MAREA EXPLOZIE – FACEREA
“Ştiinţa fără religie este şchioapă,
Religia fără ştiinţa este oarbă”
A. Einstein
Marea explozie care a condus la crearea Universului, teză unanim acceptată la nivelul cunoaşterii actuale, s-a bazat în decursul anilor pe ipoteze successive ale diferiţilor savanţi, care treptat s-au confirmat. Una dintre acestea era că la momentul “zero”, o concentrare maximă de energie pură s-a transformat în materie, degajând o temperatură de ordinul milioanelor de grade Celsius, fiind urmată de dilatarea Universului. Această ipoteză a fost evidenţiată matematic prin teoria relativităţii generalizate şi prin efectul Doppler – lungimea de undă creşte, se deplasează spre roşu când sursa se îndepărtează şi descreşte, deplasându-se spre violet, când sursa se apropie. Efectul Doppler a fost confirmat de E. Hubble prin descoperirea deplasării spre roşu a galaxiilor. Pe baza calculelor matematice, G. Gramov a prezis încă din 1953 o radiaţie “relicvă” pe seama ipotezei Marii Explozii. În anul 1965, doi radioastronomi de la antena situată în Crawford Hill au recepţionat o anumită cantitate de “zgomot” care nu putea fi explicată şi au constatat că nu vine din Calea Lactee ci din Univers, determinând temperatura echivalentă a acesteia în jurul a 2,7°K. Cum această temperatură nu era a Universului din acel moment, atunci ea reprezenta “relicva” prezisă de Marea Explozie. De menţionat că, indiferent de lungimea de undă pe care este recepţionat semnalul, temperatura se situează la limitele aproximaţiei de 2,7°K.
Prin calculele matematice, având la bază această temperatură , s-a aproximat că imediat după momentul Marii Explozii, care ar fi avut loc în urmă cu cca. 15 miliarde ani, temperatura ar fi fost de o sută de mii de milioane grade Celsius ( 10 ¹¹˚C ) şi că pe măsură ce explozia a continuat, temperatura a scăzut la treizeci de mii de milioane grade Celsius, după o zecime de secundă, zece mii de milioane după o secundă şi trei mii de milioane de grade Celsius după paisprezece secunde, ajungând, după marele savant Steven Weinberg, la o mie de milioane de grade Celsius după trei minute.
Din cauza temperaturii din primele momente ale Marii Explozii 10 ¹¹˚C, moleculele, atomii şi nici chiar nucleele acestora nu existau, materia fiind proiectată în toate părţile, din toate părţile, era formată din electroni şi pozitroni în număr egal, diferiţi neutrini (fără masă sau sarcină electrică) pe de o parte şi de alta din fotoni, al căror număr de energie era sensibil egal cu ale primelor particule elementare, descrise mai înainte.
Marea Explozie a avut loc simultan în toate părţile împrăştiind particulele departe de orice alte particule în Universul finit sau infinit, formându-şi astfel singură spaţiul. Electronii, pozitronii, neutrinii şi fotonii erau permanent produşi de energia pură iar la un anumit interval de timp erau anihilaţi, după care se formau din nou, fiind într-un echilibru de formare şi anihilare.
Proporţia particulelor se presupune că era de aproximativ un proton şi un neutron pentru fiecare o mie de milioane de electroni sau pozitroni, sau neutrini sau fotoni, iar densitatea masei cosmice nou creată la acea imensă temperatură era de aproximativ patru mii de milioane de ori mai mare decât densitatea apei.
Se apreciază că, după aproape paisprezece secunde, când temperatura scăzuse la trei mii de milioane de grade Celsius, electronii şi pozitronii se echilibrau mai repede decât puteau fi creaţi din nou de către fotoni şi neutrini. Energia emisă de această anihilare a materiei a încetinit temporar ritmul răcirii Universului, până s-a ajuns la o mie de milioane de grade Celsius, după trei minute, temperatură care să permită formarea de nuclee mai complexe de deuteriu (hidrogenul greu). Datorită densităţii mari protonii şi neutronii nu se puteau asocia ca să formeze elemente mai uşoare, precum cele de heliu. Această materie a continuat să răcească, să se împrăştie în spaţiu şi să devină mai puţin densă. După câteva sute de mii de ani, această materie răcindu-se, electronii rămaşi după anihilarea electronilor cu pozitronii, s-au putut forma atomi de hidrogen şi heliu, iar sub influenţa gravitaţiei, “gazele” s-au condensat, alcătuind galaxiile şi stelele din Universul actual, compoziţia acestora fiind totuşi aceea de după primele trei minute.
Unul dintre cei mai mari cosmologi actuali, Sir Martin Rees, în lucrarea “Doar şase numere” considera că au existat şase parametri prestabiliţi la declanşarea Marii Explozii de care depindea actuala structură a Universului şi însăşi viaţa de pe Pământ. Fără o reglare foarte fină şi acordare a parametrilor iniţiali, nu am fi existat.
Primul parametru, care măsoară intensitatea forţelor electrice care menţin împreună atomii, desigur împărţiţi la forţa de gravitaţie dintre ei, se notează cu litera N şi are valoarea 10³⁶. Din comentariile marelui savant rezultă că, dacă N ar fi mai mic cu câteva zerouri, nu ar fi putut exista decât un Univers miniatural de scurtă durată, fără a fi timp pentru evoluţia biologică.
Al doilea parametru, notat cu ε = 0,007 controlează procesele astrofizice de viaţă ale stelelor, respectiv ale Soarelui. Hidrogenul gazos din miezul Soarelui, transformă 0,007 din masa solară în energie atunci când fuzionează formând heliu. Dacă ε era egal sau mai mare cu 0,008, hidrogenul nu ar mai fi existat, deci nici apă. Totodată, acest parametru indica coeziunea dintre nucleele atomice. O forţă nucleară mai slabă ar afecta prezenta oxigenului şi a fierului, precum şi abundentă carbonului, cu consecinţele ce derivă. De remarcat că, dacă ε = 0,006, nici hidrogenul, nici oxigenul nu ar exista, deci nici apă.
Al treilea parametru este numărul Ω, numit şi numărul cosmic. Acesta măsoară cantitatea de materie din Univers, cât de multă materie exercită atracţia gravitaţională. Din raportul dintre densitatea reală şi densitatea critică rezultă că Universul ar fi diferit, după cum Ω este mai mare sau mai mic decât unu, conducând la expansiunea sau contracţia acestuia în funcţie de concentraţia medie a atomilor în spaţiu.
Al patrulea parametru, notat cu λ, se referă la antigravitaţia cosmică, ce are valoare foarte mică, apropiată de zero. Antigravitaţia cosmică, prezentată prima dată de A. Einstein, are rolul de a echilibra gravitaţia între galaxii.
Al cincilea parametru, care reprezintă raportul a două energii fundamentale, energii care s-ar naşte datorită gravitaţiei şi presiunii care i se opune din partea aglomerării materiei Universului (nori de materie, roiuri de galaxii şi stele), este notat cu Q şi are valoare de 10¯̄̄⁵.Această valoare foarte mică ne conduce pe de-o parte la faptul că gravitaţia este foarte redusă în galaxii şi în roiurile stelare, iar pe de altă parte confirmă ipoteza că Universul este aproximativ omogen şi că structurile sale sunt foarte mici în raport cu distanţa. Dacă Q ar fi fost mai mic decât 10¯⁶, gazul cosmic nu s-ar fi condensat în structuri gravitaţionale legate, la o valoare mai mare galaxiile nu s-ar fi fragmentat, stelele s-ar fi ciocnit fiind prea apropiate, iar la o valoare intermediară, galaxiile ar fi fost “anemice”, rarefiate.
Al şaselea parametru, notat cu litera D, având valoarea 3, reprezintă cele trei dimensiuni spaţiale, la care se mai adaugă o a patra, timpul, care diferă de celalalte prin faptul că el are o săgeată proprie, dinspre trecut spre viitor.
Aceşti şase parametri prezentaţi au stat la baza formării Universului, când ceasul cosmic indica 10¯³⁵ secunde sau chiar mai puţin, 10¯⁴³ secunde – acesta din urmă numindu-se şi “Timpul lui Plack” şi ar reprezenta timpul care îi trebuie luminii să traverseze lungimea unei “cuante”, care este mai mică de circa 10¹⁹ ori decât protonul. Având în primele 10̄̄¯³⁵ secunde o temperatură mai mare decât 10²⁸ grade Celsius, a fost posibilă unificarea forţelor ce guvernează lumea microscopică (forţele electromagnetice, “forţele slabe” şi cele nucleare).
Marele accelerator de hadroni care s-a construit lângă Geneva nu va putea atinge energiile pe care le aveau toate particulele din Marea Explozie în primele 10̄̄¯¹⁴ secunde.
Numai în momentul când omul ar reuşi să înfăptuiască condiţiile de Marea Explozie, s-ar putea spune că el a făcut materia, dar nici atunci nu ar putea-o spune, deoarece el ar avea un model pe care să-l reproducă, nu din nimic ar face ceva.
Deci fără o “superinteligenţă” – Dumnezeu, de fapt – care a acţionat şi acţionează şi în prezent, nu s-ar putea vorbi de Universul în care existăm.
Einstein a spus: “Dumnezeu nu dă cu zarul”, deci nu face nimic întâmplător, după cum am arătat succint în materialul de faţă.
Am prezentat punctul de vedere ştiinţific, unanim acceptat de marii savanţi ai zilelor noastre, de formare a Universului, fără să fac apel la suportul matematic, care a stat la baza teoriei, deoarece mi-am propus să urmăresc numai aspectul calitativ al fenomenelor, care ne vor permite în continuare să încercăm să înţelegem mai bine, din Biblie, Facerea: capitolul I, Facerea lumii.
Ca om de ştiinţă, profesionist şi credincios, mi-am asumat sarcina plină de responsabilitate de a prezenta în continuare corespondenţa între sensul ad-literam al primului capitol din Biblie – Facerea şi nivelul actual al cunoaşterii umane. “Dacă am văzut mai mult – decât ceilalţi – este pentru că m-am urcat pe umerii giganţilor.” (Isaac Newton)
Chiar dacă religia mea ar fi în contradicţie cu descoperirile ştiinţifice actuale, credinţa mea nu ar suferi, deoarece aceasta nu s-a format în urma studiului ştiinţific, al armoniei dintre Biblie şi descoperirile tehnicii actuale.
Întrebările la care ştiinţa nu a răspuns încă trebuie considerate ca teme de cercetare pentru viitor, la care sigur se vor găsi răspunsuri; până atunci ca şi până acum nu putem renunţa la religia noastră. Din contră, văzând cum ştiinţa explică Biblia, trebuie să ne reconsiderăm radical atitudinea faţă de religie care, cu nişte descrieri considerate de unii prea simpliste şi lipsite de sens, ne relevă adevăruri la care nici nu am gândit. Să ne aplecăm serios spre studiul aprofundat al Bibliei, să respectăm tradiţia religioasă care ne prezintă adevăruri valabile veşnic şi, ţinând seama de descoperirile ce se realizează în toate domeniile ştiinţifice, cosmologie, biologie moleculară, astronomie, paleontologie, meteorologie, antropologie, arheologie, geologie, etc., să ne punem noi întrebări, să înţelegem mai profund ce ni s-a ascuns cunoaşterii. Datorită avântului ştiinţific din ultimii 50 de ani, se ridică valul enigmatic care plutea peste pasajele biblice, descoperind valoarea inestimabilă a textelor cuprinse în acestea, ajungând să descifrăm sensuri noi şi profunde care, altfel, erau considerate de necredincioşi ca fiind în cel mai bun caz poveşti, nu purtătoarele unor adevăruri incontestabile. Teoria Marii Explozii, propusă de George Gamow în anul 1946, porneşte de la premisa că acum circa 15 miliarde de ani a apărut, din nimic, dintr-o dată, o enormă sursă de energie, numită mingea de foc primordială.
Această minge de foc primordială se consideră că este momentul creaţiei din nimic, creaţia ex-nihilo. Mingea de foc era o concentrare maximă de energie pură. Forma de energie prezentă în mingea de foc era energia luminoasă, radiaţia electromagnetică identică cu cea pe care o emite soarele. Termenul “lumină” este folosit pentru a desemna fenomenul general numit “radiaţie electromagnetică”, incluzând atât lumina vizbilă cât şi pe cea invizibilă.
În momentul zero al formării materiei, temperatura enormă a mingii de foc ar fi dezintegrat instantaneu orice atom. De aceea materia există într-o formă diferită numită plasmă. Deosebirea fundamentală între aceste două forme de materie este că un atom este neutru din punct de vedere electric, în timp ce plasma constă din particule având fie sarcina electrică negativă, fie sarcina electrică pozitivă. Proprietăţile particulelor fac ca plasma să “capteze” lumina împiedicând trecerea ei liberă. Din această cauză, întotdeauna plasma pare întunecată când este privită din afară. Universul la creaţie constă în lumina mingii de foc primordiale amestecată cu plasmă. Chiar dacă intensă, lumina mingii de foc era captată de către plasmă şi nu putea să “scape” să fie “văzută”. După momentul zero, mingea de foc primordială, foarte fierbinte, s-a răcit extrem de rapid, permiţând particulelor de plasmă să se combine şi să formeze atomi, eveniment crucial pentru că Universul să evolueze spre forma actuală. În contrast cu plasma, orice zonă a spaţiului umplută cu atomi şi molecule libere este total transparentă. În acel moment când plasma s-a tranformat instantaneu în atomi şi molecule, lumina mingii de foc nu mai era captivă plasmei.
Lumina a început să “strălucească” vizibil şi a umplut întregul univers, aşa cum o face şi în ziua de azi. Cosmologia a explicat acum că apariţia instantanee neexplicată din nimic a mingii de foc primordiale este creaţia universului.
Versetul biblic “să fie lumină” trebuie şi poate fi înţeles, că desemnând creaţia mingii de foc primordiale – “Marea Explozie” – care semnifică creaţia universului.
Toată materia şi energia care există astăzi în univers rezultă direct din această lumină. Deci în prima zi n-au existat două procese de creaţie separate, fără legătură între ele – universul şi lumină, ci unul singur.