi folosită oricând, fie pentru propulsia automobilului, fie pentru a mișca obiectele prin simpla atingere, atunci implicațiile ar fi enorme nu doar în privința combustibililor, ci și în orice aspect al vieții noastre. Hal a fost primul care a început să înțeleagă implicațiile metafizice ale mării fundamentale de energie. Dacă materia nu este stabilă, ci doar un element esențial în marea de energie înconjurătoare, întâmplătoare, el s-a gândit că ar fi atunci posibil să folosească acest lucru ca o matrice vidă, pe care puteau fi înscrise tipare coerente, în special așa cum CPZ imprimase tot ceea ce se întâmplase vreodată în lume prin codificarea interferenței undelor. Acest tip de informații ar putea explica structurile coerente ale particulelor și ale câmpului. Însă ar putea fi și scări ascendente către alte structuri posibile de informații, cum ar fi câmpurile coerente din jurul organismelor vii,

sau ar putea chiar să acționeze ca o ”memorie” non-biochimică în univers. Ar putea fi posibilă chiar și organizarea acestei fluctuații printr-un anumit act de voință.

Lasă un răspuns Anulează răspunsul